DI. Când am vrut să folosesc în titlul interviului cu Doru Ionescu cuvintele lui: “Și oricum, publicul de rock e calitativ mult deasupra celorlalte categorii de melomani (mă refer la dance, pop...), prin urmare, și mai deschis la nou.”, ai zis că i-aș putea jigni pe cei care nu gustă acest gen de muzică. Acum, după ce am asistat la lansarea din ClubA, în compania protagoniștilor cărții și i-am ascultat vorbind aievea și cântând în secvențele de film din arhiva TVR, pot afirma chiar mai mult, parafrazându-l pe Doru Ionescu. Interpreții de muzică rock sunt calitativ mult deasupra celorlalte categorii de interpreți ( mă refer la dance, pop...) Excepțiile doar confirmă regula...Ca să fiu înțeleasă corect, precizez că am în vedere România.

FH. Da, rockerii au un orizont cultural larg. Și îmi amintesc de niște vorbe de duh spuse de Florian Pittiș. Invitat de Iosif Sava la o serată muzicală, a fost întrebat de amfitrion cum de un intelectual ca el ascultă rock, când există muzica lui Bach. Răspunsul a fost: “Diferența dintre noi, domnule Sava, este că eu ascult și Bach’’. M-am bucurat să-l văd pe Florian Pittiș în seara asta vorbind despre rock.



DI Sunt sigură că Doru Ionescu nu a avut scopul să rămână în istoria rockului românesc, dar, oricum, va rămâne prin ce și-a propus și a reușit să realizeze. Așa cum numele unui critic literar rămâne lângă numele scriitorilor pe care i-a promovat sau desființat, așa numele acestui om, care scoate din arhivele televiziunii fragmente de muzică excelentă și adună într-o carte roadele pasinii sale, va rămâne legat de numele celor care au făcut istoria rockului în România.

FH. Þin în mână primul volum, de peste 400 de pagini, dedicat istoriei rockului românesc și mi-aduc aminte, la fel ca Robert Turcescu în prefața cărții, cum vânam înainte de revoluție informațiile despre trupele rock în Săptămâna și Viața studențească. Era o sărbătoare la sfârșit de an, când apăreau almanahurile diverselor publicații, să devorez filele cu scurte articole ilustrate. În afara concertelor și a discurilor, era singura modalitate de a afla câte ceva despre acest gen de muzică. Așteptam un an să citesc trei rânduri.

DI. Ei, acum multă lume va putea citi sute de pagini. E bine că sub egida Humanitas Educațional au început să apară astfel de cărți. Și gusturile se educă. Așa cum ziceai tu că îți e dor de un București pe care nu l-ai cunoscut, așa îmi e dor mie acum de o muzică pe care, din păcate, nu am cunoscut-o. Crezi că poți deveni rocker și după 30?

FH. Niciodată nu e prea târziu.

DI Eu totuși sunt de părerea că, dacă astfel de muzică s-ar difuza mai frecvent la radio, la televiziuni, tinerii ar îndrăgi-o. Sau, cel puțin, ar înțelege că mai există și altceva decât ce se promovează azi. Nu mai dau nume ca să nu zici că insult pe cineva.

FH. Pentru mine este surprinzător faptul că rockul a intrat într-un con de umbră. Că sunt tot mai puțini tineri care se regăsesc în muzica aceasta. Invazia de muzică proastă din media românească nu este o explicație suficientă. Atunci când există oameni ca Florian Pittiș, Andrei Partoș, Doru Ionescu, Paul Nancă, s-ar putea organiza un circuit de conferințe similare celor susținute de dirijorul și compozitorul american Leonard Bernstein, intitulate „Cum să înțelegem muzica”. S-ar câștiga în acest fel mulți simpatizanți.

DI. Oare Ministerului Culturii ar respinge o asemenea de idee?

FH. Mai ales că actualul ministru a fost, până de curând, președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor și face parte din această lume a muzicii de calitate...

DI. Să revenim la atmosfera din ClubA, de la lansarea Timpului chitarelor electrice.

FH. Mi-a făcut plăcere să-i văd și să-i aud vorbind pe Iulian Vrabete, Mircea Baniciu, Andrei Oișteanu, Nicu Alifantis, Mircea Florian, Dan Chișu, Florin Silviu Ursulescu, Mișu Cernea, Mircea Drăgan, Doru Tufiș, Costin Petrescu, Doru Stănculescu, Nicoleta Păun și pe Florian Pittiș moderând discuțiile.

DI La un moment dat, Florian Pittiș s-a întrebat de ce TVR nu ar propune celor interesați de rock CD-uri cu imagini de arhivă. Mulți iubitori de rock din țară și din lume ar cumpăra istorie pe CD.

FH. La mine istoria rockului românesc e pe discuri de vinil. Mă opream, în drum spre facultate, la magazinele Simfonia (astăzi desființat) și Muzica, având întotdeauna cu mine o pungă de mărimea unui LP. Așa s-au adunat discuri cu Roșu și Negru, Sfinx, Iris (primul lor disc l-am ascultat la colegul meu de liceu Andrei Hruban), Compact, Holograf, Metropol, Post Scriptum, Celelalte Cuvinte, Florian din Transilvania (Tainicul vârtej, cumpărat dintr-un magazin din Piața Lahovari, atunci Cosmonauților, cu prietenul meu Valentin Iordache), reeditările Phoenix, seria de discuri Formații rock, toate apărute la singura casă de discuri Electrecord. Îmi notam sârguincios într-un caiet nume de grupuri, de lideri și soliști, titluri de cântece, pentru a suplini golul de informație. Acum, am cartea lui Doru Ionescu.

DI. Avem cartea lui Doru Ionescu. Carte care i-a adunat, în seara lansării la clubA, pe mulți dintre rebelii, nonconformiștii muzicii anilor ’60-‘70.. Mi s-a transmis și mie emoția și bucuria lor.

26-27 ianuarie 2006