Dai drumul la televizor, la radio, intri pe Internet, te duci la teatru, la cinema, în discoteci, în parcuri. În autobuz, la școală, la frizer. În cluburi private, în licee private, în cartiere private, în anturaje private. Te apropii periculos de mult de ceilalți, până la a fi aruncat în închisoare pentru violarea spațiului vital. Îi auzi, te auzi, ne auzi vorbind despre salarii, despre prezervative, despre cai putere metalizați, despre corupție, despre operații estetice, despre droguri, despre talk-show-ri, despre calificări ratate când pe stângul când pe dreptul, despre căpșuni, despre cine cu cine, despre semne electorale, despre gropi, despre medicamentele compensate în absența lor, despre nu știu ce integrare, ce-o să ne mai placă în uniunea europeană, despre seretele mariei, despre contra și despre pro, despre timp și despre moarte, despre ce bine ne-ar fi dacă ne-ar fi și mai bine, despre ce-a mâncat aseară Bubico și cât m-a costat, dragă, coaforul pentru el, despre planul la închinat și la acatiste, despre închinatul la marea poartă, la mica poartă, la orice poartă, despre licurici, despre avantaje și dezavantaje, mie ce-mi iese, despre rostul cărții de credit în iluminarea că nu poți cumpăra cu ea nimic esențial, despre hoții lor care vorbesc mai mult decât ai noștri, krescova impresiona dacă-i recit din Sorescu, care sorescu, Minune la televizor, Ciao Darwin, maimuțele au decență, halatul, cât dracu’ mai costă halatu’?
Vorbim atâta că mulți au senzația că și comunică. E tare bun vorbitul ăsta, despre orice. Ne trece viața și noi habar n-avem. Dar suntem bine vorbiți și murim împăcați că am dezbătut atâtea nimicuri încât ceva, ceva din universul ăsta tot om fi-nțeles noi. Și dacă nu, măcar i-am amețit pe ceilalți. La specia noastră vorbitul s-a transformat într-o metodă de marcare a teritoriului. Nimic nu impune mai lesne limite ca vorbitul. Eu, tu, noi, voi, aici, acolo, jos, sus, al meu, al tău, tot al meu, ba nu. E clar ? Punem ordine în haosul ăsta, așezăm totul nostru meschin și inutil la locul lui, ca să ne putem bucura în tihnă de el.
Dar despre oameni, fraților, când mai vorbim ? Despre oameni dezbrăcați de Armani sau de zdrențe, dați jos din căruțe sau din Jeep-uri, despre oameni, pur și simplu. Despre ei atunci când visează, când gândesc, când iubesc, când suferă pentru că lumea e mai urâtă și din cauza lor, când se simt mândri că sunt oameni, când uită că sunt mamifere, când zâmbesc unui străin, când plâng pe umărul lui, când cântă, când ascultă. Despre cei care recunosc o floare atunci când citesc despre ea. Despre oamenii aceia, eroi ai fiecărei zi, supraviețuitorii drepți ai unei vieți petrecute într-o lume prea strâmbă. Despre cei care-și trezesc prietenii ca să vadă răsăritul. Despre ce simt ei când sunt mințiți, când sunt trădați, când sunt... Despre de ce nu sunt ce-ar putea fi. Despre oamenii pe lângă care trecem pe străzi cenușii fără să-i privim în ochi. Despre oamenii de care habar n-avem că există, despre cei care și-au adus aminte de cuvinte, de culori, de sunete, de idei. Oamenii aceia simpli ca universul.
Ne-am obișnuit să-i considerăm ceva normal, ca și respiratul. Trăim lângă ei fără să-i conștientizăm. Simple decoruri ale existenței noastre, ne umplu exteriorul. Există ca și numerele în statistici, doar atunci când, forțați de împrejurări, trebuie să ne aruncăm ochii pe paginile lor. Interacțiunile cu ei au devenit mai mult niște abile tentative de a nu ne ciocni între noi. Întâlnirile providențiale se măsoară acum în profit, în orgasme și-n minute de apariții tv. Nimeni nu mai caută pe nimeni pentru a-i împărtăși universul ci pentru a-și umple maghernița.
Totul e o imensă cursă. Maratonul singurătății. Pocnetul pistolului ne trezește în burta mamei. Și mâinile pe piept le punem doar după ce mai privim o dată în jur ca să vedem cât de departe sunt ceilalți. Nu ne pierdem din ochi, alergăm unii lângă alții că din spațiu ai zice c-o facem împreună. Dar cine să ne vadă din spațiu ? Extratereștrii nu există și pentru că s-ar putea dovedi mai buni ca noi. Habar n-avem de ce-alergăm. Dar ne-ajută televiziunea să ne imaginăm. Alergăm și vorbim. Vorbim între noi doar ca să ne distragem atenția. Poate unul dintre noi se-mpiedică. Vai, tu, ai auzit tu ce s-a-ntâmplat ?
Există două mari concursuri pe lumea asta, pentru noi, oamenii nevorbăreți de oameni. Concursul de victime și cel de știi cine sunt eu ? Cine ratează într-unul, e înscris automat în celălalt.
Despre noi, întorși cu căptușeala la aer, despre noi când vorbim, fraților, între noi ?