agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-21 | |
Meseria de PR de club pare pentru mulți poezie, dar este uneori destul de ingrată. Are, desigur, multe satisfacții, dar este în primul rând ingrată. Îți cere să creezi o imagine întotdeauna favorabilă. Să promovezi evenimente în care crezi sau nu crezi, care sunt sau nu grozave. Aceasta îți dă de ales: să fii un bun actor, să crezi mereu în ceea ce faci. Sau să nu te faci PR!
Sunt PR Club A și o spun cu mândrie de câte ori am ocazia – cel mai cultural, cel mai studențesc, cel mai în vogă, cel mai prietenos club bucureștean. Săptămânal dialoghez cu parteneri din presă, de pe site-uri, cu colaboratorii clubului – regizori, actori, scriitori, muzicieni, trupe, public. Nu sunt bună actriță. Deloc. De curând am citit la microfon o poezie a Dianei Iepure (la POETICILE COTIDIANULUI, a fost seara publicului) și acesta mi-a tremurat în mână. Dar îmi place să fiu PR, îmi iubesc munca în Club A. Așa că nu îmi rămâne de ales: trebuie să cred în ceea ce fac. Soluția a venit din mine: să mă îndrăgostesc. O dată, de două, de trei ori pe săptămână , de câte ori e nevoie. Mă îndrăgostesc la fiecare eveniment în care mă implic, pe care îl promovez, la care particip. Roșu aprins Trupe. Poate cea mai fascinantă zonă. Și cea mai periculoasă. Pentru că vocaliștii sunt mai mereu niște poeți neînțeleși, chitariștii sunt șarmanți, bassiști te conving într-o secundă să pleci cu ei pe lună, iar bateriștii te fac să râzi până nu mai știi dacă o faci de amuzament sau de emoție. La două luni după concertul LUNA AMARÃ nu trece o zi în care să nu îi ascult, dimineață, la prânz și seara. Am făcut un interviu cu Mihnea pentru www.cluba.ro și apoi l-am visat vreo săptămână. Îmi aducea în fiecare noapte un buchet de flori foarte roși. Uneori inamorările acestea pr-istice și fanteziste se transformă în prietenii autentice sau în colaborări ce continuă mult timp după ce evenimentul de o zi s-a consumat. După o seară în care ei pe scenă, eu în sală, ne iubim cu patimă, devenim oameni, ne dezbrăcăm de veșmintele de profesionale și rămânem prieteni. Ne sunăm din timp în timp să ne spunem nimic, ne căutăm când suntem în același oraș, să bem o bere sau o cafea continuând discuția despre nimic de la telefon. În clipele acelea știu de ce vreau cu ardoare să fiu PR. În ciuda nopților nedormite, a week-end-urilor petrecute la birou, a prietenilor goniți pe messenger, unde sunt vizibilă doar în caz că mă caută vreun trupă, că n-am timp de conversații amicale. Noris Band – debut absolut pe scena Club A Uneori ai șansa să întâlnești o trupă „virgină”. Nepromovată, neauzită de nimeni. Ceri un demo dacă există să te prinzi cum stă treaba, cât să te implici, cât de tare să te îndrăgostești care va să zică. Mi s-a întâmplat recent să mă îndrăgostesc foarte tare. Venea ziua de marți, ca de obicei cu cântări. Doru Ionescu și al lui ROCK FORUM aduc adesea trupe de care nu știe nimeni. Așa era și de data asta. Ați auzit de Noris Band?! Ce-i aia? Căutam știrea de presă. L-am sunat pe impresar – Peter (Moynahan). Am aflat că trupa e la debut. Un început de știre. Mi s-a stârnit interesul. Voiam mai multe. M-a trimis direct la domnul Noris (Norbert Schek). De departe, din Baia Mare, mi-a trimis cele cerute: o piesă, foto, o scurtă prezentare. Am ascultat împreună cu colegii piesa. Ne-a plăcut. De la prima audiție. Încă nu aveam știrea. Am vorbit iar cu Noris (a șasea oară într-o zi). „Stilul abordat de noi e Freedom and Blues, ca sonoritate ducându-ne cu gândul la Rhythm and Blues. Pendulam între doua genuri muzicale pe care le respect, Blues si Rock și nu puteam să definesc exact stilul pe care vreau să-l cânt. Așa am început să meditez… Freedom and Blues e Blues, dar nu întotdeauna Blues clasic; respectă reguli, dar nu mereu (reguli in Blues?); îmi da o oarecare libertate de exprimare, mă simt ocrotit, curat. Apoi, în această liniște, pace și calm, începe să bubuie Rock-ul din mine, în dorința de a arăta, a demonstra, a pune totul într-un loc sigur! Și, ce poate fi mai sigur decât dorința de a fi liber?! Să fii liber și ocrotit în același timp.”(Noris) O nouă expresie muzicală plus debut absolut pe scena Club A. Iată știrea. Am trimis-o la presă împreună cu piesa. Au apărut câteva articole și câteva interviuri la radio. Nimic spectaculos, totuși destul de mult pentru un debut fără tentă mondenă. PR-ul roșește I-am cunoscut în persoană pe membrii Noris Band și mi-au mulțumit pentru ajutor. Aveau motive. Mă îndrăgostisem și de ei (nu o fac chiar pentru oricine, în ciuda aparențelor). Dar promovarea și-o făcuseră singuri. Toți jurnaliștii care au scris despre ei sau i-au invitat la interviu, ascultaseră piesa. Când am ajuns în club, lipsea tocmai liderul. Plecase iar la bar. Revenea cu al șaselea ceai cu lămâie. Mi-a apărut în față întâi un pulover roșu, apoi o claie de păr creț, cu ochi albaștri dedesubt. Noris – voce și chitară – compune piesele, cu versuri cu tot. E complet dus cu capul. Cine se apucă azi de cîntat blues ?! E plin de principii și idealuri. Râde tot timpul, se bucură de orice. Cântă blues de parcă s-ar termina lumea dacă nu o ar face-o, de parcă el ar fi păstrătorul durerii întregii planete. Își etalează energia și pofta de viață printr-ul solo rock energic și plin de patimă. Radu (Szucs) – bas/backing - are o voce de invidiat. Pe scenă pare foarte sigur pe el. Devine mai înalt decât e în realitate, cu bass-ul în mână. Un adevărat colos. După ce coboară de pe scenă, se îmbujorează dacă îi dai un pupic. Mișu (Stana) – tobe. Cu Mișu e invers. Îl vezi în sală, timid și tăcut, aproape fragil. Se urcă pe scenă și nu îl mai recunoști. Plin de forță, poți să îl lași singur cu tobele lui pe cât poftești. Știe ce să facă, nimeni nu o să seseizeze absența trupei. Toți trei cântă cu dragoste. Și asta se vede, se transmite. Toți trei se completează, se întregesc. Debutul absolut pe scena Club A nu a fost tocmai spectaculos. Din punctul lor de vedere. Nu am avut parte de public numeros. Dar cei care erau în sala cu scena veniseră chiar pentru ei. Iar cei care stăteau liniștiți la beri alături, le-au lăsat deoparte (da, a scăzut consumația la bar pentru o oră) ca să îi asculte. Noris Band a fost ascultat chiar de la debut. (Sunt trupe care nu au parte de ascultare nici după ani de consacrare.) Aici intervine o altă latură a PR-ului: aroganța. Mi i-am asumat de parcă ar fi fost cumva ai mei, de parcă eu îi inventasem, de parcă eu cântam în locul lor pe scenă. Am fost emoționată cât au cântat, de mi s-au înroșit obrajii. Am așteptat aplauze cu inima cît un purice. Mi-a venit să plâng după spectacol pentru că Noris era amărât că i se părea că nu i-a ieșit un solo. Da, m-am îndrăgostit și de ei. Dar de data asta am făcut ceva ce nu se face dacă ești PR, ci doar dacă ești slab de înger: am pariat pe Noris Band. Și încep această rubrică chiar cu Noris Band ca să îmi susțin pariul, chiar dacă știu deja de cine mă voi îndrăgosti săptămâna asta: Hara, Nora Iuga, Ovidiu Soviany, Blazzaj, Urma. Noris Band rămâne în inima mea. * Descrierea lui Noris pe forumul www.blackbeers.rdsor.ro. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate