agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-24 | |
Motto: "Homo homini lupus est".
Dacă un criminal ar fi cu adevărat sincer când este întrebat de ce a făcut ceea ce a făcut, el ar trebui să răspundă "Pentru că am putut". Anarhiile sociale temporare dintotdeauna, cu fiecare prilej al istoriei, ne demonstrează ce se întâmplă când, pentru o scurtă perioadă de derută, omul poate să facă ce vrea și vigilența legilor pierde controlul. Cred cu sinceritate că multora nici măcar nu le este clar că vor să facă un lucru reprobabil până când el nu devine posibil dincolo de sancțiuni. Mă bazez în aceste afirmații nu doar pe multiplele exemple din istoria mondială contemporană sau din criminalitatea de zi cu zi, ci și pe un experiment sociologic realizat la o Universitate americană în 1990 și pe un document ficțional cu o putere anticipativă nu pe deplin conștientizată de critică în momentul publicării lui. Exemplele din istoria contemporană sunt multe, începând de la devastările spațiului public aferente oricărei victorii sau eșec sportiv al echipei susținute de un grup zgomotos de fani semiamețiți, trecând prin felul în care românii nu doar au demolat la revoluție casele dictatoriale, ci și-au și umplut buzunarele cu ce puteau smulge de pe ici de pe colo, și ajungând la maniera asemănătoare în care s-a desfășurat celebrarea eliberării de sub dictatură la irakieni. Ceea ce niciodată nu am reușit să înțeleg în contextul revoluțiilor vechi și noi a fost cruzimea gratuită. Înțeleg că spargi vitrinele și furi pentru că ți-e foame, pentru că ești sărac. Până la un punct, e oarecum explicabil și faptul că îi dai altuia în cap ca să iei și captura lui, dacă tu nu ai mai prins. Dar când dai mai multor oameni în cap deși ai smuls și tu suficient sau ca să iei tot mai mult și să vinzi ulterior la suprapreț; sau când pe fondul dezordinii sociale existente violezi femei(chiar dacă actul în sine ar fi o nevoie biologică fundamentală, ceea ce e discutabil, tot nu constituie una vitală, precum hrana), asta nu mai e nici explicabil și cu atât mai puțin scuzabil. Exemplul ficțional pe care vreau să îl aduc în dicuție, în altă ordine de idei, este "Împăratul muștelor" al lui William Golding. Povestea o știm cu toții, s-a și ecranizat de două ori, dar o voi trece sumar în revistă pentru orice eventualitate. Un grup de copii supraviețuiesc prăbușirii unui avion și își organizează după capul lor existența pe o insulă pustie, plină de fructe exotice și de porci mistreți. Împreună, ei ar putea da naștere unei lumi mai frumoase și mai pure, dar din ce în ce mai pregnant încep să repete toate "păcatele" umanității din istoria ei. Germenii patimilor etern umane, din câte se pare, le rod încetul cu încetul armonia inițială. Angoasele subconștiente analizate în atâtea tratate ale unor clasici în ale psihanalizei sau simbolisticii și antropologiei se manifestă liber și la modul cel mai concret și nesimbolizat. Singurul simbol prezent în carte este "împăratul muștelor", un cap repingător de porc în putrefacție înfipt ritualic într-un par pentru a marca un teritoriu. Grupul se scindează inițial în două: grupul celor mici, de 5-6 ani, care în scurt timp uită normele scurtei socializări din viața anterioară și trăiesc precum niște mici animăluțe inofensive toată ziua, nici măcar nemaifăcând eforturi de a culege fructele încă nestricate și amestecând în același loc toate funcțiile unei locuințe: bucătărie, dormitor, toaletă; și grupul celor mari, de 12-13 ani, care după un timp se scindează și el în haita celor care întrețin focul și construiesc colibele, mai inofensivi, și cei mai periculoși, haita vânătorilor, care în scurt timp, după ce înving timiditatea, scârba și reticența primului omor, sunt din ce în ce mai exaltați de durerea și sângele victimelor. Celebra spontaneitate a copiilor în general îi face să fie inventivi, deci cu atât mai periculoși: omorul amenință să devină unul ritual și în scurt timp, superioritatea vânătorilor este clamată, așa cum a fost în decursul istoriei omenirii, fie pe criterii de rasă sau de clasă sau de orice altceva. Ca întotdeauna, textul devine pretext și servește scopului, care îl transformă în metatext, în incantație care acompaniază violența. Ceea ce șochează în finalul romanului este crudul contrast între imaginea adulților și realitatea morbidă: când un ofițer de pe un vas vine să îi salveze, grupul sălbăticit tocmai era pe care să îl lichideze pe ultimul apărător al principiilor civilizației, ultimul care nu își vopsește fața în roșu și negru ritualice(iată, așadar, cum este relevat curajul criminal pe baza anonimatului prin această metaforă a măștii). De data aceasta, adultul este cel naiv. Întrebarea ofițerului salvator: "Vă jucați de-a războiul?" pusă pe un ton compătimitor subliniază mai adânc ruptura, profunda ruptură între natura distructivă din acei băieței nu cu mult timp în urmă inocenți și umilitoarea revenire forțată la principiile pe care în dispreț le abandonaseră. Parabola lui Golding a fost refuzată în manuscris de 21 de edituri engleze și americane, pentru că prezenta o viziune care deranja, mult prea diferită de concepțiile idealizante tradiționale; dar când a fost în cele din urmă publicată, a avut un ecou mondial greu de ignorat. Experimentul științific la care am făcut referire mai sus a fost realizat în 1990 la o Universitate din America. Pentru el au fost selectați studenții la sociologie și psihologie care s-au remarcat cel mai mult atât ca note cât și în activitatea de teren. În mod paradoxal din punctul de vedere întregit cu cele ce au urmat, aceștia erau oamenii despre care se presupunea că înțeleg cel mai bine acest gen de probleme. Li s-a cerut ca pentru o lună de zile, într-un spațiu special amenajat și monitorizat de către profesorii coordonatori, să se joace de-a închisoarea (precum protagoniștii lui Golding se "jucau" de-a războiul). Jumătate din ei aveau să fie deținuții, iar cealaltă gardienii. În scurt timp, excitați de puterea pe care o aveau, "gardienii" au început să împingă limita, inițial formală, de cruzime tot mai departe. "Deținuții" au început să se transforme în scurt timp și ei în niște animale hăituite. Nimic din fosta raționalitate nu părea să subziste. Solidaritatea între deținuți era inexistentă. Când li s-a spus că unul dintre ei fusese pedepsit la carceră pentru 3 nopți pentru o tentativă de evadare, nimeni nu a vrut să îi doneze pătura sa, deși în celule nu era frig. În scurt timp(2 săptămâni), violența amenința să devină prea puternică, deținuții apăreau de după colțuri cu lovituri și semne a căror naturi camerele nu le puteau înregistra, prin urmare profesorii au decis să desființeze experimentul. După o ședință în care au dezbătut subiectul, au hotărât să îl continue, dar inversând rolurile: gardienii să devină deținuți și viceversa. Urmările au fost catastrofale, cruzimea frustată a foștilor deținuți întrecând așteptările experienței faptelor trecute. De data aceasta, experimentul s-a închis definitiv; concluziile sunt tulburătoare, ne arată că nu ne putem bizui pe propriul discernământ, oricât de siguri am fi că nu am comite anumite atrocități, niciodată nu putem fi destul de siguri până nu avem ocazia să le comitem, și chiar atunci e foarte probabil să o facem. Studiul acestui experiment declanșează introspecții obsesive: "Eu ce-aș fi făcut oare?" Nu pot să nu îmi pun întrebarea, în ciuda evoluțieie științei și artei și multslăvitei democrații, oare cât de civilizați suntem de fapt? Cât de adânc îngropăm în noi germenii violenței? Ce substitut poate fi atât de dezirabil pentru a combate plăcerea resimțită, până și de copii, sau poate mai ales de aceștia, de a-l agresa pe cel slab, de a-i hăitui pe cei dizidenți, excitația morbidă a cruzimii în fața vulnerabilității? Aceste reflecții îmi răstoarnă din ce în ce ideea că legile ar fi doar o necesitate formală. Înainte, mă gândeam că psihopații oricum comit crimele pe care le comit, chiar dacă există legi, deci ele există doar pentru a-i pedepsi legitim, în numele întregii societăți. Acum mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aceste legi nu ar mai exista sau dacă ar fi abolite pentru o scurtă perioadă de anarhie, ce am face noi, ceilalți, oamenii "normali"...? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate