O căutare rapidă pe internet cu privire la sărbătoarea de 1 Martie și la mărțișor va da, în mare, cam aceleași rezultate. Printre altele, ni se va spune că strămoșii noștri romani sărbătoreau Anul Nou la 1 Martie, obicei preluat ulterior de strămoșii noștri daci, suprapunându-se, eventual, unor alte obiceiuri străvechi ale acestora. NIMIC MAI FALS!
Există date istorice, fapte necontestate și incontestabile, documente scrise etc. care atestă fără drept de tăgadă faptul că romanii sărbătoreau Anul Nou la 1 ianuarie, începând încă din anul 153 ÎNAINTE DE HRISTOS, iar calendarul actual, cu sărbătorirea noului an tot la 1 ianuarie, a fost oficial adoptat pe vremea lui Cezar, în anul 46 î.Hr. Nici vorbă, așadar, ca romanii să fi sărbătorit anul nou la 1 Martie în anul 106, când Dacia a fost cucerită de aceștia.

După ce am clarificat această gravă eroare, să încercăm acum să dăm de străvechile origini ale mărțișorului…În genere se admite că ”Mărțișor” este diminutivul lui “martie”, sau poate al mai vechiului “marț”. Din punct de vedere etimologic, întâlnim din nou o eroare, de data aceasta la nivel academic. Iată ce spune DEX 98 despre cuvântul martie:

MÁRTIE s.m. invar. A treia lună a anului, care urmează după februarie; mărțișor, marț. [Var.: (înv. și pop.) mart, (pop.) márte s.m. invar.] – Din sl. martiĩ.

Așadar, atribuie acestui cuvânt o origine SLAVÃ, după ce menționează între paranteze varianta învechită și populară “mart” și pe cea populară “marte”, a căror etimologie nici nu poate fi pusă în discuție. DEX-ul “repară” într-un fel greșeala la cuvântul “marț” (= martie, mărțișor), menționând că provine din latinescul “martis (mensis)”, adică (luna lui) Marte. Așa mai venim de acasă, cum se spune.

Am ajuns acum la acest zeu Marte, pe care se crede în genere că dacii l-ar fi preluat de la romani. Din nou eroare! O străveche legendă spune că zeul trac (apoi grec) Ares s-a născut pe teritoriul daco-get. Etimologii atribuie numelui Ares o origine traco-dacică. Spiritul războinic al dacilor este bine cunoscut. Mai puțin cunoscut este faptul că dacii erau foarte cruzi cu prizonierii de război și că importanța zeului războiului era foarte mare pentru ei. Istoricul Iordanes ne spune că aceștia “l-au adorat întotdeauna printr-un cult foarte sălbatic (căci victimele lui erau prizonierii uciși), socotind că arbitrul războiului trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se închinau primele prăzi, lui i se atârnau de trunchiurile copacilor spoliile” (armele și veșmintele luate de la dușmanii uciși).

Se știe că mitologia romană este în mare calchiată după cea greacă. Ares al grecilor (preluat de la traci) a devenit Mars (Marte) la romani. Nici vorbă, deci, de preluarea de către daci a cultului lui Marte. Poate doar de o revigorare a acestuia sub ocupația romană, deși, cum se va vedea mai departe, 1 Martie nu are mai nimic în comun cu zeul romanilor decât, cel mult, numele. Adică dacii au continuat să-și adore zeul propriu, dar sub alt nume. Că așa stau lucrurile, o poate dovedi faptul că, deși romanii au mutat oficial sărbătorirea noului an la 1 ianuarie – dată legată de intrarea în funcție a noilor consuli, însoțită de mari sărbători populare și suprapusă sărbătorilor dedicate zeului solar Mitra –, daco-geții au continuat sărbătorirea noului an la 1 Martie, conform unei tradiții mult mai vechi decât cea impusă de ocupația romană.

E adevărat, și romanii, ca de altfel toate popoarele antichității, sărbătoreau în vechime noul an în primăvară, conform calendarului lunar. Dar în momentul cuceririi Daciei, sărbătoarea de 1 ianuarie era deja oficializată de vreo 260 de ani, iar tradiția fusese împământenită mult anterior. La populația autohtonă, însă, 1 Martie a fost vreme îndelungată cea mai importantă sărbătoare din an, fiind celebrată – chiar în timpul ocupației romane – cu urări, cântece, jocuri, petreceri, și daruri, semnificând bucuria, încrederea în noul an, renașterea naturii, speranța de belșug și noroc.

Să revenim la mărțișor… Obiceiul popular impune ca, după purtarea mărțișorului toată luna martie, acesta trebuie să fie predat naturii, prin agățarea într-un pom. Oare nu amintește acest obicei de acele spolii agățate de daci pentru împăcarea zeului războiului?
Este aproape unanim recunoscut faptul că inițial mărțișorul a fost o amuletă și că vechimea lui e foarte mare (se speculează chiar o vechime de 8000 de ani, căci s-au găsit pe teritoriul nostru mici pietre de râu, vopsite în roșu pe o parte, în alb pe cealaltă). Dar cercetătorii nu merg mai departe de semnificația sa agrară sau de asocierile cu frumusețea și/sau cu eroticul, eventual cu mariajul (roșul – simbolul vitalității feminine, albul – simbolul înțelepciunii masculine).

Fără îndoială că ulterior a avut loc o contaminare cu riturile agrare legate de noul an și de venirea primăverii, fapt facilitat și de atribuțiile extinse ale noului zeu Marte: acelea de zeu al primăverii, al fertilității, de ocrotitor al câmpului, de protector al vitelor. Este foarte posibil însă ca această amuletă să fi avut, înainte de semnificațiile agrare/erotice, un rol strâns legat de riturile închinate zeului războiului, căruia dacii îi aduceau ca ofrandă spoliile și primele prăzi. Moneda, banul semnifică în primul rând o valoare materială, care ar fi putut foarte bine să ia locul prăzilor încredințate zeului. Or, se știe că inițial mărțișorul consta dintr-o monedă legată cu șnur alb-roșu (albul putând simboliza aici pacea, liniștea, iar roșul – sângele și războiul). De ce, dar, să refuzăm o semnificație inițială legată de ofranda adusă zeului trac al războiului, mai ales că însuși numele amuletei face trimitere directă la Marte, noul nume impus de romani, sub care daco-geții își adorau străvechiul zeu?

Iată, așadar: obiceiul mărțișorului este obiceiul nostru profund autohton, mult mai profund autohton decât se crede în genere (conform unor erori de interpretare) iar romanii – în afară de numele oficial al zeului impus ulterior dacilor – nu au nici o legătură cu el, nici în ce privește data – atât de speculata zi de 1 Martie, ca zi a Anului Nou roman, preluată de daci (!?) –, nici în ce privește obiceiul în sine, legat intrinsec de zeul autohton al războiului.

Faptul că, se pare, acest obicei a fost la un moment dat panbalcanic își poate avea explicația, pe de o parte, în răspândirea mult mai largă a daco-geților odinioară, depășind mult teritoriul actualei Românii, iar pe de altă parte – de ce nu? – printr-un împrumut al obiceiului de către alte popoare balcanice. Cam cum ar fi împrumutul contemporan al sărbătorii Sfântului Valentin, care se pare că a “ucis” definitiv Dragobetele autohton… Ce sărbătoare străină a privăverii ne va răpi în viitor Mărțișorul nostru? Ziua Sfântului Monan, scoțianul? Ziua Muncii australiană? Ziua Berii islandeză? Ziua în care Nebraska a devenit al 37-lea, sau Ohio al 17-lea stat american?…

Din ce în ce mai globalizați, sărbătorim Valentinii și Haloween-urile altora, uitând că, în materie de tradiții, noi, românii, putem da lecții multor altor popoare ce și-au uitat rădăcinile, au importat sărbători de la alții, ori și-au creat sărbători artificiale, unele nu mai vechi de 500 de ani.
Din fericire, Mărțișorul nostru beneficiază încă de o vitalitate rar întâlnită la un obicei multimilenar. Ce ar fi dacă am sărbători cu aceeași vigoare Dragobetele nostru, Rusaliile noastre, Arminden-ul nostru?… De ce tindem să uităm tradiții din care poporul român și-a tras seva și și-a creat identitatea?…