Dacă „Dilema veche” găzduiește rubrica „mergi pe mîna mea”, eu, cititorul fidel al săptamînalului am dat ușor pe lîngă și am mers pe mîna „22”-ului, mai precis, al topului literar din "Bucureștiul Cultural" (nr. 3+4, 2006). Și ca să fiu mai exact pe mîna a doi critici, tineri dar, dacă nu vizionari, talentați cel puțin, între noi fie vorba: Daniel Cristea Enache și Mihai Iovănel. Nu pot a trece la subiect fără a amenda subiectivismul de-a dreptul penibil a doi dintre cei chestionați: Liviu Antonesei care nu reușește să-și calce pe inimă și să recunoască că literatura română de calitate nu se face numai în Iași, oricum părerile poetului – prozator în primul rând și după critic bat cîmpii, vezi și topul „României Literare”(ianuarie 2005) și fofilatorul pe la USR, musai sediu central, Horia Gârbea care își flatează gratuit amicii (Cornelia Maria Savu și Dan Mircea Cipariu – of doamne! cum de și în topuri sunt alături) și se bâlbâie la categorisirea unei text metamorfozîndu-l exuberant din proză în poezie („Barzaconii”-ile lui Robert Șerban). În fine, astfel am ajuns la cartea de față, și două zile n-am avut astîmpăr pînă să o cumpăr (fug la librarul meu de la Universitate – canci, nici măcar nu auzise, du-te repede la Eminescu – se epuizase, dau fuga spre Romană și o găsesc, apoi mă duc la un cenaclu și inevitabil o răsfoiesc gîndind că e o carte pe stilul meu, adică, dacă m-aș angaja prin presă ceva asemănător mi-ar dori și mușchiul să încerce. Acu, că sfîrși și partea personală de PR (mă angajează cineva?!) să revin la subiect): „Viețașii de pe Rahova – din mărturiile unor condamnați pe viață” Eugen Istodor , ego publicistică, POLIROM 2005.

Autorul nu se prea bagă în seamă, ici colo cîteva rînduri, deseori malițioase, paranteze rezulatete din stenografierea casetelor, cu sporadice manifestări (rîs, în general). Pare că ține la glumele lor, ori ca instrument de atragere al interlocutorilor, ori simplu le gustă. Deși caracterizați de un umor amar:”Bine ați venit la grădina zoologică, celula 811, pentru a ne vizita respectați următoarele reguli nu dați prin gratii de mîncare animalelor”, și ăia sunt de treabă, unii, dar mai ales, își știu bine interesul. Restul e relatare, orală sau scrisă (așa cum unii dintre meseviști au ținut). Ușor dezlînată, agramată, suferind pe alocuri de decită, vorbăria de la care mă așteptam să se-ntrupeze într-o pledoarie disculpabilă pare reală.
Voluptatea unor viețași pare a fi scoasă din filme. Din păcate pentru carte și autor deperahovenii n-au veletăți de Hanibal Lecter. Însă, oarecum pardoxal – făcîndu-i în ciudă lui Goffman („Azilurile”) instituționalizații noștri nu par a fi nici depersonalizați, cel puțin la prima citire. Oameni obișnuiți, anonimi, vecini, rude sau chiar noi înșine „ei stau închiși pe Rahova. Noi stăm liberi, aiurea. Nu e test să ne arate că nu vom omorî vreodată”. Fiecare pe burta lui, sau mai puțin pe burtă cît pe țigări. Þigara ca unică monedă de schimb, denominată doar la țepe: pachetul de țigări – bani de buzunar, cartușul – un lux periodic, mai multe cartușe – jackpot; „vom crede că ei, închiși după trei-patru rînduri de gratii, se sufocă. Se descurcă pe metru pătrat de cușcă mai bine decît mulți dintre noi pe hectare”. Vorbeam de interes: Istodor e o șansă. Îi vînd drepturile de autor pe țigări, nes, pensule, cartele, goblenuri. Vin, povestesc, sunt chiar amabili. Pe unii parcă i-ai lua acasă, cu tot cu mileurile și hamsterii lor. Curați, tatuați, trudind la probleme din Gheba sau buchisind cursuri despre Biblie, plîngînd după mame, sau ucigînd chiar în interiorul penitenciarului viețașii ăștia (cu tot cu volumul de față) nu pot să nu-ți lase ceva pe inimă. O stare de vomă, așa cum a simțit-o autorul pe pielea (cerul palatin) lui, un sentiment de neliniște ambiguă cum simt eu, , o ignoranță totală a celui care n-a citit cartea. Spun ignoranță pentru că opul chiar merită citit. Este acel tip de lectură care te pune la rumegat, lasă ceva în urmă, naște întrebări buruienoase, și nu treci ca-n brînza unei beletristici mediocre. O baclava, pe care o mănînci dar musai te și îndulcești pe degete, asta dacă nu suntem prea simandicoși și ne desfătăm numai cu furculisioane.
Lăsasem însă în aer partea cu depersonalizarea. Constat mai degrabă un proces contrar. Legat, închis, hrănit după program, el se îndreaptă spre Dumnezeu, ca facilă tehnică de retragere în ceva, îl regăsește chiar dacă nu-i fusese niciodată prin preajmă. Nu știu dacă biserica de pe Rahova, în construcție, sau harul parohului de acolo au împins procesul de la spate, cert însă e că misionarii diferitelor secte își fac treaba cu brio. Pe lîngă Dumnezeu, încet, încet se conturează și o altă icoană, cea a mamei și parafranzîndu-l pe Istodor, să le arate ei părinților cît țin la ei după ce le-au făcut viața un coșmar. Apoi, cronologic, vin surorile (la unii chiar mobile pentru furt, „ca să le meragă mai bine”, „să nu spetească cu munca că nu e pentru ele”, bla-bla). Frații nu, în general chiar ei sunt vinovați de detenția lor, ei au fost sifonari, ei i-au băgat acolo, ei și paharele cinstite împreună. Însă concluziile ar trebui să le tragi tu cititorule și nu să mă apuc eu să le îndrug.
„Viețașii de pe Rahova”, este un op necesar, recomandabil celor din ministerele de justiție și interne (mai nou am aflat că s-a semnat un protocol între Direcția Pentenciarelor și Ministerul Monicăi Macovei, care pînă mai ieri era Ministerul lu” Pește ca procuorii să mai treacă pe la închisoare să vadă cum o mai duc și ăia de-i condamnă, sau poate să se obișnuiască nițel cu gigacaloriile de la răcoare, așa de avertisment, însă sperăm din tot sufletul ca organele să nu se înduioșează prea mult de condițiile de acolo și scadă baremele la șpagă pe cauțiune), și nu numai. E și pentru tine, ca simplu exercițiu de imaginație, ca performanță de a nu fi ca ceilați, ca experiență îndestulătoare comodității și fericirii de a nu fi fost acolo. Acum nu ne mai rămâne decît să așteptăm cele două romane biografice a căror manuscrise au ajuns la Istodor și să trecem pe la chioșc miercurea dimineață, „Săru-mîna! A venit Academia Cațavencu?”