Într-o lucrare de altfel destul de controversată, dar cărei obiectivitate nu poate fi contestată,("România, țară de frontieră a Europei"), profesorul Lucian Boia afirmă: "Dar principala obsesie a românilor sunt astăzi țiganii. În fața lor românii se simt ca într-o cetate asediată. Le sunt atrbuite aproape toate infracțiunile și crimele. Și par a fi pe zi ce trece tot mai mulți.[...]Sunt, cu siguranță, mai numeroși. Dar încă și mai numeroși în imaginarul colectiv decât în realitate." De unde această panică dezgustată față de o etnie de a cărei înapoiere(conform standardelor noastre) suntem într-o bună măsură responsabili prin discriminare?

În general, rromii rămân o subspecie la fel de misterioasă ca în zilele de demult, doar că atunci era vorba despre un mister mistico-incitant, iar acum misterul vine din lipsa de informații. Mai exact: din dezinformare. Și mai exact: nu prea știm și nu ne interesează.
Ce știe în general intelectualul român despre rromi? Informațiile pendulează mai întotdeauna între clișeele discriminative, de la nivelul simțului comun (țiganii sunt proști, murdari, hoți etc), tentativele de reabilitare și reintegrare a lor socială și demersurile de idealizare și poetizare a aerului lor boem, artistic(reprezentative fiind aici filmele "Gadjo Dilo" și "Șatra") șamd.

Prima sursă de informații nu merită vreo atenție deosebită - o cunoaștem cu toții - genul acesta de clișee sunt universal valabile, indiferent de zonă, pe toată întinderea țării. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să văd cruda și mult-întâlnita inscripție-slogan "Moarte țiganilor!" chiar pe același zid pe care era lipit afișul acela împotriva discriminării cu băiețelul rrom care visează să devină astronaut. No comment. Cât privește măsura în care aceste prejudecăți sunt fondate - poate aceasta importă mai puțin decât cauzele care duc la confirmarea parțială a acestor ipoteze ale românilor mai puțin toleranți. De exemplu - există, statistic vorbind, același nivel de delicvență la rromi și la segmentul românilor care trăiesc în aceeași stare de sărăcie precum majoritatea rromilor. Iar multe dintre obiceiurile proaste pe care le au le-au căpătat împreună cu românii aflați la același nivel de educație cu ei - de exemplu, palatele țigănești, vestite prin kitsch și opulență au fost construite și de mulți români, din aceeași dorință de epatare a proaspătului îmbogățit.

Încercările de tratare "științifică" a problemei sunt subsumate procesului de integrare a rromilor în comunitatea românească. Adică la fel se pune problema cum se pune cu integrarea noastră în Uniune. Lucrarea sintetică cea mai cunoscută în mediul academic este cea a profesorului Cătălin Zamfir - "Þiganii - între ignorare și îngrijorare". De câțiva ani, în domeniul politicilor sociale, accentul s-a mutat de pe sărăcie pe excluziune. Teza de la care se pornește este cercul vicios care se stabilește între mediul nefavorabil care duce la discriminare sau la absența mijloacelor de evadare, care la rândul lor duc la blocarea în același mediu nefavorabil. În virtutea acestui raționament, Comisia Anti-Sărăcie s-a transformat în Comisia pentru Incluziune Socială. Deja problema se pune un pic altfel. Mulți statisticieni vor să identifice o cauză primă care să explice gradul ridicat de sărăcie, mizerie, lipsă de educație, natalitate precoce, mortalitate(în special infantilă), delicvență, delicvență juvenilă etc; ignorând convergența și auto-determinarea acestor elemente. Asistenții sociali, în condițiile unui sistem veșnic lipsit de resurse materiale și umane, nici măcar nu-și mai pun problema cauzelor, dorind să amelioreze pe cât posibil efectele; atitudine "politically correct", dar opusă(în mintea multor români) vechiului proverb "Dacă vrei să faci unui om un bine o zi, îi dai un pește. Dacă vrei să îi faci bine o viață, îl înveți să pescuiască". Pe de altă parte, în mediile mai elevate, precum cel universitar, începe deja să se vorbească de o discriminare pozitivă, în sensul că puținii studenți de etnie rromă, ar fi-vezi, Doamne-favorizați, așa, de încurajare sau ca să nu fie cumva profesorul susceptibil de dicriminare.
Cred că adevărata problemă aici seamănă cu cea a înțelegerii extremismului islamic - e clar că o cultură diferită nu poate fi cu adevărat înțeleasă de un observator dinafara ei. Soluția în acest caz este, consider eu, dublă. Prima parte - și cea mai puțin reușită - survine din natura fuziunii între rromi și români, exersată de secole, astfel încât cele două culturi nu mai sunt astăzi atât de diferite precum islamismul și occidentalismul; iar a doua parte a soluției este oferită de procentul foarte mic, dar în creștere, de intelectuali rromi care se vor ocupa poate mai eficient de problemele cu care se confruntă etnia lor. Și aici mai am ceva de adăugat. Un experiment relativ recent(anii '70) realizat în America pune pe gânduri pe promotorii proiectului de școlarizare intensivă a populației rrome. Un grup de foarte bine intenționați psihoterapeuți americani a mers în liceele din cartierele de negri cu o rată notorie de delicvență - gen Bronx - și le-a ținut tinerilor în formare discursuri puternic motivatizatoare pentru a-i încuraja să urmeze studii superioare, arătându-le ce pot face cu viața lor dacă fac acest pas etc. Efectul a fost următorul: o mare parte din tinerii negri din acele licee au urmat studii superioare, au avut astfel expectanțe mult mărite față de viață, iar după absolvire s-au izbit de stereotipuri și prejudecăți care nu le-au permis să își pună în aplicare mărețele planuri. Prin urmare, ei au fost mai fustrați decât ar fi fost dacă ar fi fost lăsați în pace de la bun început. În contextul unei democrații formale, a unei iluzorii și oficiale "egalități de șanse", este mai frustrant să fii oprit din a reuși. Acum o sută de ani, în România, când mobilitatea socială era extrem de redusă, copilul de țăran știa de când se năștea că nu va ajunge altceva decât un țăran. Pe când acum, în condițiile unei imense mobilități sociale teoretice, chiar dacă nu ai cum să reușești, copil de țăran fiind, să ajungi intelectual(cu excepțiile de rigoare, desigur), democrația oficială te va privi în față și-ți va spune că este vina ta. Dacă nu reușești, într-o lume în care primează, teoretic, egalitatea în șanse, e vina ta. De aceea cred că ar trebui să se pună accentul mai întâi pe soluționarea discriminării și apoi pe restul. Degeaba reglementăm legal ca și copiii rromi să aibă acces în școli și îi mai și încurajăm să le frecventeze, dacă învățătoarea și colegii îi vor discrimina. Cam atât despre cunoașterea științifică a problemei rromilor. Am relevat, cred, că lucrurile sunt mult mai complicate decât o problematică liniar-clasică. Desigur, mai există și multe alte probleme, dar în logica demersului prezent, ele țin de detaliu. Nu îmi propun acum să fac un inventar al dificulăților de integrare a rromilor, ci doar să analizez infomațiile divergente care ajung la intelectualul român, pentru a mai clarifica sursa confuziilor și extremismelor dihotomice de tot felul.

Ultima sursă de informare cu privire la rromi, cea romantică, variază între muzica Bucureștiului interbelic cu hitul său - "Zaraza" - și legendele aferente țesute pe marginea iubirii dintre țiganca Zaraza și cântărețul care o elogia - cui nu i-au sunat în minte versurile "Când apari senorita în parc pe-nserat/Curg în juru-ți petale de crin/Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat/Și ai zâmbetul de heruvim" , plus elementele de folclor românesc care atestă carcaterul "focos" al țigăncușelor(în special cele moldovence), prezente în literatură - gen "Hanu Ancuței", povestiri de-ale lui Voiculescu, de-ale Reginei Maria etc. Sintetizarea tuturor acestor elemente, pentru publicul larg, s-a realizat în două filme, de mare importanță pentru mitul țiganilor: primul, atotcunoscutul "Șatra", și unul ceva mai recent, "Gadjo Dilo"("Gagiu nebun").
Primul este cu adevărat o operă de artă - totul, de la muzică, peisaje până la costume este artistic. În acest film se pune accentul pe latura boem-romantică a țiganilor, văzuți ca indieni nomazi decăzuți la modul demonic-eminescian, detaliile mistice, fascinante, de cult, sunt foarte prezente și au chiar un rol central. Statutul de paria coexistă cu onoarea legăturilor între neamul lor și cu ritualurile de vrajă. Momente cu adevărat memorabile - scena cu Rada care vrăjește caii boierului din privire, dansul ritualic al fetelor eligibile, vindecarea magică performată tot de Rada, chemarea înnebunitoare a iubitului prin ierburi, scena promisiunii smulse și, evident, scena finală, pe care nu o voi evoca ca să nu stric necunoscătorilor vizionarea. Deși un film foarte bun, "Șatra" lasă de dorit la nivelul detaliilor mai puțin poetice, nu prezintă ceva real. Þiganii nomazi care își mutau corturile dintr-un loc în altul nici nu mai există astăzi. Impresia pe care filmul o lasă este de foarte frumos și foarte departe.
Exploatând această slăbiciune a primului, "Gadjo Dilo" vine ca o compensare. Având în vedere faptul că, la nivel artistic-idealizant "Șatra" nu putea fi egalat, acesta s-a axat pe prezentarea unei realități mai exacte(promiscuitatea, crima, hoția dar și lupta cu dicriminarea), fără omisiunea gradului de idealizare boemă, astfel încât la final portretul etniei nu este conturat nici în negru, nici în roz. Dacă în primul film, accentul boem reieșea din magie, în al doilea el reiese din muzică. Muzica a fost o parte importantă a culturii țigănești care s-a integrat și a influențat puternic sensibilitatea artistică din prtea noastră a Europei, fără a putea fi negată și clasată drept superstiție sau înșelătorie precum la fel de reputata magie țigănească. De fapt, asta e în mare și povestea: un tânăr francez pasionat, ca și tatăl său, de muzica autentică, reconstituie drumul acestuia prin România, în căutarea cântăreței lui preferate, legendara Nora Luca. Marea parte a dialogului din film are loc în franceză sau în romanes(limba țigănească), foarte puțin în română. Filmul e destul de exotic prin prezențe - dacă spun Rona Hartner și Adrian Copilul Minune(rol performat foarte bine de altfel) sper că v-am trezit curiozitatea suficient. Mie cel mai mult mi-a plăcut, înafară de sfârșit, al cărui mister nu-l voi dezvălui din aceleași considerente ca și la "Șatra", prezentarea genericului de la final, pentru că multe dintre nume, chiar a unor personaje principale(Izidor) coincid cu numele întreg, real al actorului. Autenticitatea este deci nu doar mimată, filmul a fost realizat în România, cu țigani români.

Ce am vrut să conturez prin acest demers, este ideea că populația și cultura rrome sunt realități mult mai complexe și mai bogate decât par pentru mulți dintre noi inițial, și ar trebui în consecință tratate nu doar cu indulgență ci chiar cu viu interes pentru aportul cultural pe care l-au adus în muzica, dansul, vestimentația și concepția magică românești. Ce mi se pare cel mai trist este că mulți dintre ei se dezic, jenați, de cultura din care fac parte, plătind integrarea cu prețul identității.

8 martie 2006