[Ștefan Bolea - "Ontologia negației", editura Casa Cărții de Știință, 2004]




Ștefan Bolea s-a născut la 13 octombrie 1980, este absolvent al facultății de Relații Internaționale și Studii Europene, student la Filozofie în cadrul UBB - Cluj-Napoca și redactor-șef la revista on-line Egophobia dedicată poeziei și filosofiei. A colaborat cu poezii, eseuri și articole în reviste ca Egophobia, Respiro, Nordlitera, Sisif, LiterNet, Agero-Stuttgart și Charta Studiorum iar printre premiile naționale de poezie cîștigate amintesc premiile Panait Cerna, Vasile Voiculescu, Nicolae Labiș, Costache Conachi, Veronica Micle și Lucian Blaga.

Cartea lui Ștefan Bolea - Ontologia negației (Eseu despre nihilism) apărută la editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004, reprezintă lucrarea de diplomă a autorului, un studiu ontologic al negației, anunțat prin titlul și subtitlul atît de sugestiv alese. Pe cît de amplu pe atît de controversat este subiectul cărții, abordat dintr-o perspectivă detașată a autorului oferind diferite concepte și metodologii între trei discipline (filozofie, literatură și politică) asupra nihilismului predominant în Europa secolului XIX. În altă ordine de idei cartea se află printre acele scrieri rare, propunînd diferite accepții ale nihilismului și ilustrîndu-le cu exemple concrete din operele lui Kierkegaard (a cărui structură a fost considerată de către comentatorii kierkegaardieni ca fiind "prea profundă, prea originară, pentru a fi doar un filozof" p. 13), Nietzsche (un loc aparte în preferințele autorului fiind rezervat acestui filozof), Lautréamont (pseudonimul lui Isidore Ducasse), Arthur Rimbaud, Max Stirner (pseudonimul lui Johann Caspar Schmidt, un membru important al Mișcării Tinerilor Hegelieni) și Mihail Bakunin (unul dintre teoreticienii de bază ai anarhismului colectivist) cît și deosebit de utilă pînă și unui neofit (prin ilustrarea cu exemple din operele autorilor anterior menționați) cuprinzînd chiar și înțelegerea condiției postmoderne și post-postmoderne cu trăsăturile-i aferente declarate autentice - "la modul implicit, desigur, al sindromului raison d'etre versus antiraison d'etre care zguduie totul de bună vreme fără a fi produs altceva decât simple supoziții" (după cum afirma Axel Lenn).

Printre studiile care stau la baza prezentei cărți se numără "Anormalii" de Michel Foucault, cărțile lui Heidegger și Deleuze despre Nietzsche, "Religia și creșterii puterii" de Culianu și "Pe Marginea Abisului" de Mădălina Diaconu (care este prima lucrare de meontologie apărută în țara noastră), de asemenea și cîteva influențe din cultura urbană media (de la filme și jocuri pe calculator pînă la muzica Gothic Metal). În deschiderea cărții autorul evidențiază trei definiții ale nihilismului. Prima definiție este de actualitate, discutînd mai ales rolul nietzscheanismului în "succesul" nihilismului avut în secolul XX, fiind luată din "Internet Encyclopedia of Philosophy" și care distinge un nihilism metafizic (și anume cel care neaga existenta „realitatii substantiale“). A doua definiție luată din "Enciclopedia Filosofica" (apărută în Italia în 1957), face cîteva distincții importante între un nihilism metafizic, un nihilism logico-gnoseologic (lipsește orice adevar obiectiv) și un nihilism moral-politic, urmare a primelor două forme care contestă orice normă și obligație socială. A treia și cea din urmă definiție este culeasă din "Encyclopedia Britannica" (Deluxe Edition, 2004) ce tratează nihilismul pornind de la istoria particulară a acestui termen din Rusia sfîrșitului de secol XIX, punînd baza unui nihilism moral-politic (care neagă orice obligație de ordin social), gîndire nihilistă profund influențată de filozofi precum Ludwig Feuerbach, Charles Darwin, Henry Buckle și Herbert Spencer. Ca urmare a îndoielii în doctrina dreptului divin, nihiliștii au intrat într-un conflict similar cu autoritățile seculare iar pentru că pîngăreau legătura socială și autoritatea familială, un conflict între tați și fii a devenit iminent, aceasta fiind și tema romanului lui Turgheniev ("Părinți și copii", 1862).
Discuțiile continuă și astăzi, la mai bine de un secol de cînd Nietzsche oferea o analiză a nihilismului și a perspectivelor lui atît de radicală, iar în cele din urmă, numele cel mai des asociat nihilismului rămîne cel al lui Nietzsche. Nihilismul ia viață din sentimentul tragic de inutilitate și non-sens la nivel ontologic închizîndu-se în sine și restrîngînd legătura cu Absolutul, această trăsătură a demonicului fiind definită de Kierkegaard ca "nelibertatea care vrea să se închidă în sine", cu anxietatea, disperarea cioraniană etc. Regresul, devalorizarea, reprezintă doar un pretext pentru o înviere a valorilor, Nietzsche făcînd o distincție limpede între: nihilismul pasiv (obosit, epuizat, care se împotrivește) și nihilismul activ (care tinde spre putere și posesivitate). În lupta cu Diavolul, învingătorul împrumută caracterul monstruos al învinsului -acesta fiind paradoxul lui Nietzsche- iar Adevărul de fapt ascunde voința omului de putere.

Într-o perspectivă lirică, nihilismul se regăsește atras de condiția poetului damnat în care omul este pus față în față cu propriile imperfecțiuni și neputințe -în viziunea lui Lautréamont omul este rezultatul unei creații ratate încă de la început- unde Răul (ca și în cazul lui Cioran) are întîietate și este privilegiat în creație tocmai pentru că este atît de fascinant și contagios (îngustimea creației reflectă îngustimea Creatorului). Rimbaud, celălalt poet "decadent" a fost valorizat datorită descoperirii inconștientului (merit împărțit cu Nietzsche) și grație acelei teorii a libertății care anticipează scrierile postume ale lui Franz Kafka. La el cît și la alți scriitori (Kafka, Wilde, Cioran și Eminescu), limitele exterioare sunt vindecate de proiecțiile mentale, fictive, interioare, lipsite de mărginire, într-un cuvînt, esențiale. Din punct de vedere politic, Stirner este reprezentantul nihilismului, interpretat filozofic și comparat cu Nietzsche din perspectiva dualismului său pregnant "individ-om", unde concepția lui Stirner reprezintă viziunea critică asupra societății umane și a "corectitudinii" relațiilor interumane. Bakunin (promotorul anarhismului colectivist) a fost comentat tot într-un context filozofic (Hegel, Proudhon, Stirner) accentuîndu-se deconstrucția mentalității religioase considerată a fi o tehnică de aservire, la fel ca la Stirner.

Ștefan Bolea încheie afirmînd că "nihilismul este doar o etapă între un drum defunct și o restructurare, revalorizare, re-naștere", cartea sa valorificînd potențialul interdisciplinar al acestui mod de a exista.