MATEI, Vasile, n. 11 august 1934, în satul Mazili (azi, Răcătău-Răzeși), comuna Horgești, județul Bacău – m. 19 februarie 2002, la Ghimeș-Făget, județul Bacău. Epigramist. Fiul lui Vasile I. Matei și al Victoriei (n. Zdrobiș), agricultori. Clasele primare le-a urmat în satul natal ( 1942-1946 ), iar cele gimnaziale și liceale în Bacău, la Liceul Comercial (1946-1950) și, respectiv, la Liceul de Băieți nr. 1 (1950-1954). În anul 1955 a fost admis la Facultatea de Geologie-Geografie din cadrul Universității București, specialitatea geologie generală, pe care a absolvit-o în 1960, cu teza „Studiul geologic și mineralogic al nisipurilor cuarțoase de la Șuncuiuș-Bratca“. După absolvire a fost repartizat la Institutul de Prospecțiuni Geologice București, lucrând ca geolog principal prospector, specializat în prospecțiuni de petrol, cărbuni, sisturi bituminoase, ozocherită, chihlimbar, sulfuri complexe, zăcăminte de aur și argint, pământuri colorante și bentonite. În urma cercetărilor întreprinse până în 1994, când s-a transferat ca profesor la Școala Profesională Făget, a elaborat peste 60 de rapoarte geologice și 28 proiecte geologice de exploatare. Acestea s-au soldat cu calcule de rezervă la nisipuri cuarțoase (Târgu Ocna și Calu Iapa - Roznov), tufuri bentonitice (Slănic Moldova), șisturi bituminoase (Slănic Moldova, Hârja, Tazlău - Neamț), chihlimbar (Valea Iapa), ozocherită (Slănic Moldova), cărbuni (Bazinul Ciucului, Baraolt), tufuri bentonitice Neogen (Toplița, descoperite pentru prima oară în România), pământuri colorante (Bicaz, Gura Belii, Sibiciu, Satu Mare, Negrești-Oaș, Certeze) etc. Este, totodată, coautor al hărților geologice - scara 1:500.000 - făcute pentru tot cuprinsul Carpaților Orientali, începând de la Valea Prahovei și până la granița de nord a țării. Parte din aceste cercetări le-a făcut publice în cadrul sesiunilor științifice „Grigore Cobălcescu“ de la Universitatea „Al.I. Cuza“ Iași, ale Muzeului de Științe Naturale Piatra Neamț, Institutului de Geologie și Geofizică București și Academiei Române. În calitate de autor, autor principal și coautor a publicat, de asemenea, o serie de studii, dintre care amintim „Natura ivirilor de șisturi cristaline din regiunea Zamura - Prislop“ (în „Studii și cercetări de geologie, geofizică, geografie“, seria Geologie, tomul 9, nr. 2, Editura Academiei, 1964), „Precizări asupra vârstei și poziției stratelor de luncă din sinclinalul Hăghimaș“ (idem, tomul 17, nr. 2, 1972), „Fauna vraconiană de pe Valea Macla“ (în „Dări de seamă ale ședințelor Institutului Geologic“, seria Paleontologie, volumul LV, 1970), „Asupra prezenței unor roci dioritice-granodioritice în seria gnaiselor de Rarău, la vest de pârâul Izvorul Alb (Rarău)“ (idem, seria Mineralogie-Petrologie-Geochimie, volumul LXII, 1976), „Considerații geologice și chimice asupra ozocheritei din Valea lui Tudorache (Slănic Moldova - Carpații Orientali)“ (în «Lucrările Sesiunii științifice „Grigore Cobălcescu“», Universitatea „Al.I. Cuza“ Iași, 1982), „Asupra vârstei jaspurilor de la Pojorîta (Carpații Orientali)“ (în „Anuarul Muzeului de Științe Naturale Piatra Neamț“, seria Geologie-Geografie, IV, 1978), „Nisipuri cuarțoase din zona Calu-Tazlău. Considerații geochimice și tehnico-economice“ (idem, V, 1986), „Contribution `a la connaissance de la region de Toplița-Bilbor-Borsec-Jalotca (Carpathes Orientales)“ (în „Buletin tehnico-științific al IPGG“, volumul XXII, nr. 4, 1992). Cercetările întreprinse în această perioadă au stat la baza tezei de doctorat cu tema „Studiul geologic al regiunii Târgu Ocna-Slănic-Oituz“, pe care a susținut-o la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iași, în cadrul catedrei de Geologie generală. Vocația pentru epigramă și-a descoperit-o în urma concursului „Asta-i bună“, organizat de Urzica, revistă care i-a acordat o mențiune și l-a debutat în numărul său din 15 martie 1971. A participat apoi, sporadic, la reuniunile epigramiștilor și cenaclurilor de epigramă, după stabilirea la Ghimeș-Făget, la îndemnul poetului Octavian Voicu, luîndu-și rolul în serios și afirmându-se ca un demn continuator al epigramiștilor băcăuani de la începutul secolului. Cu firea sa hâtră și invidiata spontaneitate a dominat reuniunile epigramiștilor de la Brașov, Brăila, București, Bușteni, Cluj, Caransebeș, Chișinău, Galați, Sinaia, Sibiu, Slatina etc, culegând mai multe premii, ce l-au propulsat în emisiunile TVR 1, Pro TV, Tele 7 ABC ori în paginile publicațiilor Caleidoscopul geologilor, Așa, Adevărul de Cluj, Amprenta, Bobârnacul, Dreptatea, Opus, Păcală, Ultima oră, Jurnalul de București, Jurnalul de Cluj, Olt, Journal roumaine (New York), Literatura și Arta, Post-Scriptum (ambele, Chișinău), Viața liberă ș.a. Pentru ca invidia confraților să fie și mai mare, în 1996 a pus bazele propriului festival de epigramă la Ghimeș-Făget, înființând Asociația umoriștilor „Trecătoarea Râsului“ și preluând, în calitate de redactor-șef, dar și de finanțator, editarea revistei „Epigrama“, care își are sediul în propria casă. În volum a debutat în 1994, cu „Prafuri, pastile și fitile“ (Editura Plumb Bacău), urmate de „Terapia de șoc“ (1997) și „Ghicitori pentru glumeți și pentru voinici isteți“ (1999), ambele apărute la Editura Corgal Press Bacău. Figurează, de asemenea, în mai multe antologii, între care se numără „Satiricon. Eterna epigramă“ (Editura Clusium, 1993), „Terapii de șoc“ (Editura Tehnică, 1997), „Surâsul epigramei“ (Editura Clusium, 1997), „Ce-mi șopteste mie muza“ (Editura Corgal Press, 1998), „Epigrame cu și despre femei“ (Editura Grafit, 1999), „Constelația Post-Scriptum“ (Chișinău, 1999), „Trei decenii de epigramă“ și „Cimitirul vesel“ (ambele, Editura Premier, 1999 și, respectiv, 2000). Membru fondator al PNÞCD și membru al Uniunii Epigramiștilor din România, nu și-a iertat niciodată colegii de partid, epigramele sale politice făcând deliciul multor spectatori prezenți la reuniunile de gen.