Lovitura soartei


“Și în aceste uluitoare cinci secunde, cele mai importante din viața mea…”


De obicei mîna destinului se face resimțită printr-o brutală forță de șoc, printr-o lovitură a soartei. Ea poate fi considerată ca o lovitură de teatru în urma căreia se precipită deznodămîntul: situația dramatică capătă accente grave și măreție tragică sau devine meschină și penibilă.

Impactul destinului este asemenea furtunii venită din senin ce dintr-o dată agită violent oceanul cel mai pașnic: “Într-o străfulgerare, toate explicațiile noastre, toate clasificările și derivările, etiologiile mi-au apărut ca o pînză subțire. Acest monstru pasiv, realitatea, nu mai era mort, ușor de manevrat. Era plin de o vigoare misterioasă, de noi forme, noi posibilități. Plasa nu însemna nimic, realitatea o rupea… “

În cursul acestui episod simțul securizant al realității e zguduit pînă la nimicire. Convenționalitatea (singurul liant al realității) care garanta o normalitate socială, psihologică și morală, care-l asigura pe cel ce-i respecta normele că nu totul e posibil (iar dacă totuși limitele sînt încălcate nu poate fi vorba decît de un scandal, de o rușine, de o nedreptate, de inepție și absurditate, fiind îndreptățit să se plîngă), este destituită cu un dispreț suveran. Soarta îi neagă limitele, rupe zăgazurile, cutremură totul și, în înfiorarea stîrnită, instituie sentimentul exaltant al destinului. Omul nu mai are la cine face apel. Comentariul lui Nicholas confirmă această atingere traumatică: “Nu înseamnă că nu eram înspăimîntat, mi-era teamă de faptul că știam că orice se putea întîmpla, că această mascaradă nu avea limite sociale normale sau în convenții.”

Lovitura soartei năucește (simțul realității) ca o izbitură de bîtă în moalele capului și totodată farmecă, deschizînd ca o atingere de baghetă magică, orizontul miracolului. Ea te trezește astfel din starea de barbarie spirituală (ca pe-un boxer din pumnul primit) la adevărata noblețe umană. Soarta te altoiește, căci cruzimea inciziei se bucură de cruditatea mugurelui, de înviorarea altoiului ițit în deschidere. Suferința e numai promisiune de înnobilare și rod.

Străfulgerarea se dovedește a fi și iluminare: “Această simplă informație, nu știu, era stîlpul meu de foc. Îmi arăta și mie o lume dincolo de cea pe care o trăiam. Și pe mine m-a învățat să fiu umil pînă la ferocitate. Am înțeles zădărnicia atîtor lucruri pe care noi le credeam importante. Nu spun că într-o zi nu aș fi ajuns la această filosofie, dar în acea noapte am cîștigat o experiență de peste zece ani Asta știu precis.”


Sau – în alt caz – revelație fundamentală: “Și în acele uluitoare cinci secunde, cele mai importante cinci secunde din viața mea, l-am înțeles pe partizan. Vreau să spun că am înțeles mult mai bine decît o înțelegea el însuși ce era, ce reprezenta el. Asta m-a ajutat. […] Și mi-am dat seama că, în această piață a satului, eu eram singura ființă căreia îi era dată libertatea de a alege și că recunoașterea și apărarea acestei libertăți erau mult mai importante decît raționalul, decît instinctul de conservare, erau, da, mai importante decît viața mea și a optzeci de ostateci. […] Era un adevăr arzător, imuabil. Rațiunea mi-a spus adesea că am greșit, dar ființa mea întrreagă îmi spune și azi că am avut dreptate.”

Lovitura soartei (moment de maximă intensitate al unei vieți) este deci o traumă sensibilizatoare. Ea deschide făptura pentru a putea primi o revelație, pentru a o prelua în grijă, pentru a-și face din ea un proaspăt organ de simț, de orientare, de acțiune: “Imaginează-ți momentul în care ai descoperi că ai un al șaselea simț pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simțuri cunoscute. Un simț mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul ‘a fi’ nu în sens pasiv și descriptiv, ci activ… aproape imperativ.”



Ironia soartei


“ – Colegi de suferință?
– Mă rog, depinde cum îi numiți pe cei pe care-i faceți să sufere fără voia lor.
– Mi se pare o manieră excelentă de a defini omul.”


Între un înțeles diabolic al destinului care persecută și zodia benefică și aseptică sub care vrea să-l înscrie utopic civilizația își găsește locul – mai moderată – o soartă ironică. Între cele două modele – al deznădejdii urgisite și smiorcăite și al speranței isterizate optimist – soarta autentică mediază ironic temperîndu-le.

Ironia soartei constă în faptul că nimic din ce ne este dat (sortit, ursit, destinat) nu corespunde așteptărilor noastre. Întîmplările pe care ni le scoate în față jocul soartei, care pare a nu fi altul decît acela al hazardului, par să batjocorească sistematic nădejdile, credințele și închipuirile noastre. De fapt, tiparul antropomorfic în care sîntem dispuși să primim ceea ce ne este destinat.
Dar, din tot ceea ce ne este destinat – întîmplări și împrejurări, vremuri și conjuncturi, trup și suflet – numai eul nostru bicisnic, revoltat și contrariat, neajutorat pare a fi altceva decît substanță a destinului. Numai el e plin de nemulțumire, de pretenții și veleități, pus pe revendicări și dornic de revanșă. Lui nu-i ajunge niciodată cît și ce i s-a dat.

Ironia soartei – blîndețe inumană – ține să ne învețe că noi sîntem destin. Metafora lui Conchis – întîlnirea eului actual cu cel viitor într-un moment crucial al existenței – este aceea a dobîndirii conștiinței destinului, a recunoașterii albiei certe în care apele vieții își vor urma nestingherite de vreo conștiință vrăjmașă cursul. Această joncțiune pulverizează ultimul obstacol al orgoliului, dînd curs liber mîndriei fluviatile a sorții.

Soarta poate fi aspră în lipsa ei de înțeles uman, dar nu este nici malefică, nici benefică. A accepta ironia soartei ca model al veșnicei nepotriviri dintre așteptări și fapte (proverbiala socoteală de acasă contrariată de cea din tîrg) înseamnă a fi de acord cu malițiozitatea ei, cu jocul neașteptat, răutăcios al întîmplării. Răutăcios – cum îl arată chiar cuvîntul – nu este răul, ci acela ce doar i-a împrumutat haina și s-a travestit pentru a comite răutăți : răul benefic mărunțit pentru a-i anula virulența și a-l preschimba în vaccin. Și vaccinul înțeapă cum arde și urzica soarelui – dar înțelesul lor este acela că nu te poți retrage sub clopotul incubatorului fără a fi degenerat, imatur pentru destinul tău de om.

Conchis e oarecum o personificare a destinului. “Chipul lui era ca o mască lipsită de emoții. Două riduri adînci se desenau de la baza nasului la colțurile gurii – semne ale experienței de viață, ale spiritului autoritar, ale intoleranței față de prostie. Părea puțin nebun, nu periculos, dar nebun.” Masca și comportamentul lui rețin doar cîteva trăsături esențiale stilizate ale umanului care impun și solicită partenerului o anume atitudine și ținută. I se adresează lui Nicholas de la prima întîlnire scurt, tranșant, fără menajamente, amabilități și politețuri:

“– Ai venit să mă vezi. Te rog. Viața e scurtă.”

Nicholas e introdus astfel într-o zonă a urgenței existențiale în care convenționalitatea nu mai reprezintă decît prețiozitate și afectare sterilă, moft și fandoseală parazitară ce plictisesc doar timpul. “Stilul lui sacadat – spune el despre Conchis – era patologic. Nu numai ca și cum af fi vrut să scape de mine, ci să scape de timpul însuși.” Abolirea sclifoselii psihologice cu toate complicațiile și ocolișurile ei face parte din ritualul purificator săvîrșit în tinda destinului, în sala de așteptare. Dar asta înseamnă nu numai dezbrăcarea unui costum și renunțarea la un rol, ci și înțelegerea faptului că în noua situație ele au devenit inoperante, că răspunsurile trebuie să devină simple, directe, neamortizate de convenții, căpătînd astfel amplitudinea dezinvoltă a vieții.

Din atitudinea lui Conchis transpare paradoxala discreție cu care insistența destinului ne veghează: “Aparent nu-l interesa persoana mea, totuși mă urmărea și aștepta. Încă de la început mi-am dat seama că, deși era indiferent, mă urmărea și aștepta.” Calmul acestei indiferențe va fi dublat de fermitatea tandră a unei mîini așezate părintește pe umăr, astfel încît Nicholas va accepta strania protecție: “Știam că se joacă pe seama mea […] Mai știam însă că intr-un fel mă îndrăgea.”

Inumanitatea (lipsa de menajamente) a lui Conchis sugerează stihialitatea destinului și eroarea de a-l considera o persoană și de a încerca să intri în raporturi personale cu el. Numele său trimite la englezescul conch (= ghioc, scoică, Venus) evocînd ecoul unui ocean obiectiv de iubire, la conchy (adversar al războiului) amintind oroarea pentru durerea inutilă (deliberată, sadică ce-l caracterizează pe om în bestialitatea lui), dar și preferința pentru suferința purificatoare, fertilă și roditoare, și, în fine, la concizie și laconism, la genul de subtilitate ironică ce face totdeauna omisiunea elocventă. Acesta e motivul pentru care toate încercările lui Nicholas de a-l înțelege la modul comod și comun psihologist eșuează:

“Nu-l puteam prinde, toate raționamentele mele se terminau într-un paradox. Dacă într-un fel ceea ce povestise îl făcea mai uman, mai supus greșelii decît îl văzusem pînă acum, știam că nu era prima dată cînd o spunea. Sinceritatea premeditată, calculată nu se compară cu spontaneitatea haotică. Obiectivitatea lui avea o dimensiune în plus, fatală care semăna cu cea a romancierului față în față cu personajul, și nu a bătrînului care-și rememorează trecutul. Ceea ce intenționa să fie autobiografie era de fapt biografie, era o lecție deghizată sub forma confesiunii . Nu eram atît de orb încît să nu înțeleg morala.”

Conchis este simbolic forța elementară căreia e de-a dreptul absurd să-i reproșezi lipsa sentimentelor umane. La afrontul lui Nicholas:

- “În ce măsură faptul că nu vă sînt simpatic face parte din rolul pe care vi-l atribuiți dumneavoastră?” – el îi servește o nouă lecție de virilitate:

- “Doar foarte puțini oameni îmi sînt simpatici. Și cei de vîrsta și sexul dumitale îmi plac și mai puțin. Ideea că ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie să o păstrăm în noi dacă vrem să trăim în societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel puțin cît trăiesc aici. Tu vrei să fii iubit? Eu mă mulțumesc să ‘fiu’, să exist. Poate într-o zi ai să înțelegi și tu ce înseamnă asta. Și ai să zîmbești. Un zîmbet aprobator, un zîmbet sarcastic.”

Și încă: “Simpatia nu este importantă între bărbați.”

Se anticipează astfel că relațiile cu destinul și afectele aferente lor sînt de cu totul altă natură decît cele dintre oameni. De altfel și înțelesul întîmplărilor devine altul cînd nu poți presupune în spatele lor intenția umană: nu există explicații, lămuriri, precizări, nu sînt posibile justificări și cazuistică ipocrită. Destinul îți propune doar o suită de încercări a cărei ordine este guvernată de hazard. Întîmplările trebuie asumate printr-un efort imaginativ fără a vedea vreo legătură sau continuitate între ele, ca pilde și parabole – ca și cum ar conține o morală, o învățătură. Riscul de a da sens evenimentelor revine în întregime individului ce le trăiește, singurul căruia îi sînt destinate, căci el nu poate fi în nici un fel confirmat de alte instanțe.

“ – Mi-ar plăcea – spune Nicholas – mai mult dacă aș ști și ce înseamnă.
Asta l-a amuzat. S-a aplecat pe spate și a zîmbit.
– Dragul meu Nicholas, oamenii spun acest lucru de cel puțin zece mii de ani. Reacția comună a tuturor zeilor cărora li s-au adrest a fost de a nu fi dat nici un răspuns.
– Zeii nu sînt aici să răspundă. Dumneavoastră, în schimb, sînteți.
– Nu mă voi aventura acolo unde și zeii sînt neputincioși. Să nu-ți închipui că eu știu răspunsurile. Nu le știu.”

Mai tîrziu, cînd lui Nicholas i se va confirma că este printre cei aleși sau ca în povestirea parabolică – magician, dacă în sufletul său s-ar fi produs distilarea exigenței și convertirea la cooperarea cu destinul, el ar fi putut rosti asemenea lui Heraclit din anecdotă: “Sînt zei și aici” , fără ca vreun răspuns (explicit) al acestora să-i mai fie necesar.
Confruntarea cu destinul exclude siguranța interpretării faptelor. Nu există o realitate, ci o serie de realități care se substituie una alteia după unghiul din care sînt privite faptele, după datele noi ce survin între timp, după modelele de acțiune și înțelegere asumate. Lui Nicholas i se atrage atenția: “Cred că ai constatat că ești în mîinile unui om abil în reordonarea realității.” Această substituție este potențial infinită, iar modelul romanului polițist, care crede într-un criminal ascuns cu perfidă abilitate, este neavenit în această schimbare psihologistă de decor.

Nesiguranța este dublată și de amenințarea bruscheții, a brutalității – a frustrării psihologice – cu care orice situație se poate schimba capricios, jocul poate înceta, evenimentele pot fi întrerupte înainte de a-și găsi sensul, răspunsul, posibila continuare. “Și brusc mi s-a făcut frică: după cele întîmplate în seara precedentă, totul se terminase. Dispăruseră defintiv cu toții.” Abrupt, jocul destinului pare să neglijeze total și compromițător exigențele psihologiei individuale:

“Era de necrezut. Poate că trebuia să găsesc răspunsul în descoperirea neașteptată că se puteau foarte bine lipsi de mine. Mi se dădea astfel o obscură lecție metafizică referitor la locul omului în univers, la limitele egocentrismului. Dar aducea mai degrabă a cruzime gratuită, asemănătoare cu obiceiul de a chinui animalele decît cu dorința de a da cu adevărat o lecție.”

În realația cu destinul nu există considerație sau desconsiderare pentru individ (aprecieri provenite din analogia cu relațiile dintre oameni), ci doar încercări și bruște reconsiderări ale stărilor de fapte. Aspre, dure, abuzive – ele sînt tot atîtea mijloace prin care destinul își manifestă cruzimea și cruditatea, maniera în care împrospătează, înviorează, reînsuflețește izvoarele vieții.

Simțul infatuat al certitudinii realității (care foarte curînd se va dovedi simplă și inconsistentă închipuire) îl face pe Nicholas să-i declare impertinent lui Conchis:

“ – Îmi pare sincer rău că v-am încurcat planurile.”
Replica lui Conchis – demnă de puterea absolută și misterioasă a destinului – este:

“ – Tot ce se întîmplă face, de fapt, parte din planurile mele.”

Numai iluzia de moment a trecerii de pe un plan (al realității) devenit superfluu pe unul aparent mai ferm dă impresia de certitudine, suficientă la început pentru ca Nicholas să-și joace cu aplomb rolul. Nici o realitate nu este însă nimic mai mult decît încă o minciună a lui Dumnezeu.

Asemenea maieuticii lui Socrate, ironia soartei este una didactică. Ea îl învață pe om – fără a-l dăscăli – ca în deplină nesiguranță, din feluritele încercări la care e supus să-și recunoască greșelile pentru ca în cele din urmă să-și înțeleagă răspunderea. Cu malițiozitatea-i caracteristică, Conchis afirmă că numai “de aptitudinile noastre de a trage învățăminte din rolurile pe care ni le atribuim noi înșine în viața de toate zilele” depinde dacă viața noastră va fi în final o tragedie sau doar o banală comedie. În aceasta ar consta ultimul model din suita celor propuse pentru descifrarea înscenărilor de la Bourani, model care se apropie cel mai mult de o presupusă intenționalitate generoasă a destinului: un teatru terapeutic-metafizic.

Ironia soartei e astfel un model meliorist, căci ea ne dă speranța că destinul nu ne este ostil, că viața noastră nu este total predeterminată și că, deși nu sîntem asigurați de o bunăvoință providențială, ni se zîmbește, poate cinic, poate sceptic adesea, dar ni se lasă un minimum de libertate și inițiativă favorabilă. “Experiența m-a făcut să înțeleg – spune Conchis – ce este cu adevărat umorul. Este o manifestare a libertății. Tocmai pentru că există libertate, există umorul. Numai un univers total predeterminat ar putea trăi fără el. În final numai devenind victimă poți scăpa de gluma de pe urmă – care constă tocmai din descoperirea că, tot retrăgîndu-te de peste tot, te retragi din tine însuți pînă la punctul cînd nu mai ești liber și sfîrșești prin a nu mai exista. Este un lucru pe care majoritatea oamenilor nu l-au descoperit încă și nu-l vor descoperi niciodată.”

Numai acceptînd ironia sorții poți scăpa de mania persecuției, poți trece de la înjositoarea umilință la smerita mîndrie, poți zîmbi destinului ca o victimă fericită, poți spune liber deodată cu Camus: “Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!” Ești liber pentru că – refuzînd coșmarul – poți închipui o fericire demnă, onestă, în cunoștință de cauză.



(va urma)