agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5923 .



Isaac Asimov: Maniheism intergalactic
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2007-07-12  |     | 






Apărut de curând în traducerea lui Florin Ionescu, romanul „Soarele gol” (Editura Univers, 2007) de Isaac Asimov aduce în actualitate o problemă ontologică aproape demodată: locul și rostul omului în univers. Autorul, un maestru al literaturii SF și un desăvârșit stilist, nu se limitează la imaginarea unui viitor robotizat / electronizat al umanității, ci se ocupă de însăși această umanitate, de traiectoria ei spirituală și socială. Punând față în față civilizația pământeană, devenită una de tip subteran, total desprinsă de cultul soarelui și al vegetației, și pe cea a planetei Solaria, acolo unde formele și spațiile largi se regăsesc în așa-numita „artă energetică”, Asimov întrevede un viitor destul de sumbru al planetei noastre: orașele devin niște conglomerate subterane, în care spațiul individual este redus la maximum, alimentele se distribuie pe bază de cartelă și conform „nivelului” de importanță civică / socială a fiecărui membru, viața particulară și intimitatea sunt simțite ca noțiuni perimate, iar spaima de contactul cu aerul curat și cu lumina soarelui devine o coordonată psihică fundamentală. Dimpotrivă, pe Solaria se păstrează traiul la suprafață, numai că urmașii pământenilor (considerați primitivi), după ce au părăsit planeta-mamă și au colonizat un nou teritoriu planetar, au renunțat treptat și la valorile general-umane – dragostea, afecțiunea, nevoia de a trăi în colectivitate, de a se integra în ea, de a o apăra, precum și la instincte: instinctul de perpetuare a speciei, de exemplu, este „reeducat”, căsătoriile se fac prin distribuție, copiii apar în mod planificat și sunt despărțiți de părinții lor încă de la naștere, importantă fiind doar păstrarea echilibrului demografic: douăzeci de mii de privilegiați cu aere aristocratice, umanofobi, trăind într-un univers al hologramelor care înlocuiesc cu succes orice contact uman, sunt deserviți de armate întregi de roboți ultraperformanți, cu cele mai diverse specializări, de la igiena corporală și masa stăpânului, până la educația tinerei generații. „Crescătoria” pe care o vizitează Bailey, detectivul de pe Pământ, este, pentru solarieni, cel mai dificil loc de muncă, deoarece implică, în mod necesar, contactul uman. Klorissa este scârbită la auzul unor sintagme de tipul „nevoie de afecțiune”: „Uite ce e, domnule Bailey, dacă încercați să mă scârbiți folosind cuvinte neplăcute, să știți că n-o să vă meargă. [...] Și eu pot folosi cuvântul. Afecțiune! Sau vreți unul mai clar și mai obscen? Îl pot pronunța și pe ăsta! Dragoste!” (p. 149). Procrearea in vitro apare ca o necesitate, atâta timp cât sentimentele sunt repudiate de educația de tip spartan (numai exemplarele umane perfecte sunt păstrate în viață, iar cele care, prin hazard, contrazic cercetările genetice inițiale, sunt sacrificate pentru binele „cetății”), iar probele genetice devin la fel de importante ca probele judiciare: de ele depinde soarta fătului. Copiii sunt crescuți în totală izolare și li se refuză, de fapt, copilăria: „...nu ne uităm niciodată obligația de a le insufla cerințele vârstei mature. Fiecare are o cameră separată, în care se poate închide. De la bun început, trebuie să doarmă singuri. Insistăm asupra acestui lucru. Și apoi le impunem în fiecare zi un interval de izolare, care se mărește cu trecerea anilor. La vârsta de zece ani, copilul se poate limita la contacte prin vizionare, timp de o săptămână” (p. 149). Pedagogia solariană, complet dezumanizată, are următoarea idee de bază: „Nu există instinct care să nu cedeze în fața unei educații bune și perseverente”. Argumentația Klorissei pare fără cusur: „Numiți aceasta instinct? Și, la urma urmelor, ce e cu asta? O, ceruri, dar chiar dacă copilul are o teamă instinctivă de a nu cădea, adultul poate fi antrenat să lucreze la înălțimi mari, într-un permanent pericol de cădere. N-ați văzut niciodată dansatori pe sârmă? Și există lumi în care oamenii trăiesc în clădiri înalte. Iar dacă la copii găsim o frică instinctivă de zgomote mari, dumneavoastră vă e frică de ele?” (p. 150).
Personajele lui Asimov au unități de măsură care par aberante cititorului de azi, obișnuit cu mitul socializării. Anticiparea unei răsturnări de situație atestă intuiția și originalitatea creatorului de literatură SF, care știe să fie convingător fără a apela la recuzita genului; evoluția arhitectonică a orașelor viitorului, simplificarea efortului uman prin preluarea de către mașini a celor mai elementare activități și multe alte „noutăți” care abundă în literatura de anticipație, în cazul lui Asimov reprezintă doar fundalul pe care se desfășoară dramele umane. Istoria omenirii nu se schimbă spectaculos, pentru că nici comportamentul făuritorilor ei nu suferă prea multe modificări. Ierarhiile se păstrează, ca și tendințele expansioniste, războaiele, amenințările, luptele pentru supremație nu încetează, ci se mută numai, din spațiul pământean în cel intergalactic. Inteligența și suplețea gândirii sunt încă necesare, ca și viziunea de ansamblu asupra societății; lumile nu au ajuns să fie populate doar cu indivizi semirobotizați, cu strictă specializare, incapabili să interpreteze un fenomen care nu se încadrează în limitele vreunei meserii. Psihosociologul de pe Solaria, de exemplu, este un semiprofesionist, nu are nici deschiderea culturală, nici calitățile interpretative, nici experiența necesară pentru a înțelege și explica tipurile de comportament. El ocupă o funcție dintr-o grilă păstrată moștenire de către sistemul solarian, dar, cum legea planetei spune să se limiteze și chiar să se interzică orice contact între locuitori, practic este lipsit, fără s-o știe, de „obiectul muncii”. De fapt, sociologul Quemot intră în criză după numai câteva minute de contact direct cu Bailey („Cuvintele dumneavoastră mi-au evocat pregnant o imagine în care noi doi ne inspiram reciproc răsuflarea. [...] Nu găsiți că e respingător? [...] Pare un obicei foarte neigienic. Iar când ați pronunțat acele cuvinte, mi-am dat seama că de fapt ne aflam în aceeași cameră și că, deși nu ședeam față-n față cu dumneavoastră, aerul care v-a trecut prin plămâni ajungea până la mine și pătrundea și într-ai mei” p. 125). Apariția aristocrației umanofobe de pe Solaria este explicată în fraze tăiate precis și rece: „Civilizațiile au avut întotdeauna o structură piramidală. Pe măsură ce urci spre vârful edificiului social, ai mai multă tihnă și mai mari posibilități de a-ți găsi fericirea. Dar, pe măsură ce urci, vei găsi tot mai puțini care se bucură de aceste avantaje, în grad din ce în ce mai mare. Fără excepție, există o preponderență a celor dezavantajați. Și, nu uitați asta, oricât de avute ar fi, în mod absolut, straturile de la baza piramidei, ele vor fi mereu dezavantajate în comparație cu vârful. Bunăoară, chiar și cei mai săraci locuitori de pe Aurora o duc mai bine decât bogătașii Pământului, dar ei înșiși sunt dezavantajați față de bogătașii Aurorei, căci ei se compară cu cei mai înstăriți de pe propria lor planetă. Așadar, în societățile omenești obișnuite, vom găsi oricând conflicte sociale. Revoluția socială și reacția de apărare și de reprimare a ei, odată ce a izbucnit, explică o mare parte a suferințelor omenești care abundă în istorie. Aici, însă, pe Solaria, pentru prima oară, vârful piramidei este singur. În locul celor dezavantajați se află roboții. Avem prima societate nouă, prima mare inovație socială de când sumerienii și egiptenii au creat orașele” (p. 127).
Asasinarea doctorului Delmarre pe această planetă subpopulată cu spațieni crescuți eugenic, în medii aseptice, nu poate fi înțeleasă și nici explicată, motiv pentru care se apelează la un detectiv „primitiv”, sosit de pe planeta Pământ, atât de disprețuită de aristocrații Solariei. Detectivul Bailey face echipă cu Daneel Olivaw, un robot umanoid de pe Aurora, robot atât de perfecționat, încât nici marii specialiști solarieni nu-și dau seama că sunt victima unei farse și că nu se supun anchetei unui om. Bailey reușește să-și învingă spaima de spații deschise, proprie pământenilor trăitori în orașe subterane și, gândind altfel relația om-robot, anchetează cu succes crima comisă. El depășește modul superficial de gândire al solarienilor și pornește de la premisa că niciun robot, oricât de perfecționat, nu este infailibil. Faimoasa lege a planetei, potrivit căreia roboții sunt astfel construiți, încât să nu poată face nici cel mai mic rău oamenilor, este privită cu suspiciune de către pământean.. Lume autarhică, menținându-se, prin exportul de roboți, la cel mai înalt nivel de trai, Solaria se bucură de zece mii de roboți pe cap de locuitor și nu poate accepta ca Prima lege („un robot nu poate să facă vreun rău unei ființe umane sau, prin inacțiune, să permită să se facă vreun rău unei ființe umane”) și a doua („un robot trebuie să execute ordinele primite de la o ființă umană, în afară de cazul în care aceste ordine ar contraveni Primei legi) ar putea fi încălcate. Ceea ce nu se ia în calcul este faptul că roboții pot fi manevrați cu eficiență, chiar și pentru comiterea unui omor, de către solarieni cu porniri expansioniste. Nevoia de a mări și mai mult spațiul liber dintre solarienii proprietari ai planetei, umanofobia împinsă până la absurd, ca și nevoia imperioasă de a păstra o stare de lucruri aberantă determină îndreptarea cercetărilor spre un tip de robot – cel pozitronic -, a cărui realizare ar fi însemnat sfârșitul sigur al tuturor civilizațiilor galactice, cu excepția celei solariene. Existența unui nou Hitler, strămutat în context extraterestru și într-un viitor nu prea îndepărtat, este ignorată de solarieni, nu și de pământeanul care știe că, de fapt, instinctele nu pot fi educate. Orice informatician de geniu, cum este Leebig, dar cu o schizofrenie avansată, pentru care nu există nici medici psihiatri, nici tratamente, căci planeta Solaria, din prea mare încredere în selecția genetică, a renunțat la așa ceva, poate construi nave spațiale cu creier pozitronic. Odată aflat mobilul, lui Bailey – nu și partenerului său, robotul de pe Aurora – îi este ușor să-l demaște și să-l predea autorităților solariene pe adevăratul ucigaș.
Intriga polițistă este de un tip special; probabil că, pentru prima oară în istoria genului, executantul crimei scapă nepedepsit, datorită inteligenței interpretative și umanității anchetatorului. Isaac Asimov nu încearcă să scrie un roman polițist în adevăratul sens al cuvântului, ci, mai degrabă, să facă un studiu de caz al omenirii aflate într-un stadiu aparent superior al evoluției sale. Concluzia ar putea fi rezumată succint cam așa: știința evoluează, omul, în adâncul sau, rămâne un rob al matricei sale arhetipale. Totul poate fi schimbat, cu excepția dualității bine / rău, angelic / demonic din structura psihică umană.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!