agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5160 .



IOAN NISTOR - \"Poezia este fructul iubirii dintre ideal și realitate..
articol [ Interviuri ]
Interviu cu poetul Ioan Nistor

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pelerinu ]

2007-07-27  |     | 



AUREL POP: Prietene Ioan Nistor, ce înseamnă pentru tine recenta apariție editorială, volumul Metamorfoze, al șaselea din seria cărților de poezie?

IOAN NISTOR: Volumul Metamorfoze, apărut la Editura Emia, specializată în carte pentru tineret școlar, vrea să fie un omagiu adus celui care acum două mii de ani își scria Metamorfozele, poetului Ovidius Naso al nostru, poeziei sale cristaline și curgătoare ca o apă de la începuturi. Îl dedic cititorilor mei mai vechi și mai noi, școlii românești, miilor de elevi cărora le-am predat “metamorfozele” cuvântului, tuturor celor ce privesc lumea cu ochi de copil. Sunt încrezător în recâștigarea cititorului tânăr, mesajul fiind acesta: cartea e superioară oricărei alte pasiuni și, având atributele feminității, nu poate fi decât frumoasă. Supusă celor 5 simțuri, ea poate fi luată în brațe. Am încă din copilărie nostalgia cărților îmbrățișate. Ciocolata în exces, mingea îmbibată în noroiul înjurăturilor, Internetul sufocant, violența, nu pot fi. Cartea poate neutraliza “tăria” exceselor, calculatorul acaparator, stadionul violențelor, alcoolul, drogul și cuvântul murdar, toate luate separat sau la un loc, cu diferența că, în cazul celor ce se supun poeziei, sorbind poezie, orice efect nociv este exclus. Acestui virtual cititor îi propun o viziune a lumii în culori calde, o perspectivă luminoasă bazată pe atitudini creștine. De când se nasc, copiii respiră aerul obștesc. Aflați în devenire ca oameni, poezia le poate aduce un aer nou, din spațiile necuprinsului. Poezia îi poate învăța să respire amplu, creator, fiind un fel de a respira cu sufletul. În fine, este o carte la care am lucrat îndelung, nucleul ei fiind un Cântec, apărut în 1974.

A. Pop: Într-un poem din volumul Vertebrele strigătului, afirmi: “rădăcinile mele sunt undeva...”. Permite-mi să te întreb, unde și cât de adânc sunt ele înfipte în “lut”?

I.Nistor: Cred că nici eu nu știu unde... Dar ca să mă explic, lasă-mă să bat puțin câmpii. Deși ni se întâmplă nouă înșine, nașterea fiecăruia dintre noi rămâne un mister, nu ne amintim despre ea nimic. Nici strigătul de victorie, de bucurie, de durere... În primul rând, se cuvine să fiu recunoscător celei care mi-a dat viață pentru că eu exist grație unei morale țărănești pe care timpul a validat-o, în virtutea căreia copilul era privit ca un dar. În plus m-am născut fără forceps și fără tot felul de injecții de atenuare a durerii. Poate atunci mi s-a transmis un fel de mesaj, cum că în viață există durere și că merită să prețuim viața și bucuriile ei. Durerea mamei nu e depășită decât de aceea a copilului, o carne sângerândă, o substanță în starea de suferință, de nemărginit țipăt. Dar dorința nașterii ne-o amintim? Nu. Viața, mai presus de durere, e triumf împotriva morții. Acest moment personal de biruință împotriva neantului ne rămâne nouă înșine necunoscut. În altă ordine de idei, de fapt ne naștem de mai multe ori. Dar numai pe una nu ne-o amitim, pe cea carnală, minune unică. Desigur nu mă refer la nașterea propriu-zisă, ci la autoidentificarea ca realitate în universul înconjurător, de când începi să miști în pântecele mamei, până faci ochi. Nașterea ta, această mixtură de viață și moarte, rămâne doar așa cum și-o amintește mama, copleșită de durere, de teama că momentul poate însemna și moartea unuia, a ta, sau a ei, cu imposibilitatea de a-ți purta de grijă. Au fost atâtea cazuri, nu? In fine, ne naștem “fără văz și fără memorie”. Dar până când le primim și pe acestea două, mama își amintește totul. Și nu-i putem fi recunoscători niciodată suficient. De ce acel vers? Brusc, într-o zi, cu un an sau doi înainte a se sfârși din viață, mama mi-a vorbit foarte mult despre nașterea mea. Nu eram însă racordat la spusele ei. Ar fi trebuit să notez tot ce mi-a spus. Poate în timp mi se vor revela spusele ei. Cred că intenționa, în felul, ei să facă niște aluzii. Aveam puțin peste 20 de ani. Eram după o altă naștere, când începi să înțelegi altfel lumea. Este aceea pe care ți-o dorești. Ea nu are legătură cu realitatea fizică. Este nașterea ta spirituală. Când vezi locul tău sub soarele Celui de Sus, abia atunci te naști cu adevărat. Pentru mine, nașterea aceasta a fost momentul decisiv. Mi-amintesc că, prezentându-mă la comisariatul militar pentru recrutare, am aflat de niște hibe, să utilizez cuvântul mamei, la cord. N-am prea fost eu de acord cu perspectiva dată de o asemenea veste, dar momentul m-a marcat și am trecut la alergarea contra cronometru. Pentru a pune câteva cuvinte în balanța vieții. Eu m-am născut “undeva” în acest angrenaj, lung, de timp sub presiune.

A.Pop: Ce reprezintă pentru tine Þara Oașului, acest misterios ținut în care ai “poposit pe pământ”?

I.Nistor: E un Nord aparte, transcendent aproape, rece, dar nu de gheață, vesperal dar nu întunecat, sobru, dar nu posac. E o înălțime a seriozității și nu a mândriei, un loc de unde poți privi depărtările. Oașul înseamnă vorbe foarte puține (uneori mă abat...) și fapte până te prăbușești. E un ținut unde până la subjugarea românilor de comunism, singurii stăpânitori acceptați erau de fapt două... repere, feminine, culmea Pietroasa pe post de etalon al statorniciei și Steaua Polară, foarte apropiată de arcada unui deal și sugerând includerea individului în eternitatea timpului.
Þara Oașului este un conglomerat arhaic, celtic, dacic, latin. Un spațiu unicat. Cam uitat și desconsiderat, dar cu un potențial uman, artistic, creator, remarcabil. Toate valorile spirituale create aici sunt distincte, chiar dacă se încadrează în specificitate mai largă a ținuturilor vecine. Sunt demne de pus sub protecție. Strigăturile, culorile fixate în broderii, dansul, celebra găteală a miresei, folclorul muzical, colindele, au nuanțe care au impus în definitiv o... Þară. Românii de aici au fost piatra tare a Nordului. Ei au “tăiat” limita nord-vestică a fruntariilor, peste ei nu s-a putut trece, așa cum la nord-est, peste mormântul lui Ștefan cel Mare nici Stalin n-a avut curaj să-și plimbe carandașul roșu. Oașul contemporan are destule aspecte contrariante, dar există o fervoare constructivă care ar fi benefică, dacă s-ar extinde la nivel național. Există apoi un Oaș al amintirilor, chiar genetice, un Oaș al arhivelor etnografice, pe care încerc, în limita timpului disponibil, să-l readuc în lumină. Albumul recent publicat, Þara Oașului, realizat de Ștefan Iancu are un text scris de mine. Alte pagini despre Oaș sper să devină în curând o carte, dacă sarcinile mele de serviciu îmi vor lăsa răgaz. Sper ca ele să lumineze ceva mai mult imaginea acestui ținut cam uitat, simplificat la cele câteva duzini de “ziariști” din metrourile pariziene. Mi-e clar că Þara Oașului nu e și n-a fost înțeleasă încă în toate adâncimile sale. Cineva spunea nu de mult că strigăturile sunt niște “țipete de sălbatici”. Cred că greșim dacă etichetăm fără a cerceta și dacă nu protejăm misterul acestui spațiu cu relicvele sale de spiritualitate arhaică. Deoarece pe zi ce trece șansele de a o salva de la scufundare pot deveni tot mai mici.

A. Pop: Despre momentul “descinderii” spui într-un vers: “ea mi-a spus ora luna și ziua”... Această metronomică precizie mă duce cu gândul la un cult matern, moștenit și transmis din generație în generație. Este capabilă oșeanca zilelor noastre de a duce mai departe “acest ritual sacru” în condițiile în care tot mai multe oșence nasc “coconi” în afara Þării Oașului?

I.Nistor: Eu n-aș vrea să cad în explicarea propriilor versuri, chiar dacă o trăsătură a optzecismului este biografismul. N-aș vrea să le comentez eu, s-ar putea să fiu mai puțin inspirat decât cititorii. Lirismul, deși este subiectiv la maximum, presupune un eu liric mai mult sau mai puțin fictiv. Oricum, între el și autor nu există un semn de egalitate. Bunăoară, dacă voi scrie într-un vers că am declanșat topirea Calotei Polare, nu înseamnă că trebuie imediat să fiu cercetat de Interpol. Acel “eu” este... ei bine , nu știu cine este, poate omul, în general. Și totuși, se poate discuta... Mama avea la glezna piciorului drept un semn, un punct negru de vreo trei milimetri în diametru. Semnul acesta l-am moștenit și eu, în același loc. Mă considera “însemnat” și ținea la mine într-un fel pe care doar eu l-am simțit. Știa că și inima mea are un semn, și că sensibilitatea mea trebuie protejată. M-am născut acasă, a ajutat-o la naștere baba Chioreanca din sat. Târziu, mi-a spus detalii. Mi-a spus că sunt născut la 2, și nu la 5 decembrie, cum stă scris în acte. Știa mai bine decât notarul, care a înregistrat nașterea după câteva săptămâni. Eram o speranță a familiei, care, fără băieți, “coconi”, era vraiște, ei întăreau familia. Ideea de familie puternică, numeroasă a dăinuit până în 1962, când colectivizarea a distrus familia de tip tradițional. Fetele, foaicele, erau considerate “năcaz” pe cap, dar epitetul nu trebuie luat în serios. Acel “năcaz”, adică fetele, boresele, a făcut ca Oașul să aibă valorile artistice pe care le are. Eram așteptat, primul fecior după o serie de șase fete, din care tocmai înaintea mea muriseră două, Irinca și Aurica, în brațele mamei. A venit flăcăul care urma să poarte numele tatălui. Mama avea un suflet larg și foarte sensibil, de el se lipeau toate durerile lumii. Fire de țărancă, cu o morală sănătoasă, de religie greco-catolică, dintr-o familie “de viță” cum se zicea, dintr-un sat vechi, atestat documentar la 1270, mi-a dorit nașterea. Nu s-a temut o clipă că suntem prea mulți. Ei bine, în condițiile în care simțea ravagiile educației ateiste pe care o primeam la școală, chipurile pentru combaterea superstițiilor, ea încerca să-mi transmită credința religioasă, dar și practici, credințe, ritualuri arhaice. În familie, acestea existau. În 1932, Ion Mușlea, realizând cercetările care au trezit interesul lui Mircea Eliade, a trecut și prin Prilog unde a înregistrat câteva piese foarte frumoase, comunicate de “mama-bătrână” dinspre tată, Iosâpoaia, sau Leușca Maria, după numele de fată. Spunându-mi una și alta, încerca să mă lege de tradițiile pe care experiența bătrânească le verificase îndelung și pe care le vedea pierind. Le-am neglijat și eu, le-am uitat o vreme. Memoria neamplificată la maximum, ușoara nepăsare de atunci... le regret. Mama a murit la 59 de ani. Abia întemeiasem propria familie. A simțit povara transmiterii legilor nescrise ale familiei. Ale tradiției. Cu limba împleticită de suferință, mi-a spus... Dar, în sfârșit, ca să revin la întrebarea ta, oșeanca de azi s-a rupt mult de tradiții Si de cele rele, și de cele bune și a împrumutat multe obiceiuri noi, și bune, și rele...

A.Pop: Am “o carte de identitate” în față. Îți propun să întoarcem ușor amintirile din perioada studenției: Baia Mare, apoi Clujul universitar. Aveai în acea perioadă prieteni sătmăreni care publicau; Și ce influență au avut ei asupra debutului literar?

I.Nistor: Anii mei de studenție au fost umbriți de lipsa resurselor financiare. În 1965, părinții, după colectivizare nu mi-au putut susține studiile, așa că le-am făcut pe cont propriu. Într-o zi m-am întors de la coasă din șes, am pus în traistă cozonacul cu “legvar” (magiun) făcut de mama și am plecat să mă fac profesor... La Baia Mare am avut profesori renumiți: G. Georgescu, Știrbu, Tănase Filip, Ioan Chiș Ster, Radu Felecan, Monica Lazăr sau profesoara de universală, Doina Crivei... Am fost coleg cu Liviu Ioan Stoiciu care tocmai debutase în 1967 și era privit cu admirație, prezent pentru scurt timp în Maramureș, dar amintirile mele îl caută încă prin sălile de lectură, pe coridoarele așteptărilor, sau pândind la intersecție aceeași muză... Admirația pentru poezia lui datează de atunci. Îl vedeam în carne și oase pe unul care se afirmase și care mi-a întărit convingerea că se poate. Un coleg foarte prețuit a fost George Popa despre care nu mai știu nimic. Era un poet dinamitard căruia în locul piciorului stâng scurtat de un accident îi crescuseră două aripi mari de poet nonconformist. În vâltoarea începuturilor, felul lui de a vedea poezia mi-a dat de gândit. În sfârșit, un coleg, de data asta sătmărean a fost Ion Gavrilaș, un boss al revistei Nord. Mi-am continuat apoi studiile la Cluj. Am cochetat un an cu Filosofia, primind niște note de care mult s-au mai amuzat copiii mei, apoi m-am înscris la Filologie, la sistemul de atunci numit f. f., dar foarte bine organizat, aș zice ardelenește, în vacanțele școlare organizându-se cursuri serioase cu marii profesori ai Clujului. Un avantaj al celui avid de cunoștințe. Sorbeam numeroase cursurile, iar lecturilor le-am impus o strategie riguroasă, cu creionul în mână, și o consistență care a rămas până azi. Teama că s-ar putea să nu știu tot, să-mi scape ceva, m-a îndârjit să citesc temeinic textul la prima sursă. Am trăit aici în umbra, de fapt în lumina echinoxistă, ca observator însă, dar atent și solidar. Sunt beneficiarul acelui spirit. Dintre profesorii clujeni care m-au impresionat cel mai mult a fost profesorul de rusă Marius Oros, fin și înțelegător critic al destulelor stângăcii lirice ale mele din acea vreme, precum și dl Leon Baconski, un profesor extrem de exigent, de la care am deprins, în primul și în primul rând, rigoarea filologică și care m-a îndrumat în realizarea lucrării de grad, un studiu monografic al poetului stelist (a se înțelege de la revista Steaua), publicabilă în orice moment. Unul dintre colegii valoroși din perioada aceea a fost nimeni altul decât sătmăreanul George Vulturescu, un student preferat al renumitei profesoare Ioana Em. Petrescu.

A.Pop: La începuturile carierei didactice ai fost “profesor de țară”. Racșa, Prilog, Turț, Decebal, Orașu Nou, Liceul Forestier Satu Mare, Școala “Dariu Pop”... Sugestia versului “stau pe orizontală ca oierii și scriu” poate fi înțeleasă în sensul că au existat perioade distincte în formarea ta ca scriitor? Și în ce măsură?

I.Nistor: Cred că au existat mereu în mine doi Nistori. Unul, rob al școlii, celălalt, rob al scrisului. Neantagonici, ba mai mult, sprijinindu-se reciproc. A fi profesor însemna exactitate, sobrietate, reținere... A fi poet însemna o revărsare în libertatea lumilor ficționale. Am fost profesor de țară mulți ani. Benefic pentru mine să fiu în contact direct cu lumea, cu universul rural. După ce m-am stabilit cu familia în Satu Mare au urmat vreo 20 de ani de navetă, ceea ce a însemnat timp pierdut, neodihnă, ore de îngheț la propriu prin stații și o frumusețe de reumatism bun de admirat când îmi pierd simțul umorului. Dar, au mai pățit-o și alții... Navetiștii reprezentau o categorie socială a s. s. m. d. Cred că naveta era un medicament al regimului pentru potolirea celor pe care-i simțea ca având în ei microbul scrisului. Altfel nu înțeleg de ce în 1979, cu examenul de intrare în oraș luat, postul meu a fost cu finețe dezarmantă subtilizat de un funcționar de atunci, fie în ceruri iertat. În fine, în legătură cu versul citat, aș spune că eu am momente când tânjesc după viața de cioban. Acesta stătea pe orizontală și cugeta, între iarbă și stele. Am fost păcurar la oi în copilărie (în Oaș nu există noțiunea de cioban), mai exact la capre, vreo două-trei, am crescut cu urdă, caș și lapte de capră. Regret că doar pentru câțiva ani. Poate aș fi compus o nouă Mioriță, nu?

A.Pop: Versul “scriu vertical” poate vorbi despre anumite etape ale creației tale?

I.Nistor: Am scris întotdeauna vertical. Și am publicat vertical, adică foarte puțin. Înainte, răspunsurile celor care primeau, după obiceiul timpului, și citeau poemele mele (Blandiana, Cistelecan, St. Aug. Doinaș, Alex. Ștefănescu, Geo Dumitrescu, Ioanid Romanescu etc.) erau cam așa: “s-au reținut...” Urmau mai multe titluri. Și eu mă uitam la ceas febril, număram zilele... Dar poemele nu mai apăreau. Doar la Atelierul literar al lui Geo Dumitrescu mi-a apărut un poem. Unul singur. Al doilea, nu, deși era anunțat. Dorin Sălăjan, când trăia, mi-a spus că a văzut șpaltul cu poemul meu, dar că, în final, în revistă a apărut o vignetă în locul poemului. Poemul era cam... negru. Vigneta nu era atât de neagră. Am mai scris vertical și la “Scânteia”. Proteste punctuale. Știu că multe scrisori mi-au fost reținute. Nu mi-am dat foc, nu ne-am dat foc... Anonimii nu pot deveni eroi. N-am avut stofă de erou sau așteptam de la alții, mai cu renume, să dea semnalul. Dar revolta n-o țineam închisă în mine. Poemele mele aveau o componentă socială, erau... optzeciste. Probabil că un redactor le citea și le arunca la coș, scutindu-mă de necazuri. Cine știe? Eu întotdeauna am avut, vorba ceea, limba pe fir direct cu creierul. Mi s-a verificat des mașina de scris. Unui coleg de navetă nu i s-au aruncat la coș scrisorile. El a devenit erou. Într-o bună zi, după o astfel de scrisoare, pe tema celor două ore de program TV, a dispărut. Și nu se știe nici până azi unde-i albesc oasele. Dar să revin la versul invocat. Îl scriam pur și simplu vertical, în sensul propriu al cuvântului. Culcat pe-o parte, cu fila în mână, de jos în sus, dinspre pământ spre cer... Dacă vrei, poemul acela are o mică istorie. Toate imaginile de acolo sunt reale, au fost... E scris la fața locului, trăind adevărul că lumea nici nu există pentru tine dacă n-o vezi și că ea nu rămâne, n-a existat, dacă nu trece prin rafinăriile scrisului.

A. Pop: Citez versul: “și câte s-ar fi putut scrie atunci”... De ce n-ai făcut-o?

I. Nistor: Simplu. Poemul evocă o scenă din paradisul pierdut al copilăriei. Nu știam să scriu pe la patru-cinci ani. Dar câte se puteau atunci scrie (în Rai!), cu sufletul, cu inocența de atunci... Dar, apropo, acolo... chiar vom mai putea scrie? Eu am început să scriu după izgonire, înțelegând treptat că scrisul e o cale de izbăvire.
Dacă te referi la scrisul de atitudine de atunci, știi foarte bine că revolta noastră se consuma în interiorul nostru. Semnalul, așteptat de la cei mari, cunoscuți, avea să vină târziu și nu era coerent. În vremea aceea, dacă nu erai un nume, erai strivit și nu se știa nimic de tine. Puțini debutanți au primit sprijin. Eu nu l-am primit. Debutul în volum, prin 1987, a devenit aproape imposibil. În volum colectiv era un nonsens, dar nici asta nu se mai putea. Am debutat la Litera în 1989, în regie proprie. Cartea a apărut înjumătățită. Am refăcut-o în 2002.

A. Pop: Mai citez un vers: “ am așteptat să coboare istoria din turn”. Și a coborât. În care parte ai luat-o, spre stânga sau spre dreapta, și ce părere ai despre activitatea publicistică?

I.Nistor: Eu cred că trebuie să avem reacții la ceea ce se întâmplă în jur. În multele colective (abatoare pentru procustare) în care m-am aflat, am fost un incomod, am fost cel ce avea curajul să vadă lucrurile altfel decât ceilalți și mai ales nebunia de a spune ce gândeam. Am spus de multe ori nu! și chiar tăcerea era un mod de a ataca supușenia lungă și lată care prolifera în jur. De publicat n-am publicat mai nimic înainte de 1989, prioritatea mea era poezia. După revoluție am considerat că era nevoie și de vocea mea. Astfel că mi-am rostit părerile. Cu unele riscuri. Cel ce scrie este un incomod, un urâcios. Preiau din stilul indirect liber al concitadinilor: “Ce vrea și ăsta, mai bine și-ar vedea de treabă?!”. El nu se poate aștepta la prețuirea celor din jur, mai ales a celor ce se simt stăpâni pe destinele altora, ci doar la judecata cititorului pe care el și l-a ales. Ceilalți nu contează. Mi s-a întâmplat că în 1990 (știm cum era atunci, știm mai ales frica unora de schimbări) am fost înjurat la propriu pentru niște idei, ca să-i găsesc după câțiva ani pe baricada împotriva căreia luptaseră. “Pedeapsa “ lui a fost satisfacția mea. Într-un oraș de provincie, puțini scriu, iar scrisul e văzut ca o mică nebunie, nu ca un drept la opinie pe care-l poate avea fiecare. Ei bine în tot ce am scris am făcut cum s-ar spune pe curajosul. Mi-am aprins paie în cap. Nu regret. E lecția tatălui meu care nu s-a dat cu comuniștii cum zicea el chiar dacă i s-a luat totul, moara, distileria, pământul, caii... “Nu mi-am vândut sufletul” era blazonul pe care ni l-a transmis. Au fost situații în care dacă aș fi dovedit docilitate și tăcere prindeam niște posturi... Să fie sănătoși și să le aibă alții. M-am mulțumit cu puținul obținut dintr-o muncă loială în micro universul unei clase.
Publicistica, pe lângă satisfacția că ți-ai făcut datoria, îți aduce și un gust amar. Simți în jur o presiune, o ostilitate, parcă ai fi nu un comiliton al celor din jur, ci un pericol. O aripă a fricii fâlfâie pe cerul cetății. O reîntoarcere la ce a fost e dorită. Formele diferă. De aceea n-am ocolit temele cu asperități. Mi-am spus clar punctele de vedere. Se simte la nivel regional nevoia unor voci, concrete, vizibile. Mi-ar fi plăcut să fiu una și m-am străduit în acest sens. Publicistica este un act de igienă a sufletului, un exercițiu. Nescriind, poți plesni de necaz. Apoi, unde mai pui convingerea că părerea ta poate salva lumea... Cel care scrie e ca fluturele care-și arde aripile, dar el e atras de focul care arde. Rostul lui e de a întărâta spiritele amorțite de a spune cu o clipă mai devreme ce vede în locul celor preocupați de altceva sau adormiți. El simte nevoia de a vedea altfel, de a sparge mereu siturile indiferenței. Nu cred că ar trebui să ne bucurăm de o societate a tăcerii, în care toți văd lucrurile la fel și aplaudă monstruos. După revoluție, Satu Mare a avut gazetari de forță. Au mai rămas puțini. Unii au trecut la cele veșnice. O parte tac...
Am așteptat istoria, dar nu cu gura căscată. Uite, o coincidență: în vara lui 1989 cartea mea a fost difuzată în București, Timișoara, Cluj... Acolo au explodat petardele revoluției. Este vreo legătură? Nu. Și dacă totuși este? Ca să revin la întrebare: am așteptat este proiecția eu-lui în pluralul noi.

A. Pop: Afirmi că “pământul are mari probleme”... Când le are, înainte sau după...? În ce măsură scriitorul se implică în rezolvarea lor?

I.Nistor: Scriitorul e tot mai mult o prezență nesemnificativă în peisaj. Împins spre periferie. Nu i se cere părerea. Nu i se creează condiții de exprimare, iar el singur nu și le poate crea. Totuși, părerea lui poate fi utilă. Are o celulă de casandră în stare de veghe, Este posesorul unei sensibilități peste medie și al capacității de a privi în viitor. Simte mai repede răul, pericolele, vede mai bine mizeria, poate trage mai repede semnalul de alarmă. E specializat, să zic așa, în captarea sensurilor sau nonsensurilor care implică ființa umană.
Poate e un vers greșit. Uneori nu te înțelegi pe tine însuți. Consideri că dacă intenția ta e bună, și fapta e bună. Dar poți greși.

A. Pop: Mai spui: “exist doar atât cât scriu”. Iar când nu scrii, ce faci?

I.Nistor: Familia și slujba sunt cei doi stâlpi. Când e vorba despre toate acestea, sunt cu picioarele pe pământ. Scrisul e altceva, dar e al treilea stâlp, cel care asigură echilibrul. Mi se pare important ca tot ce scriu să fie parte a relației mele cu lumea prin care trec și eu, lăsat o vreme de Dumnezeu pe pământ. Fila mea are o deschizătură, o lupă sau un ochean prin care se vede viața. Nu execut copii (accentul e pe “o”!) la xerox după realitate, dar orice ruptură cu aceasta mi se pare o subminare a credibilității. Versurile mele sunt fructul unei iubiri disperate dintre un ideal și realitate... Au ceva din suflul unei file de jurnal, sunt niște scrijelituri, dacă mi se acceptă, pe scoarța traumatizată a unui mesteacăn de demult. Lirice sau prozaice, izbutite sau nu, au un substrat social, semne prin care am refuzat condiția de cobai pe care istoria ne-a impus-o tuturor cu insistență. Simt că scriind exist, iar când tac, nu mai exist.

A. Pop: “... eu scriu și scriu”. Și ce scrii acum?

I.Nistor: Cred că scrierile fiecăruia dintre noi pot fi grupate în trei. Mai întâi, scrierile care au apărut deja, receptate sau nu, cunoscute sau nu. Cine îți poate aprecia creația după câteva poezii citite dintr-un volum oarecare? Apoi, cărțile care așteaptă să fie publicate. Și, în sfârșit, cele pe care ai dori să le scrii și pe care poate nu le vei scrie niciodată. Trăim mai mult din proiecte, suntem mereu în criză de timp și simțim tot mai acut ticăitul cronometrului. Prea târziu devii conștient că timpul nu iartă. În ce mă privește, tot sper să-mi rămână timp de finalizare a unor proiecte. Acum, zăbovesc la construcția volumului Atlantidele văzduhului, finisez niște povestiri pentru copii și pregătesc pentru tipar lucrarea mea de licență din 1979 despre graiul din Þara Oașului. Celelalte proiecte sunt... secret de stat.

A. Pop: Cum se vede de la distanța aceasta nordică diferența dintre cei care au luat calea exilului și cei care au rămas și au mâncat, cum s-a spus, salam cu soia, se poate vorbi de o superioritate morală a unora sau a altora?

I.Nistor: Nu cred că sunt cel mai potrivit să răspund la o astfel de întrebare Sunt alții, eu am doar opiniile mele. Perioada mea de formare a fost frustrantă. Noi am fost generația văduvită de prezența printre noi a intelectualilor de “viță veche”. Aceștia erau la Canal, sau în Cimitirul Săracilor. Știi că de la casa mea natală până la Zidurile Închisorii din Sighetul Marmației era o distanță pe care am făcut-o cu căruța împreună cu tatăl meu? “Admiram” zidurile închisorii, fără să știu cine sunt cei închiși acolo. Înmărmurit, mai târziu am aflat. Cine știa că înăuntru este elita politică și culturală a României? Noi n-am avut parte te oameni care spun adevărul între patru ochi. Am început liceul în 1961, la 12 ani. Poeții dați ca model de manuale erau Th. Neculuță și Ion Păun Pincio. În vremea aceea era greu să te orientezi sub avalanșa propagandei venite din toate direcțiile cu un singur sens, uniformizarea și îndoctrinarea. Cine îți putea deschide ochii? Nu toate liceele aveau valori, personalități de curaj dispuse să-ți spună lucrurile printre rânduri măcar. Părinții nu cutezau, știau de celebrul exemplu al lui Pavlik, care și-a vândut bunicul bolșevicilor. Noi vedeam tragedia lor. Eu n-am beneficiat de bursă, am făcut liceul la o distanță de 13 km, pe jos, cu trenul, cu bicicleta, cu mașini de ocazie... Știu ce înseamnă să dormi mergând pe drum sau să rabzi de foame... În plus, trebuia să deschid ochii singur, să văd eu însumi realitatea, ciupind de ici, de colo. Orice ucenicie presupune un maestru. În România acelor ani nu existau repere. Nu aveai spre cine te îndrepta. În perioada formării, eu și generația mea am prins colectivizarea forțată care i-au pus pe părinți în situația de a nu-și putea proteja copiii. Era vremea când mulți români erau ocupați cu subzistența materială. Înainte de epoca lui “noi muncim, noi nu gândim” a fost vremea lui “noi tăcem, să nu murim”. În aceste condiții, radioul Delta, apoi Mamaia, care a apărut în 1965 mi-au adus aproape Europa liberă pe care am ascultat-o zilnic, liber, fără să mă ascund. Pentru mulți, a fost vocea opoziției. Maeștrii mei au fost Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. M-au format, m-au inițiat în discernerea valorii din potopul de nonvaloare, călăuzit de ei am început să disting cărțile adevărate din rafturile de maculatură. Vocile lor, curate, limpezi, distinsă a lui Virgil Ierunca, frumoasă, caldă, elegantă, a Monicăi Lovinescu, mi-au fost atât de familiare. Timbrul îmi răsună și acum în urechi. În predarea limbii române la școală i-am imitat vocea lui Virgil Ierunca, spre stupefacția cunoscătorilor. Așadar, port o mare recunoștință exilului. Despre cei din țară, tot ca observator pot spune că e o mare deziluzie să vezi oameni în care ai crezut eșuând în plasa vâscoasă a unui politicianism scabros, retrograd.
Dacă aș fi cunoscut exilul, poate i-aș fi admirat pe cei ce stăteau acasă și înfruntă regimul, nu i-aș fi condamnat. Se știe că și acolo, în exil, era o dihonie, dezbinarea și diversiunile dispersau energiile. Fiara comunistă era planetară. Și mai dă din coală. Nu cred că literatura română este completă fără Paul Goma, deși pe mulți i-a spurcat, pe drept sau pe nedrept. Eu văd și judec, dar sunt alții mai în măsură să dea verdicte. Până una alta, sunt cu ocheanul înfipt în stelele cerului meu și în galaxiile sufletului propriu. Occidentul și Orientul sunt doar cadre, nu prim-planuri. Situația mea și soluția dată de mine, în această direcție, decurg din postura profesorului care, spre exemplu, modelează interesul elevilor pentru capodoperele lui M. Sadoveanu, dar nu poate să tacă în legătură cu omul Sadoveanu care a avut poziții total reprobabile sub zorii comunismului. Când țăranca văduvă Mărgineanu Anghelina, din Cașva, Reghin, mama locotenentului Mărgineanu Teodor, condamnat la moarte, scria cererea de grațiere adresată Marii Adunări Naționale, marele urmaș de răzeși probabil scria un articol de elogiere a clarviziunii clasei muncitoare. Frumosul și urâtul uneori stau sub același acoperiș, iubirea și ura sub aceeași chelie.

A.Pop: Și totuși, cum îți explici faptul că o parte din cei care s-au întors în țară s-au aciuat la umbra puterii? Când au fost sinceri, atunci când au plecat sau acum după ce s-au întors?

I.Nistor: Surpriza noastră cea mai mare după 1989 a fost de a vedea niște oameni în care am crezut gudurându-se în jurul puterii feseniste. Comunismul a fost draconic, dar fesenismul a fost... diabolic. A supus societatea la suferințe incredibile iar oamenii de cultură au fost nevoiți să lupte, iată, de aproape două decenii pentru a duce România acolo unde trebuia să fie imediat după 1989. Și confuzia nu s-a terminat... Cei care au venit din Occident să mângâie și ei pe creștet niște ortaci, precum dl Iliescu, au fost nesinceri și interesați doar de propriile aspirații.

A. Pop: Își poate asuma un scriitor întreaga operă creatoare?

I. Nistor: Facem parte dintr-o generație care nu și-a putut publica scrierile la timp. Una este să urci carte cu carte și alta să înoți în manuscrise. Înainte de Revoluție au fost restricții politice, apoi au fost restricții financiare. N-am fost nici norocos, nici descurcăreț, nici exploziv de bun. Cred că nu se poate eticheta un poem, un volum ci numai toată poezia inclusiv cea nepublicată. Majoritatea poemelor mele sunt scrise între 1980-1989. Ca generație sunt un optzecist. Titlurile, nucleele volumelor ulterioare datează de atunci. Dar în acel deceniu era greu să te afirmi, mai ales dacă erai izolat într-un sat de la marginea țării. Volumul din 1989 a apărut înjumătățit. Din motive estetice, o mică parte, dar majoritatea celor excluse erau “cu probleme”. Mi s-a reproșat viziunea “cam neagră” Dl. Dan C. Mihăilescu mi-a recomandat să fiu vesel. Dar ea se datorează epocii. În mare parte, poezia mea este de sertar. În legătură cu asumarea întregii opere creatoare a celor implicați în meseria scrisului, cred că se poate aplica și aici morala creștină potrivit căreia Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui.

A.Pop: Până unde poate merge vulgaritatea în poezie?

I.Nistor: Vulgaritatea din unele scrieri este o reacție a tinerei generații la mizeria morală, politică etc. a unei societăți care stă prea mult cu scările valorii răsturnate. O reacție firească. Pe de altă parte, excesul poate avea urmări nefaste. Dacă la imensa mizerie mai adaugi și tu, cel condamnat la hipersensibilitate, cel atent la viitorul care se naște, încă o mizerie, nu ne adâncim și mai mult în mocirlă? Poate greșesc, dar toți avem dreptul la opțiuni. Vulgaritatea nu are loc în artă. Urâtul, scabrosul, da, într-o estetică specială. Din cuvinte licențioase se pot scoate efecte stilistice memorabile. Sunt multe exemple. Dar, copierea mizeriei, mizeria în sine nu se poate constitui în artă. E ca și cum după întâlnirea cu frumusețea frumuseților ai evoca nu fiorul divin ci apa de la duș care curge la canal. În cunoscutul Poem al lui N. Stănescu se tânjește după un sărut depus pe talpa piciorului, nu pe prosopul cu care iubita și-a șters piciorul. Orice creator aspiră blagian la sporirea frumuseții, la “repararea” imperfecțiunilor lumii. Nufărul neagă nămolul, îl acoperă cu florile lui, nici măcar nu-l privește ochi în ochi, el însuși este un ochi deschis spre cer. El aspiră spre cer. Cine să fie fericit după o ex-crementare să-și admire... ”opera”? Cum ar arăta corola nufărului invocat îmbibată de mizeria din care tocmai a reușit să se desprindă?

A.Pop: Se poate vorbi la Satu Mare de o grupare literară?

I.Nistor: Nu de grupare. De grup. Individualități foarte valoroase. Există și potențialul unei grupări. Totuși, ne rugăm în propriii genunchi, ne scriem poemele cu propria mână și vom da individual “samă” de cele ce scriem, cum zice cronicarul... Satu Mare are un avantaj, revista “Poesis” a lui G. Vulturescu, mai nou “Citadela” cu entuziasmul său citadin. În Satu Mare, fiecare are individualitatea sa pronunțată, stilul, orgoliile chiar, lirice, desigur. După două strofe știi cine e autorul. Există o parte dintre ei, consacrați, alții căutând consacrarea. Am scris despre aceștia care vin și i-am încurajat. E nevoie de seriozitate, de cărți, de lecturi și de sincronizare cu marea poezie. Pentru a putea lua poziția “drepți!” doar în fața cuvântului. Sătmărenii ar avea nevoie de un Mecena, să-i orienteze prin labirintul economiei de piață pentru a nu mai face muncă voluntară precum tinerii de pe șantierul Salva Vișeu de altădată. Poate va veni...

A. Pop: Care dintre personalitățile județului Satu Mare te-au impresionat în mod deosebit?

I.Nistor: Foarte multe, de la A la V. Eu îi datorez foarte mult fostului meu profesor Gabriel Georgescu, o somitate culturală a Nordului în acea vreme. Cu un pronunțat stil de intelectual superior, rămas, spre fericirea noastră, din interbelic, era un nonconformist. Plin de umor, tolerant, ironic fără nici o urmă de răutate. În preajma lui, te simțeai crescând spiritual. Tăios (cu precizări tranșante precum “naive teorii”) când lecturile tale scoteau fisurile în evidență, dar știa să aprecieze scânteia care licărea timid în aspirațiile tale. Mi-amintesc că adevăratul meu debut, a fost o poezie scrisă la moartea lui.
Personalitatea pe care o prețuim cu toții este venerabilul Nae Antonescu. Am avut privilegiul de a pipăi cu ochii niște file de manuscris, literă cu literă. Este vorba despre ultima sa carte, Revista Fundațiilor Regale, o solidă și prestigioasă apariție editorială în Satu Mare. Un text extrem de atractiv despre o revistă care a însemnat în epocă seriozitate, cultură, sincronizare perfectă cu literatura lumii. E cartea unei vieți întregi, finalizată la o vârstă când prea multe junghiuri pândesc trupul pe la colțuri, o sinteză a tuturor numerelor colecției, citite la cald mai întâi (multe pagini le știe pe de rost!), apoi reluate cu acribie demnă de un intelectual format în tradiția învățământului românesc autentic. Dl Nae este singurul cercetător în viață care a citit revista la zi, după care a reluat fiecare articol spre a-l interpreta într-un tot unitar. RFR devine astfel, sub pana sa, așa cum a fost în traseu-i zbuciumat, un fluviu literar născut viguros, crescut vijelios, apoi retezat pur și simplu de pe harta spiritului și aruncat în cataracta neființei de un regim nenorocit. Resimți în text febrilitatea tânărului care era atunci, la apariția fiecărui număr. Cartea conține multă informație pentru cei doritori să cerceteze fenomenul. Și, în plus, evidențiază tot ce era mai frumos în literatura publicată de revistă. Este o lucrare limpede și adâncă, scrisă cu gust pentru fraza frumoasă. Impresionează știința de a intra în text și de a-l comenta “din interior”, devenind astfel o porta-voce a fiecărui autor în parte. Parcă descoperi ce ar vrea acesta să se știe despre opera lui. În plus, domnul Nae Antonescu are o memorie fantastică și o putere de sinteză excepțională.

A.Pop: Te consideri un “poet fericit”?

I.Nistor: A declara că ești fericit este egal cu a glumi amar, autoironic. Cei ce scriu, și mi-ar plăcea să fiu considerat printre ei, sunt fericiți doar în căutare... De idei, de sine, de expresii unice, de capodopere. Finalitatea, fericirea, nici nu le aparține măcar, doar noile expediții și proiecte îți pot lăsa gustul fericirii.

A.Pop: Cum ai dori să încheiem acest dialog?

I.Nistor: Cu un gând și anume că e important să scrii în așa fel încât să fii convins că ești în miezul sau măcar în preajma adevărului, că nu te vei rușina nici în mormânt de cele scrise, și în sfârșit, că i-ar face plăcere Însuși Creatorului să citească rândurile scrise de tine.

Iti multumesc,

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!