Nu știm dacă Ioan Botezatu și-a programat voit debutul, la 47 de ani, aidoma lui Arghezi, dar această minunată întâmplare s-a produs, iată, grație și insistenței mentorului său, scriitorul Gheorghe Izbășescu, cel care i-a fost nu doar profesor încă de la cursurile gimnaziale, ci și dascăl în ale creației literare, ca îndrumător al Cenaclului „Zburătorul”, din a cărui primă promoție a făcut parte.
Plasându-l, în calitate de postfațator, de data aceasta, între optzeciști și douămiiști, el îl atrage în acest demers și pe Liviu Ioan Stoiciu, un prieten comun, încântat la rându-i de versurile oituzeanului, pe care îl percepe însă, în prefața ce o semnează, mai degrabă ca pe un postobzecist și posttextualist, ce revalorifică, prin conservatorismul său, ideile și formele de expresie specifice optzeciștilor.
Dincolo de aceste opțiuni generate de modul cum fiecare în parte înțelege poezia contemporană, ambii constată că "Moxa" (Editura Psyhelp, Bacău, 2007) e o carte de luat în seamă, poemele grupate în cele trei cicluri – Exerciții de observație, Baloanele realității și Emoții controlate – arzând asemănător bețișoarelor din tehnica medicinală chineză ce, indirect, i-a sugerat titlul, eliberându-i sufletul de toată încărcătura acumulată de-a lungul existenței.
Scoase de prin sertare, unde au „făcut riduri”, acestea nu par a mai fi fost cosmetizate, poetul fiind ferm convins că „harul nu e o monedă de schimb” și că nu are nevoie de „argumente trucate” pentru a intra în relație cu lumea, știut fiind că „Întotdeauna pentru o dimie în plus / viața-ți va cere diligențe”.
Chiar dacă știe că imaginația e un „cobai / pe care se fac experimente” și oricând „glasurile corifeilor / pot provoca o avalanșă”, călărețul nocturn care este e cu atât mai atent la cine trage „sforile iluziei” și la „vulnerabilitatea tiparelor”, depistând rapid mirosul ciudat ivit din „banalitățile cotidiene” ce-și „aruncă balele în fața fiecăruia, / sub corsetul gipsat / unde provincia-și ascunde fantoșele”.
Constată, nu cu prea mare greutate, că viața e o „târfă / ce se ascunde în colțuri de dantelă”, dar și că ea nu face „ironii fine”, un motiv în plus ca exercițiile sale de observație să se acutizeze, iar confruntarea cu prea multele necunoscute să ia forme aproape agresive: „Dincolo de ușă se sfârșește o lume și-ncepe alta. // Întunericul ca un inel / se așează în jurul gâtului. / Nu pot dormi / și frigul mi-a intrat sub unghii. // Rămân prea multe lucruri necunoscute. // Viața nu face ironii fine / nu-ți va face niciodată / respirație gură la gură / poți să te duci dracului de o sută de ori. // Toarnă gaz în gâtul cuvintelor / și dă-le foc. / Așa vor ajunge să trișeze și ele.” (Viața nu face ironii fine).
În relația cu iubita, cuvintele devin, inevitabil, „excitate”, îi susură în urechi, în timp ce mirosul ciudat depistat anterior se metamorfozează, la rându-i, într-unul „cald”, de ceai, ce se târăște până-n camera comună „să-ndulcească mediocritatea orașului”. Dacă și ochiul „pleacă pe ascuns / să se-nfigă ca o sabie / între coapsele ei”, tot ce-i angelic îi devine familiar și, instantaneu, se transformă în poezie: „lumina îi mușca / din trupul / căzut pe neașteptate în poem”.
Când, însă, oglinzile „încep să mintă”, ne îndeamnă să „ieșim din culise / precum cei doi prinți muți” și să-ncepem „simplificarea paradoxului”. Asta cu atât mai mult cu cât schimbarea decorului și a tablourilor nu a alungat „oboseala veacului”, trecutul fiind făcut din „lucruri fără conștiință”, iar realitatea, ca un „bici de dresaj”, continuă să ne lovească în față, cu argumentele ei trucate ca „niște coșmaruri”, ce se „răzbună / pe spinările noastre”.
Cu riscul ca poemul să ajungă o „rană vie”, nu mai poate păstra „imaginile / care dorm de mult în ochii mei / ca-n două catedrale gotice” și atunci ne îmbie încă o dată să „schimbăm limbajul / poate ne trece teama”. O teamă ce bântuie pe sub geamuri, ca și singurătatea ce-i dă adesea de furcă, provocându-i nesomn ori senzația apăsătoare de frig.
La 33 de ani era, totuși, o fictimă fericită, răstignirea pe altarul poemului nediminuându-i mai apoi capacitatea de a-și controla emoțiile, de a recunoaște că doar „lacrimile sparg lanțurile conștiinței” și că nici „certitudinile nu cresc sub roțile mașinii”.
Fost cândva „amantul străzilor cu castani”, își busculează orgoliul pe „masa de disecție / a suficienței”, convins că „noroaiele nu sunt numai pentru unii”, dar și că „Întotdeauna mai există / o teoremă de demonstrat”, inclusiv că un poem perfect poate fi ucis de un alt poem (Pe această hârtie / un poem perfect a fost ucis / de poemul meu…).
Filtrându-și cu abilitate sentimentele, evită momelile „zilei strălucitoare”, devine singurul „îmblânzitor de lupi” ce dialoghează cu poezia, aruncând o nadă și cititorului: „Pe măsură ce intrați / în uscăciunea poemului / eu ascult la televizor / discursul apocaliptic / al unui individ oarecare / și-mi imaginez / cum veți arăta și dumneavoastră / după ce-mi veți citi poemul”.
Nevrând să folosim „argumente trucate”, nu putem fi decât încântați de acest debut matur, venit după o lungă suită de premii și apariții în presa literară, de originalitatea limbajului și subtilitățile intertextuale, așteptând cu încredere să-și scuture sertarele de poemele nescrise, căci, vorba lui, mereu „Mai rămâne de adăugat un cuvânt…”