Mario Calderara
(1879 – 1944)

Pionier al aviație italiene și mondiale, C. s-a născut la Verona, în 1879, în familia ofițerului Marco Calderara.
Atras de viața pe mare, C. Optează pentru Academia Navală din Livorno, pe care o absolvă în 1901 cu gradul de aspirant. Dar, încă pe băncile școlii, zborul i se pare mai interesant decât navigația, mai ales că știrile privind realizările lui Otto Lilienthal sau Clement Ader făceau înconjurul Europei.
În 1903, C. construiește câteva planoare, încercând să înțeleagă mecanismele zborului. 1905 este anul când el intră în corespondență cu frații Wright, obținând de la aceștia unele sfaturi practice și detalii tehnice. În același an, el cere (și obține în anul următor) șefilor Marinei italiene permisiunea de a face mai multe teste cu planoare remorcate de nave cu motor. Primul planor, dotat cu flotoare, a fost remorcat pe apă, pilotul (C.) largând parâma în momentul când a considerat că a atins altitudinea necesară pentru continuarea zborului. A doua etapă a fost lansarea planorului direct de pe puntea distrugătorului „Lanciere”, încercând să profite de viteza navei. Planorul a atins înălțimea de 50 m., dar un viraj al navei de război l-a făcut să se dezechilibreze și să cadă în apă. C. a fost ușor accidentat, fapt care i-a determinat pe comandanții săi să-i interzică alte experimente.
În 1908, în timpul unei vizite în Italia a constructorului francez Gabriel Voisin, C. îl convinge pe acesta să îl angajeze în atelierele sale de la Issy Les Moulineaux. Aici tânărul ofițer italian lucrează ca muncitor, dar și ca proiectant, atrăgând atenția magnatului Ambroise Goupy, care îl finanțează pentru realizarea micului avion cu elice propulsoare „Calderara Goupy”, care zboră pentru prima dată la Buc, la 11 martie 1909.
Tot în perioada „pariziană”, C. îl cunoaște personal pe Wilbur Wright, acela care, în 1908, la Paris efectuează mai multe demonstrații. Aeroclubul italian îl invită pe american la Roma, comandându-i un avion. În timpul prezenței sale în Italia, Wright îi instruiește pe C. (și pe Umberto Savoia) pentru zborul cu motor, acordându-i încrederea de a zbura singur la bord. C. face dovada calităților sale de pilot în 1909, atunci când câștigă toate premiile unui concurs organizat la Brescia de Aeroclubul Italiei. El zboară avionul „Wright”, dar nu înainte de a-l reconstrui (și a-l echipa cu un motor italian de tip „Rebus”) după ce acesta fusese distrus de o furtună. Printre personalitățile care l-au admirat cu această ocazie s-au numărat regele Vittorio Emmanuelle și poetul Gabrielle d’Annunzio, cel care avea să-l evoce pe C. în cartea „Paolo Tarsis”. După acest concurs, C. a obținut brevetul italian de zbor cu numărul 1.
În același timp, C. a devenit și instructor de zbor, folosind în acest scop micul său „Calderara Goupy”, echipat cu un motor de fabricație italiană. Din păcate, și acest avion a avut de suferit din cauza intemperiilor, fiind parcat sub cerul liber în timp ce C. a fost nevoit să lipsească pentru susținerea examenelor de înaintare la gradul de locotenent. Întorcându-se la unitatea sa și constatând această neglijență, proaspătul locotenent a cerut (și a obținut) transferul la Ministerul Marinei, renunțând la activitatea de instructor de zbor.
În 1911, C. obține de la Amiralitate aprobarea pentru a construi la La Spezia o aeronavă revoluționară: un hidroavion. În afară de o tentativă nereușită a francezului Fabre, nimeni în lume nu mai construise hidroavioane. Munca lui C. a avut ca rezultat cea mai mare aeronavă de până atunci, putând lua la bord pilotul plus trei pasageri.
Realizarea lui C. a avut un mare ecou, ofițerul italian fiind invitat la Londra, unde s-a întâlnit cu Winston Churchill, mare amator de avioane.
Izbucnirea primului Război Mondial l-a obligat pe C. să renunțe, pentru o vreme, la aeronautică. El a luptat la bordul mai multor nave, ajungând chiar comandant de vas. De abia în 1917 comandanții armatei italiene s-au gândit să profite de calitățile de zburător ale locotenent-comandorului C., încredințându-i comanda unei școli de pilotaj pentru hidroavioane. La această școală, care a funcționat pe lacul Bolsena, lângă Roma, au învățat numai ofițeri americani (SUA participau, în acel moment, la război), iar rezultatele obținute au fost remarcabile, dacă ar fi să ne gândim și numai la faptul că într-un an și jumătate de activitate nu s-a înregistrat nici un accident mortal. Impresioanți, comandanții US Navy l-au decorat pe C. cu „American Navy Cross”.
Între 1923 – 1925, C. a funcționat ca atașat aeronautic la ambasada Italiei la Washington. Comandorul C. și-a făcut cu succes datoria, dar a profitat de ocazie pentru a-și reînnoi relațiile amicale cu frații Wright, ca și cu alți zburători americani.
După încheierea activității sale diplomatice, C. s-a stabilit împreună cu familia sa la Paris, dar și-a asumat o muncă de reprezentare a producătorilor americani de aeronave. În această calitate, C. a colindat toate țările Europei, cu misiunea de a vinde motoare și tablouri de bord de avion.
Din cauza politicii militare a Italiei, în 1939 casa lui C. de la Paris a fost expropiată, iar familia Calderara a fost nevoită să revină în țara sa. În 1944, din cauza stresului, poate și din cauza fumatului excesiv, C. a suferit un atac de cord, care i-a fost fatal.