N-ar trebui să ne surprindă faptul că scriitorii care trăiesc departe de țară, rămân integrați mediului cultural național. A trăi în cadrele a două culturi poate deveni un ascendent cu efecte estetice notabile, cum, altfel, poate și estompa sensibilitatea dobândită și exersată în țară și poate impune o alta, de valoare diferită. Așa îmi explic că o parte dintre scriitori rămân credincioși canonului clasic românesc de-a scrie, așa îmi lămuresc încercările de-a se conecta la tendințele contemporane din țara de origine, prin intermediul noului mediu cultural. Oricum ar fi, simțirea, sensibilitatea, gândirea, în esența lor, rămân românești, relevându-se cu fiecare cuvânt adăugat textului artistic chiar și fără dorința expresă a autorului.
Deși poezia Teei Mirescu este scrisă într-un mediu cultural diferit, structura ei rămâne est-europeană, ca să fiu mai pretențios în termeni. Născută la Pitești, în 1970, inginer geofizician și cercetător, stabilită în SUA, Teea Mirescu a debutat, în 2004, cu volumul „Caietul cu insomnii”, la Editura „grinta” din Cluj-Napoca, unde un an mai târziu a tipărit și cel de-al doilea volum pe care l-a numit „Dimensiunea îmbrățișării”, care continuă temele unei feminități pronunțate, statornice și candide sub care se ascunde și trăiește o luciditate ironică și o sensibilitate reținută, așa cum stă bine unui postmodernist. Fiindcă poezia Teei Mirescu aici își află sorgintea, dar cu amendarea că este unul bine temperat, repugnându-i spectaculosul sau zgomotul satiric cu orice preț.
Volumul aflat în vorbirea noastră, „Dimensiunea îmbrățișării”, cuprinde cu puțin peste 30 de poeme și ce citește cu o ușurință surprinzătoare pentru simbolistica postmodernistă, care presupune o pregătire prealabilă a lecturii. Ce anume ne îndeamnă să-l citim?
Comentatorii care s-au aplecat asupra poeziei Teei Mirescu au remarcat o feminitate manifestă a acesteia. Nu cred că această dimensiune este atât de mare precum s-a spus. Într-adevăr, există o seducție a feminității, pe alocuri erotică, dar descopăr un montaj liric bine disimulat după acesta, o sensibilitate echilibrată și o gândire precisă. De altfel, lumea însăși e un spectacol regizat în norme neorealiste. „”jucăm amândoi o scenă improvizată/ înconjurați de câini vagabonzi/ și trecători indiferenți/ într-o atmosferă de film italian/ de prin anii șaizeci/ eu plâng deznădăjduită/ tu pleci…”.
Ne putem lăsa înșelați de rugile înălțate Domnului de a-i oferi cuvintele potrivite pentru a-și împlini iubirea, pentru a-și continua viața în limitele frumuseții obișnuite. Deci, nu se cere decât ceea ce se oferă tuturor, fără acel surplus care adăpostește orgoliul creatorului de-a fi fost intermediarul dintre oameni și cer. La Teea Mirescu această chemare sună cam așa: „Doamne,/ aș vrea să știi că am motivele mele/ pentru poezie// Îți mulțumesc, desigur/ pentru traiul prin compensații/ în care speranța trebuie eliminată/ fiindcă amenință dreptul la singurătate/ câștigat cu atâta trudă”. Fiindcă feminitatea de care vorbeam adineauri este una duioasă, delicată: „du-te, să te uit și pe tine/ fiindcă arta uitării/ este singura mea aptitudine,/ altfel, sunt o femeie neiscusită/ o traficantă de cuvinte cu țărână sub unghii”.
Ne-am lăsa apoi seduși de ideea iubirii aici atât de pământeană. Să reformulez: avem de-a face cu poeme de dragoste, fiindcă îmbrățișarea este forma materială a acestui sentiment. Dar nu cred că sensul îmbrățișării trebuie redus doar la atât, ci el capătă valori mult mai largi și mai profunde, devenind distinct în relația interumană. Cu alte cuvinte, Teea Mirescu își oferă preaplinul sufletului său unei omeniri întregi care n-are încă pregătirea și forța s-o primească. De aici pornește acea reverberație tragică care însoțește discret versul Teei Mirescu: „când doi oameni se iubesc/ își ating mâinile/ fiindcă mâinile știu să plămădească/ lumea”. Și mai precis: „Curg în pâraie subterane/ spre sud/ spre albia pieptului tău/ pieptului tău ud/ să mă întregesc/ să mă adun/ în matca largă a brațelor tale de fum// N-am fost, nu sunt și nu voi fi niciodată/ apa ta vie, apa ta bună, curată!” Și încă: „nu râdeți de privirea nebun-naivă a omului care a iubit/ nu aruncați în el cu pietre când trece cu hainele-i mizere/ de trăitor în pustiul civilizației”.
Cum se vede, există și un El. Unul fără chip, îndepărtat și totuși apropiat, imaterial și totuși material, care trece discret ca o părere. Masculinitatea lui nu-i explicită, coboară și urcă pe drumuri însângerate. Iată urmarea: „am plătit/ cu nesăbuință/ prețuri exorbitante pentru amintiri de nimic”. Ba mai mult, pare un drum al ritualului: „apune-mă, soare/ între valuri de nisip/ pân-la sângele din mare/ unde gândul nu mai doare/ unde nu doare/ nimic”. Sau o dezamăgire profundă. „nu mai am nici măcar de un metru de încredere/ când sar peste hârtoape/ îmi zornăie în buzunare/ sărăcia destinului uman/ în câteva monede/ de cincizeci și doi de bani”.
În sfârșit, există structurat în versul Teei Mirescu o mare îngăduință pentru felul în care ne lăsăm îmbrățișați. Lumea poate fi cuprinsă într-o îmbrățișare chiar așa cum este ea, rece și indiferentă. Ea, poeta, a fost înzestrată cu tot ceea ce este necesar ca să aducă spre noi căldura îmbrățișării, noi nu putem s-o cuprindem, fiindcă nu ne putem ridica la înălțimea culegătorului de cuvinte…


Liviu Comșia