Proza scurtă este pentru Haruki Murakami o modalitate de a-și relaxa cititorii. Scriitorul japonez se dezvăluie în întregul său rafinament prin intermediul povestirilor, reușind să comprime acțiunea și să ofere un microunivers al paradigmelor. Cititorul este atras într-un joc perpetuu al iluziilor, o întrepătrundere vibrantă a universurilor. Introdusă prin simple sugestii, lumea supranaturală capătă la Murakami aspecte violente, de multe ori inexplicabile.
Pentru a crea mister, Haruki Murkami construiește cu migală cadrul exterior. Acțiunea izbucnește în cel mai neașteptat moment, însă procesul este plauzibil, real. Ne regăsim în lumea descrisă de autorul japonez, o recunoaștem, o înțelegem, iar transformările ei ne marchează. Șocul pe care Murakami reușește să îl inducă prin poveștile sale este resimțit de fiecare dintre noi, pentru că viața înseamnă în primul rând atribuire de simboluri.
Murakami se remarcă în volumul “Salcia oarbă, fata adormită” printr-un stil alert, un conglomerat de idei și de trăiri, filtrate printr-o sensibilitate extrasenzorială împinsă la extrem. Descoperim fiecare detaliu, suntem părtașii unei intruziuni brutale. Lumile se ciocnesc, iar ființele care se nasc de aici sunt caracterizate în primul rând de ambiguitate. Nimic nu este sigur, iar cititorii sunt atrași de acest mister. Murakami nu ne spune niciodată prea mult. Până la urmă, fiecare se poate gândi la ceea ce dorește, în funcție de propriile dorințe: ”- Mă scuzați, dar ați putea să-mi spuneți ce vârstă aveți?
- Vreți să știți câți ani am?
- Da. Bineînțeles, puteți să nu-mi răspundeți dacă nu doriți.
A dus mâna la nas și și-a scărpinat cu degetul arătător vârful nasului. Avea un nas drept, frumos și cred că e foarte posibil ca, nu de mult, să-și fi făcut o operație estetică. Mi s-a întâmplat să am o relație cu o femeie care avea același obicei. Și ea își făcuse o operație estetică la nas, iar când se gândea la ceva, își freca mereu vârful nasului cu degetul arătător, de parcă ar fi vrut să se asigure că noul ei nas este încă acolo. Văzând acest gest, am avut un fel de deja-vu, ce implica în mare măsură o scenă de sex oral.”
Împletind dialogul alert cu descrierile detaliate, Murakami construiește personaje autentice, concentrându-se asupra părții psihologice. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate elementele se completează, reușind să ofere un peisaj feeric, în care supranaturalul este firesc. Cititorii nu au timp de întrebări, pentru că Murakami ne împinge mai departe, înspre finalul implacabil, insistând pe ritmul fulminant al existenței. Enigmele vor rămâne întotdeauna fără răspuns, însă nimeni nu trebuie să cunoască totul. Autorul japonez ne învață încă o dată că tăcerea are numeroase avantaje. Doar astfel vom învăța să ascultăm vântul...
Inversarea polarității faptice este procedeul stilistic care garantează succesul romanelor lui Haruki Murakami. Cititorii descoperă evenimente incredibile expuse în joacă, un supranatural acceptat, privit cu detașare. Nimic nu este forțat, nimic nu este împins la extrem, niciodată nu vom descoperi artificialul. Prozatorul japonez ne invită într-o lume de basm, fără a ne trage însă de mânecă. Suntem liberi să observăm superficial sau să pătrundem în esența evenimentelor, să “privim” sau să “vedem”, așa cum precizează și Carlos Castaneda prin intermediul personajului său Juan Matus. Nu depindem decât de ceea ce vrem să aflăm și de distanța până la care suntem dispuși să mergem. Haruki Murakami oferă cititorilor săi libertate, construindu-și personajele, fără a lăsa însă impresia că face asta. Naratorul omniscient controlează acțiunea, însă nu intervine decisiv aproape niciodată. Evenimentele se dezvoltă treptat, cauzal, conferind prozei o doză mare de realism.
Dacă supranaturalul devine în cazul lui Murakami firesc, banal aproape, discuțiile capătă o importanță capitală, generând filosofii și construind paradigme. Dovedindu-se un fin psiholog și un bun cunoscător al psihologiei umane, Haruki Murakami exploatează la maximum tarele specifice oamenilor, insistând pe problemele generate de acestea. Din slăbiciune se naște nesiguranța, iar din nesiguranță iau naștere toate problemele. Fără să condamne, Murakami folosește aceste stereotipuri, construind o atmosferă încărcată. Până la urmă, unii dintre noi văd peste tot violatori: “M-a privit cu ochi suspicioși:
- Mama mi-a spus să nu stau de vorbă cu bărbații care nu au copii. Zice că e o probabilitate destul de mare ca aceștia să fie oameni ciudați.
- Nu neapărat. Dar, într-adevăr, ar trebui să fii atentă când vorbești cu bărbați pe care nu-i cunoști. Mama ta are dreptate.
- Da’ tu, nenea, nu ești un ciudat, nu-i așa?
- Nu, nu cred.
- Și nu o să-mi arăți cocoșelul, nu-i așa?
- Nu, n-o să fac așa ceva.
- Și nu colecționezi chiloțeii fetițelor, nu-i așa?
- Nu.”
Completându-se, povestirile îi induc cititorului stări autentice, oferindu-i sentimente și emoții la intensitate maximă. Cărțile lui Murakami trebuie trăite la maximum, pentru că fiecare personaj pare să se implice în acțiune, până la consumarea propriei individualități. Nu există jumătăți de măsură, aventura merge până la punctul maxim, glisând pe muchia subțire care separă viața de moarte. Murakami ne aduce până la capătul pământului, dezvăluindu-ne, ca de altfel în toată proza sa, o țară aspră a minunilor.
Reflecțiile sunt o parte foarte importantă a discursului, pentru că ele potențează textul și îl apropie de cititor. Ne regăsim în cugetările personajelor, suntem sfâșiați între contrarii. Fără să ne ofere soluții, Murakami ne pune pe gânduri, dezvăluind consecințele incredibile ale celui mai banal gest. Iubire, ură, suferință, pasiune, toate pot fi declanșate de o simplă privire, toate pot fi înțelese într-o singură secundă de atenție. O viziune complexă asupra lumii, câteva momente brutale în care universul se oprește și personajele devin una cu însăși nedefinirea. Autorul japonez ne arată o fată adormită, descoperind treptat modelul unei sălcii oarbe în trăsăturile ei. Să învățăm să atingem, să învățăm să simțim prin fiecare por.
Realizând conexiuni inspirate, Murakami își poartă cititorii printr-o modernitate complexă, înțeleasă prin prisma unui spațiu vidat, lipsit de protecția oricărui mit. Nu mai putem vorbi despre familie, pentru că astăzi puterea aparține schimbări. Metamorfozele repetate stau la baza romanului, convingându-l pe cititor că multitudinea de variante înseamnă libertate. Definindu-și personajele în stilul caracteristic, Murakami le oferă siguranța materială necesară dezvăluirii calităților ascunse, fără a îi scuti însă de tumultul specific vieții. Până la urmă, singurătatea există pentru fiecare dintre noi: “Câteodată mă gândesc: oare ce s-a întâmplat cu ea? După ce a închis, a dispărut oare absorbită în umbra orei patru și jumătate a după-amiezii? Dacă așa s-a întâmplat, a fost în parte și vina mea? Dar aș vrea să înțelegeți că atunci nu voiam să am de-a face cu nimeni. De aceea găteam întruna spaghete de unul singur. În oala aceea mare, încât ar fi încăput în ea și un ciobănesc german.
Durum semolina.
Grâu ariu cultivat în câmpiile Italiei.
Probabil că italienii ar fi fost foarte uimiți, dacă ar fi știut că exportul lor în anul 1971 era de fapt singurătate.”
“Salcia oarbă, fata adormită” este un volum captivant, care îl atrage pe cititor în lumea construită atent de Murakami, dezvăluindu-i treptat porțiuni din ce în ce mai mari. Misterul rămâne însă acolo, generând o adevărată frescă a nesiguranței. Nu există certitudini, pentru că Murakami ne vorbește despre realitate, nu există eternitate, pentru că fiecare clipă cuprinde un univers. Să pătrundem în lumea creată de prozatorul japonez. Vom descoperi viața noastră, reflectată în cele mai adânci oglinzi. Un strop de dorință, multă neliniște și pasiune pentru viață. Pe scurt, Murakami...



Bibliografie

Haruki Murakami – Sacia oarbă, fata adormită – Polirom – 2007