agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11616 .



Insight sau alchimia sufletului
comunităţi [ poezie.ro ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2007-12-26  |     | 



Fericită alegere această corespondență simbolică între procesele chimice, de purificare a materiei, și cele alchimice, de purificare sufletească. Daniela Luca experimentează oarecum operația inversă creației, în măsura în care creația înseamnă o corporalizare a spiritului, și anume aceea de spiritualizare a corpului. În concepția lui Jung, nigredo e suma momentelor de maximă disperare, iar disperarea nu e altceva decât suma momentelor absolut necesare menținerii pe calea evoluției intelectuale.

“degeaba mă zbat cu gura legată
cu mâinile adâncite
în magma cuvintelor
de la glezne în jos numai vid”
(dublul orb)

Negrul uniform este culoarea la care se aduc ingredientele alchimice în urma arderii, ca primă parte a operațiunii de preparare a pietrei filozofale. Prefacerile sufletești se produc în athanor, echivalentul simbolic al matras-ului. Ele trebuie bine supravegheate, arderile având loc la foc lent și continuu. Opera la negru este în fond o moarte filozofală întru renașterea pe linia fragilă a unei vieți în exclusivitate spirituală.

“stau dimineața cu mâinile bine întinse
și ea majestatea sa moartea
îmi acoperă coapsele cu pene cenușii/
mă trezesc întotdeauna în ochiul ei”
(lucid dreams)

În sens alchimic, nigredo include precipitarea impurităților și îndepărtarea a tot ce e perisabil. Operația mai poartă și denumirea de putrefactio. Poeta, conștientă de fazele acestei prefaceri, le supraveghează cu atenția încordată la maxim. Fiindcă „putrezirea omului în om” a devenit de nesuportat. Însă purcederea în laboriosul proces nu e deloc lipsită de teamă:

“nu pot adormi nici astăzi de spaimă
adun bizareriile astea sub tălpi
le joc lent în picioare
unii spun că e un ritual al trecerii”
(spaima)

Aflată parcă într-un continuu proces de reeducare emoțională, Daniela Luca este, în același timp, analist și pacient. Unele dintre metodele aplicate se bazează pe tehnica ecranului alb, reprezentând mintea analistului, pe care sunt proiectate propriile conflicte interioare, complet demachiate. Specialistul exersează impersonalizarea, proces extrem de dificil, având în vedere că pacientul e el însuși. În procesul autovindecător, necesar ca urmare a impactului violent cu asperitățile lumii înconjurătoare, poeta folosește în mod special aurul terapiei, adică aspectele expresive de tip insight, aflate în opoziție cu cele suportive aparținând fenomenelor de sugestie. Astfel, se urmărește o descurajare gradată, discretă a mecanismelor psihice ineficiente și, în paralel, întărirea celor de apărare. Petrecerea lucrurilor în ordine inversă, („trebuia să trec apele decolorate de insomnie/ să ating migdalii în ordine inversă/ era un ritual în negru”), motiv predominant în poezia Elei, e ca o întoarcere dintr-o lume secundară, meșteșugită prin concepte, spre lumea primordială, cea care există dincolo de invențiile omenești, lipsită de dogme și confruntări de orice fel.

„nu suport paradisul vostru de ciment
prefer locurile bântuite de spirite
căsătoriile sacre
și sălciile înconjurate de insecte”
(lucid dreams)

Florin Mihăescu susține că „omul este construit alchimic din trei părți principale: abdomen – piept – cap, ce corespund de altfel triadei binecunoscute corp – suflet – spirit”. Aceste trei părți alcătuiesc simbolic cele trei trepte ale realizării alchimice a omului perfect. Operațiile de solve și coagula „se aplică în mod specific fiecăreia din cele trei componente, prin variația duratei și intensității focului, pentru a putea extrage din ele chintesența, și a le transmuta astfel una în alta, în ceea ce se cheamă arta regală hermetică”.

În poezia de față, nobila chimie se produce în aceeași ordine. Începe de la pântece, simbol al corpus-ului: „pântecul meu are epiderma prea subțire în traverse de roșu insuportabil” (negro sombra). Apoi, linia „care separă palma de inimă” se estompează lent și metamorfoza urcă spre piept, locaș al animei: „îmi scoteam inima crescuse prea mult înăuntru atârna greu” (visul de luni). Lighioanele „din lanțurile cărnii” sunt descătușate. Încet, sufletul se detașează de greul trupului. „Pene de înțelepciune” strălucesc în ochi, semn că procesul de transformare alchimică ajunge la nivelul spiritului. Înainte de fabricarea albului sau a roșului apar toate culorile, precum coada desfăcută a unui păun, ca o roată strălucitoare. Pe suprafața unei mase topite apar, de asemenea, culorile spectrale. În etapa nigredo topirea e operația de bază. Când toate culorile se unesc în cea albă, e semn că transformarea a atins apogeul. Cu alte cuvinte, încâlceala haosului e adusă la unitatea albirii. Variatul psihic al discrepanței inițiale cu sine însuși, haosul interior al particulelor sufletești aflate în coliziune, devine unul, se ordonează. Culorile penelor de înțelepciune desemnează numeroasele valori afective, care spre final sunt integrate în una, cea albă.

În poezia Elei se simte vecinătatea unei alte dimensiuni, în care sunt plasate imagini simbol dintr-o realitate primordială, încărcate de sensuri ezoterice: „degeaba ignor râsul maimuțelor disprețul lor mă îmbolnăvește” sau „lumea asta încolăcită ca un șarpe descuamat își linge carnea cu poftă de gravidă”. Maimuța reprezintă simbolul activității inconștientului ce nu poate fi dirijat, controlat, iar șarpele este, printre altele, simbol al alchimiei, al proceselor psihice și fizice de metamorfoză. În cazul de față, devenirea se întâmplă pe calea umedă, a disoluției, semn că subiectul transformării se supune cu maleabilitate:

“sprijinită de zidul unui oraș inundat
mă voi lega la ochi încet
cu o eșarfă albă
gândul meu va dezarticula ploaia”
(ploaia neagră)

Celor trei faze alchimice le corespund ca elemente sarea, mercurul și sulful, simbolizând corpul, inima și spiritul. Sarea e a singurătății; „o zi salină” ne avertizează poeta spre finalul etapei nigredo, semn că e conștientă de întreg procesul simbolic ce se întâmplă în interiorul său și care necesită concentrare și continuitate. „sentimentele de carton în care lovim involuntar/ vor putrezi precum algele brune” (remembering and working through). Nigredo se încheie cu portul epiphaniei. Aici, trecerea într-un nou stadiu al evoluției e evidentă. Clădirile lumii acesteia “se dărâmă la nesfârșit”, cărămizile sunt “roase de sare”. După mersul în ordine inversă, poeta devine “fetița agilă”, oarbă și surdă în raport cu lumea din afară. Transmutarea sufletului se poate duce la îndeplinire doar prin detașare si meditație. Alchimistul/poet urmărește întregul proces și îl conduce, fiind acum pregătit pentru a doua etapă a transformării din athanor, cea care se petrece în fază gazoasă: „trecătorii năuci/ se întreabă prin ce întâmplare/ se transformă în fum/ ca o navă fantomă la ora eclipsei?”

Rubedo debutează cu o desprindere și cu “fantasma plecărilor tot mai departe”, pe “o autostradă a percepțiilor fine”. Discreția în manifestări atinge un asemenea grad, încât ai senzația că ești martorul unei decorporalizări: “ghemuită ca o frumusețe destinată nevederii” sau “oamenii vin toți de-a valma trec prin umbrele tale/ îți rod diminețile”.

Această voită eliberare de material vine oarecum în continuarea visurilor lucide din etapa nigredo, care nu reprezintă altceva decât o formă specială a conștiinței. De unde și multitudinea de simboluri, de vreme ce visul, conform definiției dată de Van Eeden, este o stare în care senzațiile, indiferent de natura lor, fizice, viscerale, interne sau periferice, “nu pot ajunge în minte direct, ci doar sub forma unor simboluri". Ca și cum, pentru starea de vis, eul ar îmbrăca un alt corp, unul în care mișcarea devine mult mai liberă.

Un alt indiciu al permanentelor vise lucide ale poetei este strădania de a trece “apele decolorate de insomnie”, imperativul “respectă-mi somnul”, precum și declarativul “nu am știut decât să înfig pumnii în ora trei”. Este știut că visele lucide se întâmpla spre dimineață. Descrierea semnelor cu rol de simbol, precum “păsările tăiate de muchia lumii”, experimentarea unor emoții pe cât de intense pe atât de neobișnuite, asemenea morții sau căderii în gol, perceperea unui nou trup, existența unor obiecte stranii, cum ar fi “cutia din lemn moale/ în care nu voi afla nicicând ce destin stă închis”, sunt câteva indicii ale declanșării conștientizării în timpul visului, unde visul nu e decât o “altă luntre decojită de lume”, care adăpostește în “luciditatea-i feroce”. Prin metode ca testarea realității, somnul scurt, mnemotehnica, poeta se dovedește capabilă a-și induce starea de vis lucid:

“acum voi lua toate obiectele ascuțite și voi rămâne în genunchi
îmi vor curge prin ei resturi din oasele tale fărâmate
din căderile în dezechilibrul orei trei”
(obiecte fără umbră)

Jung a confirmat legătura dintre partea stângă a corpului și inconștient. Mâna stângă colectează tot depozitul inconștientului și îl pune în legătură cu inima stângă. În opoziție, inima dreaptă aparține dimensiunii conștiente a eului. “adun cu grijă aer în inima dreaptă/ respir dinăuntrul orașului” este un nou argument în sprijinul supravegherii cuminți a procesului complex de alchimie sufletească. Versurile “eu las deoparte orice predestinare/ orice numire/ urmez un imperativ subtil o biblie invizibilă” reflectă forța de desprindere a poetei de ideile preconcepute vis-à-vis de religie sau destin. Totul este trecut pe cont propriu, nu împrumută nimic, nu acceptă nimic de-a gata. Pentru poet timpul are mereu o consistență aparte: “orele devin franjuri negri” sau “cineva a uitat trei foițe de amiază prin scrumieră”. Punctul culminant al etapei rubedo pare să fie concert pentru vioară nesculptată (“luminații sunt surzi la cordul deschis”).

Alchimiștii și-au imaginat o esență care apare pretutindeni și pătrunde totul, afirma Jung, o anima mundi precum și o maximum thesaurus, numinosul cel mai lăuntric și mai tainic al omului. În simbolistica alchimică aqua permanens este substanța arcane prin excelență. Izvorul ei este ascuns în omul interior, iar apa mării, un alt motiv al poeziei noastre, este simbolul ei. Alchimiștii își mai imaginau un suflet universal care înconjoară universul material. Conținutul arcan al vasului mistic al transformării semnifică haosul originar, din care s-a creat lumea. Pentru renașterea întru spirit omul trebuie să se transforme în prima materia, în trupul mamei, adică să se întoarcă în acea stare inițială obscură, desemnată de alchimiști drept haos.

“te adăpostesc într-o sevă incoloră
să renaști la primul pătrar
cu palmele pipăindu-mi pe dinăuntru pântecul
încercând să miști lumea în sens invers
fără să pierzi semnul șarpelui”
(alvus)

În această stare de masă confuză, elementele se află într-o luptă permanentă, se resping reciproc, astfel încât orice legătură este dizolvată. Dizolvarea este starea premergătoare realcătuirii. Un fel de moarte la figurativ, pe care omul trebuie să o suporte pentru a-și putea trăi transformarea.

Poezia Danielei Luca are o încărcătură complexă. În măsură să transmită doze bine proporționate de zbucium, mister, sensibilitate și muzicalitate, îți dă senzația transportării pe un teritoriu prea puțin umblat. Multitudinea de repere psihanalitice te determină să citești cu grijă și să recitești fiecare cuvințel. Nimic nu e lăsat la întâmplare. Alegorizarea și simbolizarea incită.

Trecerea la etapa albedo se realizează subtil. În spațialitatea metaforică a poeziei, melcul, ascunziș al sufletului, apare ca simbol al interiorizării. Cochilia spiralată sugerează facerea continuă care se petrece în conștiința poetei, încercând să pună lumea sub semnul echilibrului: „stau așa cu palmele bine proptite pe bărbatul melc/ număr cu glas tare cercurile de pe cochilie/ să înțeleg în care pot intra fără să îi tulbur simțurile/ fără să las dâre de suflet peste dârele lui/ de lume”. Melcul simbolizează permanența ființei în procesul devenirii: “vreau doar să fiu prinsă în cercuri/ prizoniera timpului în care el doarme”, iar dârele sale sugerează albul. De la alb se trece apoi spre lumină: “îmi schimb culoarea ochilor după lumina lui”, pentru ca, spre final, metamorfoza din mediul umed să rămână o simplă amintire:

“să nu am întinderi largi de moarte
să nu îmi ceară nimeni socoteală
pentru dorința de a trăi până la capăt
acolo unde chipul întors
îmi amintește de mine atunci când primeam
de la cei patruzeci de sfinți ore umede”
(sprijinul și prima memorie)

Și chiar dacă ater mai amenință, renașterea se reconturează, sugerată de pruncul dezlegat din mrejele destinului prezis de către ursitoare, pentru a putea trăi “fără păcatul mamei/ fără chinul tatălui”. El “râde în lumini” colorate de irisul Domnului: “mă duc sunt Fiul Luminii/ călător cu Dumnezeu/ port în inimă laptele tău” și “pruncul se pierdea risipind/ întunericul”. Nu doar sugestive, titlurile din etapa albedo sunt oarecum ordonate întru a oglindi devenirea. Stadiile sunt parcă mai clar punctate, deci mai evidente, în a treia parte a acestui Insight în continuă mișcare: joia morilor de trup, sprijinul și prima memorie, ater, mater nostra, filius santus, ziditorul.

“el aduna cărămizi
le alinia fără grabă una lânga alta
în fiecare zi din palme așternea
straturi de lumină”


Finalul e un fel de rostogolire de lacrimă purtând, fierbinte, dragostea pentru om. Omul se iubește “ca și cum ar pleca din tine în fiecare zi”: “am putea să fim blânzi/ simplu trecând crucile de la unul la altul/ ca pe cărămizi/ însă e prea mult pământ în noi”; “ce lapte să mai bem când doar veșnicia e albă?”

O însușire remarcabilă a poetei este aceea de a se substitui celui cu care dialoghează, legătura cu celălalt având rădăcini adânc înfipte în interior. Muzicalitatea versurilor se datorează, pe de o parte, acordului care se creează între sunetele grave și cele acute, eliberate de o prețioasă claviatură psihologică; iar, pe de altă parte, legănării continue între spontaneitate și reflecție, între înaintare și retragere, dorință și teamă. Indecizia pare a fi un izvor de inspirație. În spatele cuvântului delicat e însă o mână care conduce hotărât, aproape nervos, instrumentul de scris.

Fluiditatea poeziei este o urmare a cernerii și epurării continue a scrisului. Universul poetei există în măsura în care componentele lui se lasă infiltrate de sentiment. Ele sunt selectate după criteriul afinității, într-un spațiu în care se simte nevoia acută de iubire.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!