S-a născut la 16 septembrie 1937 în comuna Cucuieți, județul Teleorman. Bibliotecar în cadrul Ministerului Apărării Naționale între anii 1970-1990 și redactor la revista Frontiera între anii 1990-1997. Director economic la Editura Cartea Românească între anii 1997-1999. Director editorial la Editura Vinea și la revista Facla literară în perioada 1999-2000. Din 2003 este redactor la Editura Muzeul Literaturii Române, iar din 2006 – redactor-șef la Revista Euromuseum editată de Muzeul Național al Literaturii Române. A debutat cu un grupaj de poezii în revista Luceafărul în anul 1974, cu un cuvânt înainte de Grigore Hagiu. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, cu atestat de ziarist internațional.

A colaborat cu versuri, eseuri, articole, evocări, cronici și recenzii literare la următoarele publicații: România literară, Luceafărul, Viața românească, Literatorul, Convorbiri literare, Vatra, Tomis, Tribuna, Euromuseum, Almanahul literar, Azi literar, Sud, Caligraf, Meandre, Flacăra, Grănicerul, Frontiera, Drum, Viața militară, Pentru patrie, Îndrumătorul cultural-artistic din armată.

CÃRÞI PUBLICATE

Poezie: Gloria șoimilor, Editura Militară, 1978; Fuga din burg, Editura Cartea Românească, 1983; Alegoriile insomniei, Editura Roza vânturilor, 1995; Zeul cu armă, Editura Cartea Românească ,1997; Ninge pe Via Dolorosa, Asocia Scriitorilor din București și Editura Muzeu Literaturii Române, 2001; Ode în metru jalnic, Editura Muzeul Literaturii Române, 2003; Ninsoarea de îngeri, Editura Muzeul Literaturii Române, 2005; Cartea lui David, Editura Muzeul Literaturii Române, 2006; Antinomii, Editura Muzeul Literaturii Române, 1997.

Proză: Fără eroi e frig în istorie, Editura Ministerului de Interne, 1999; Unde au dispărut minotaurii? (partea a-I-a, evocări), Editura Muzeul Literaturii Române, 2004; Nepoții lui Moromete (antologie colectivă), Editura Muzeul Literaturii Române, 2004; Unde au dispărut minotaurii? (partea a I-a și a II-a, integrala ediției), Editura Muzeul Literaturii române, 2005; Centrul și marginea (comentarii critice), Editura Muzeul Literaturii Române,2007.

Traduceri în limbile: engleză, italiană, maghiară, albaneză.
Prezent în antologii în limbile: română, italiană, maghiară, albaneză.


„Tatăl meu era un om incoruptibil, iar mama de o vrednicie fără seamăn”

- Interviu cu poetul Marin Codreanu (I)-


Icoana părinților este cea care veghează la căpătâiul vieții fiecăruia dintre noi. Poate părea neconvențională această abordarea a interviului cu dumneavoastră, dar aș vrea să începem cu părinții și anii de copilărie. Care sunt amintirile copilului din acei ani, al cărui tată făcea parte din Corpul gardienilor publici la Constanța?

Corpul gardienilor publici a funcționat sub două dictaturi: antonesciană și comunistă. Mareșalul Ion Antonescu, în calitate de Prim-ministru al României, a reușit să asigure ordinea publică, atât în timp de pace, cât și în timp de război, cu acest corp de elită, pe când chesturile de poliție se ocupau, în exclusivitate, de procedurile judiciare. Fiecare gardian public răspundea nemijlocit de câte un sector anume, pentru care primea un salariu lunar suficient pentru un trai decent, bașca guvernantă în casă. Tatăl meu a controlat două sectoare importante: plaja din Eforie și Piața Chiliei din Constanța, dar și vilele demnitarilor din teritoriu: vila ministrului Tilea, în care chiar locuiam, precum și vila „Neptun”, vila Reginei Maria și a Regelui Mihai. Avea responsabilități mari, dar și remunerație pe măsură. La prima reformă monetară de după război, gardianul public Petre Codreanu avea în contul personal atâtea milioane, suficiente să cumpere un sat. De aici se poate spune că un copil de gardian public se îmbrăca de la cele mai renumite prăvălii românești, turcești și grecești din Constanța, Eforie și Mamaia. Mama (în acel timp, o doamnă în elita femeilor misionare din zona de interes a Mării Negre), ne hrănea, pe mine și pe fratele meu Năstase (mort la vârsta de trei ani de dizenterie și înmormântat într-un cimitir al bogaților de pe Bulevardul Regina Maria din Constanța), cu fructe de mare, unt de la economat, capturat din depozitele trupelor germane. Vila ministrului Tilea din Eforie, foarte aproape de vilele „Neptun”, „Regina Maria” și „Regele Mihai”. În Constanța am locuit într-un imobil cu piscină și curte interioară, pe Bulevardul Regina Maria. Verile le petreceam la bunici în Teleorman. Când ieșeam pe șosea la joacă, copii din sat făceau roată în jurul meu să-mi admire vestimentația luxuriantă. După arestarea, judecarea și execuția lui Ion Antonescu, comuniștii, în baza unui decret de stat emis de primul guvern comunist în frunte cu Petru Groza au desființat corpul gardienilor publici, printr-o epurare masivă, în 1946, care ne-a dus și pe noi la sapă de lemn. Reveniți în satul natal, tatăl meu s-a angajat ajutor de mecanic la o moară despre care vom vorbi pe larg ceva mai târziu. Nu se poate spune că a făcut o mutare greșită, pentru că moara ne-a scăpat pe toți cei mai săraci din sat de marea secetă din anii 40-50 ai dictaturii dejist-staliniste.
Mama însă a muncit din greu, mai întâi la Întovărășire, apoi la C.A.P. până la desființarea acestora. Tatăl meu era un om incoruptibil, iar mama de o vrednicie fără seamăn. Și dacă punem în ecuație proverbul românesc „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, înseamnă că nici eu nu puteam fi altfel.

Ați revenit în satul natal, Cucuieți, nu tocmai de voie. Și totuși spuneți că nu a fost o mutare greșită. Acumulările din acel mediu boem al Constanței v-au făcut să percepeți altfel frumusețile și oamenii satului copți în arșița câmpiei? Sunt mai puternice amintirile copilăriei petrecute aici?

Despre Satul, împrejurimile și oamenii copilăriei mele, ce luminează și astăzi ca o lună plină în sufletul meu de copil bătrân se poate scrie un roman predian, dar cine îl citește? Eu însă mă voi opri doar la întâmplările care îmi vin acum în minte și care au lăsat dâre adânci în memoria mea de copil bătrân, rătăcitor prin jungla unei alte lumi de început a mileniului trei.Satul copilăriei mele dăinuie și astăzi între două dealuri pitice și patru păduri viforitoare. Casele învelite cu țiglă sau tablă zincată le număram pe degete, restul erau învelite cu șiță, paie, coceni, trestie sau papură. Păstrez în memoria mea, de-altfel destul de modestă, imaginea ultimului bordei din sat, situat la doi kilometri de Dideștii lui Galaction și la zece de Siliștea lui Marin Preda. Uneori, bunica mea după mamă, prăpădită de timpuriu de dropică la inimă când avea doar cinci zeci și cinci de ani, mă urca în ciuș (adică în spate) și cobora cu mine în cel mai vechi burg subteran unde se mânca cel mai bun ou fiert, îndoit de mai multe ori cu apă, unde întingeam cu mămăligă caldă, frământată în podul palmei până se făcea ca o ghiulea. Numai în această formă geometrică dumicatul pătrundea prin fereastra oului (dacă vă puteți imagina!). Cu un astfel de ou, gestionat după amintita rețetă, la nevoie, mâncai o jumătate de mămăligă cât roata carului. De câte ori plecam cu bunica la baba Anca, buna lăsa vorbă mamei mele, astfel: „Didino, vezi dacă întreabă cineva de mine, spune-i că sunt cu băiatu la baba Anca-n gaură.” Sau: dimineața, chiar dis de dimineață, bunica pregătea micul dejun, greu de consumat în prezentul de început al mileniului trei: mămăliga rămasă de seara,o felia, astfel încât, să stea în dungă, o prăjea la gura plitei sau pe vatra focului, punea pe masă o strachină de lut plină cu zeamă de murături. Celor cu alergie la murături li se recomanda jântița (zerul de la brânză dat în clocot), iar pentru cei care nu mâncau mămăligă, li se puneau dinainte un colcovan de pâine de grâu ferecat la piatră, o strachină, tot de lut, cu un lichid semivâscos de un albastru aproape de negru, un fel de oțet aromat din boască de prune și o jumătate de ceapă uscată, ale cărei folii concave țineau loc de lingură. Bunica: „Mâncați și nu uitați să legumiți”. Adică raționalizat…
După marele viscol din 1953-1954 , din tot satul nu se mai vedeau decât coșurile caselor care înălțau în văzduh rotocoale de fum. Se circula pe deasupra gardurilor. Și totuși oamenii erau săraci și blânzi, respectuoși și cu frică de Dumnezeu. Nu le era frică de sărăcie, nici de moarte. Un ciurel de mălai cu împrumut și o varză murată le primea oricând peste gard. Nu de moarte se înspăimântau acești țărani frumoși ai neuitatelor comune, sate și cătune teleormănene (ca să parafrazez doi mari scriitori români: Vlahuță și Fănuș Neagu), ci de faptul că moartea fără lumânare i-ar arunca în bezna veșniciei. Pe atunci nu se cunoștea proverbul „Să moară și capra vecinului!”. Cu foarte rare excepții, vecinii se aveau între ei ca frații. Despre hora satului am mai scris cu alt prilej. Nu știu ce și cum să-ți spun, pentru că nu îmi place să mă repet. Copil fiind, verile, în așa-zise vacanțe la bunicii mei după mamă (pe ai tatei nu i-am prins în viață), îmi plăcea la nebunie să mă dau în scârciumuș, un fel de leagăn făcut dintr-un lian de curpen, legat cu ambele capete, sus, de o cracă groasă de bomb sau prun, iar în partea de jos, în loc de blat, așezam deșeuri vestimentare sau propriile noaste straie. De legănat, ne legăna vântul sau ne legănam între noi, de dimineața până când nu ne mai vedeam între noi. Celelalte anotimpuri le petreceam pe malul Mării Negre în compania guvernantei. Grădinița, pentru mine, era un modus vivendi. În orele de joacă, împreună cu alți copii din cartier, spărgeam grenade ofensive, de fabricație germană, abandonate prin depozite de către trupele germane în retragere. Norocul nostru a fost că din grenade lipseau focoasele. Tot din depozitele germane mi-am însușit două obiecte de vestimentație cazonă: o mască de gaze și o șapcă de ofițer german, pentru care a tras asupra mea un ciolovec în timpul ocupației sovietice. Culcat la pământ, cu șapca pe cap și masca de gaze pe figură, ciolovecul m-a luat drept ofițer german. Patru luni mai târziu, în noaptea de Revelion (1944), am tras pentru prima dată cu pușca într-un fost depozit german, bombardat de aviația sovietică. Am fost foarte mândru de mine când tatăl meu, cel care îmi încredințase ilegal arma, a zis că sunt un trăgător foarte bun. La țară: când începea să ne mijească tuleile de peste tot…, lăsam scârciumușul celor de după noi și ne strecuram, duminicile, printre flăcăii care jucau hora satului, unde aveam un rol, la început doar de figurație. De aici până la primul Brâu jucat, a primei fete sărutate se întindea, în timp agricol, de la culesul porumbului până la tăiatul cocenilor. Hora satului se juca după un ritual aproape mitologic. În centrul horei fremăta din crengi o stejerică peste care, numai cei ce aruncau vâna de taur ne-ntors, ori ghioaga de corn lustruit erau socotiți buni de armată. Nu pot înțelege nici acum când scriu aceste gânduri de ce i se zicea stejerică, pentru că avea trunchiul atât de gros încât, ar fi fost greu să-l cuprindă patru bărbați între brațele deschise. Dacă ar trebui să credem în legende, toți cucuiețenii știu și astăzi că uriașa stejerică a fost sădită de Mihai Viteazu, în semn de izbândă, în luptele date împotriva oștilor otomane, care prădau Þara Românească, în partea de sud, de la Giurgiu până la Corabia. De acolo, de sub coroana uriașului stejar, am văzut întâiași dată pe cer lunecând ca un mort zepelinul. Legenda spune că tot sub coroana lui s-a adăpostit de o ploaie potopitoare sergentul de la Plevna, în drum spre Moldova. Acum stejerica nu mai există. Au măcelătit-o cucuiețenii mei să-și facă din ea blăni de tron pentru moarte. Și încă un amănunt important despre hora satului: după ce am primit „atestatul” de cavaler de onoare, am dobândit o îndeletnicire care mi-a netezit cărarea până la cele mai frumoase și bogate fete din sat: tocmitul lăutarilor pentru hora satului. Duminica dimineața, dam fuga la Didești unde găseam orchestre pe alese. Eu tocmeam totdeauna pe cea mai vestită, compusă din trei instrumentiști: Ion Lete la vioară, Minică Ghiabaur sau omul cu dinți de cal, la cobză, renumit în balade haiducești, și un tânăr al cărui nume îmi scapă, la canun, adică la contrabas, cărora le dam o arvună de cinci zeci la sută din debit. Dacă se întâmpla să nu încasez de la flăcăi suma necesară, completă cu câte un dublu de mălai sau făină pentru fiecare instrumentist, că aveam de unde… Eram doar fiu de morar. De primul colind mă leagă o întâmplare de-a dreptul uluitoare. Tot la bunici, de sărbătorile Anului Nou, 1943: în săptămâna Crăciunului, doi țânci ca mine din imediata vecinătate m-au invitat să le fiu partener de colind. Aceasta, din două motive: Unu: pentru că eram frumos îmbrăcat, iar în al doilea pentru că eu pot să am o idee „genială” de a confecționa o stea nemaipomenită. Flatat de invitația micilor „magicieni”, exagerat de protocolară, am primit invitația cu plăcere și i-am asigurat că în cel mai scurt timp voi definitiva un proiect de stea cu totul și cu totul nemaivăzută. Aiurea! fantezie de copil. A doua zi m-am pus pe treabă și, dintr-un ciurel mare, fără sită, zece bucăți de șindrilă (șiță) de brad lustruit, două coli de hârtie decorativă, o strachină de cocă, o mână de cuie și zece fotografii cu Nașterea Mântuitorului și o coadă de mătură, ajutat de un nene care se pricepea la tâmplărie, contra unui dublu de grâu dat de bunicul meu, de o generozitate rar întâlnită, am confecționat (a zis tot bunicul), o stea cu lumină de Luceafăr. În noaptea de Anul Nou, am început să vestim Nașterea Mântuitorului de la Ștefan Bădăluță, pe atunci comisar de poliție. După ce am colindat „Steaua sus răsare”, domnul Ștefan ne-a primit în casă, unde ne-a miluit cu câte un costum de haine din tergal bleo marin și ghetuțe căptușite cu molton. Pe cap ne-a așezat cu mâna lui câte un basc de culoare bleo jandarm. A doua zi ne-am dus la săniuș înveșmântați în straiele dăruite de domnul comisar. Cu banii primiți de la el pentru colind am fi îndrăznit să cumpărăm de la paznicul universului toate stelele de pe cer.

(fragment din volumul în pregătire: „Amintirile unui mare poet minor – Marin Codreanu”)
Apărut în revista "Poesis" (Satu Mare), nr. 9 - 12/2007