„Cronică a unei crime, oglindă a unei conștiințe, sondare a unei identități” – cum scria Carlos Fuentes, „Zborul reginei” (Editura Curtea veche, 2005) este un roman de dragoste care îmbină retorica tradițională cu fragmentarea de tip postmodernist. Tomás Eloy Martínez pare preocupat de raportul dintre ficțiune și adevăr: pe de o parte, conștient de faptul că, plasând acțiunea romanului în anii `95 - 2000, evenimente, personaje politice, intrigi diplomatice și conflicte armate nu numai că vor influența narațiunea, ci și vor fi ușor de recunoscut de către cititorul contemporan, își ia necesarele măsuri de precauție: „Toate personajele și locurile din acest roman, chiar și cele care par luate din realitate, sunt de domeniul ficțiunii. A-l citi altminteri înseamnă a da o interpretare greșită naturii sale”. Pe de altă parte, autorul resemantizează zborul reginei / al mătcii albinelor, dându-i conotația de gest sinucigaș, în care scopul este mai important decât identitatea / apartenența la specie. În zborul de roire / împerechere, regina participă folosindu-se de tot ceea ce i-a oferit experiența personală, realitatea imediată și codul genetic, dar și transformând datele realului într-un produs nou, ceea ce permite paralela dintre acest zbor al ei și actul de creație: în ultimă instanță, romanul pare a fi „o matcă ce zboară în înaltul cerului, orbește, punând stăpânire pe tot ce întâlnește în jurul ei, fără milă și fără remușcare, căci a venit pe lume numai pentru zborul acesta. A zbura spre neant e singura-i mândrie și, totodată, pedeapsa ei”(p. 235).
Tomás Eloy Martinez demontează mecanismele puterii, înfățișând o lume coruptă, senzuală și bezmetică, în care ființa istorică este obligată să-și pună coordonatele ontologice sub semnul parodiei. Motto-ul preluat din Georges Bataille („L’anus solaire”) contrazice, în mod premeditat, finalul solemn metaforic la care am făcut deja trimitere: „...viața e parodică și necesită o interpretare. / Astfel, plumbul e parodia aurului. / Aerul e parodia apei. / Creierul e parodia ecuatorului. / Coitul e parodia crimei”. Tot ceea ce în planul divin a fost serios și bine întocmit se transformă într-o copie imperfectă, mergându-se până la absurd pe dubletele antinomice. Binele și răul, adevărul și minciuna, sacrul și demonicul se materializează în personaje-idei, al căror rost este să ilustreze zborul spre neant al ființei umane. Bogatul și omnipotentul Camargo, directorul lui El Diario, unul din cele mai importante ziare din Argentina, se consideră un fel de Dumnezeu local, cu drept de viață și de moarte asupra supușilor săi. Imaginea pe care o creează Tomás Eloy Martinez este terifiantă: existența de zi cu zi, destinul și personalitatea celorlalți pot fi manevrate după bunul plac al unui bolnav psihic, Camargo având toate trăsăturile conducătorilor demenți care au forțat lumea să li se supună. Asupra ziariștilor din trust se exercită un control complet - toți au dosare, actualizate permanent, cu datele personale, preferințele, obiceiurile, greșelile și compromisurile făcute de-a lungul anilor, cu punctele tari și cu cele vulnerabile – printr-un sistem de monitorizare bine pus la punct, care-i asigură „stăpânului” confortul puterii. Libertatea de opnie și talentul sunt folosite în funcție de capriciile lui Camargo și, tot în funcție de aceste capricii, rebelii sunt nimiciți și aruncați la marginea societății. Tiparul lumii în care se construiește imperiul lui Camargo îl imită pe acela al vechilor evrei, legea având rolul de a descoperi păcatul și de a-l pedepsi; Tabele legii pe care le parodiază Camargo nu sunt date ca să mântuiască, ci pentru a condamna nesupunerea „gâzelor”. De la înălțimea incontestabilei sale autorități, directorul trustului de presă îi vede pe ceilalț – fie ei președinți de stat, miniștri, magnați ai economiei etc, drept niște creaturi minuscule, lipsite de importanță în raport cu sine. Drama personajului se consumă pe fondul contradicției dintre esență și aparență: frustrat și vulnerabil în fond, măcinat de complexul deprivării de mamă până și la maturitate, Camargo se transformă treptat într-un psihopat al cărui profil seamănă perfect cu acela al ucigașilor în serie.
Povestea de dragoste dintre el și Reina, o ziaristă debutantă, „o gâză” mânată de instinctul orb al insectelor acefale de a-și menține teritoriul integru, se derulează violent și pătimaș, reconstituită din scene erotice filmate parcă au ralenti de un cameraman vicios. Ambiția tinerei ziariste de a-și demonstra independența și talentul este sortită din start eșecului, de vreme ce ignoră „linia ziarului”, așa cum a fost ea imaginată de Camargo: „cu toții au scris despre, de ce, cum, pentru ce, când el le ceruse să scrie cu, să trăiască împreună cu, să urmărească linia unde se întâlnește lumea din afară cu cea lăuntrică a fiecăruia, realitatea trebuie să semene cu voi, le-a spus, nu voi cu realitatea. Cât de bun ar fi ziarul dacă l-ar putea scrie el singur! Cât de bună ar fi lumea dacă ar scrie-o el!” (p. 16). Motivul oglinzii, care apare obsesiv în roman, trimite nu neapărat la narcisismul personajelor (deși atât Reina, cât și Camargo suferă de așa ceva), ci mai degrabă la incapacitatea lor de a avea o imagine de sine corectă. Reina, în ritualul dezbrăcatului în fața oglinzii, se vede pe sine altfel decât este în realitate, la fel cum Camargo, atunci când i se pune în față o oglindă a propriului traseu existențial, nu se recunoaște în ea: este vorba despre crima pe care o comite un alt „Dumnezeu local” – Pimenta Neves, directorul ziarului O Estado. Articolele publicate în presă după asasinat coincid cu ceea ce se întâmplă în „Zborul reginei”, numai că, obișnuit să vadă în oglinzi doar forme fără chip, Camargo refuză să facă legătura între scenarii, aceasta urmând să fie făcută de către cititor: „Duminică 20 august, la două și jumătate după-amiaza, Antonio Marcos Pimenta Neves, de 63 de ani, a ucis-o cu două împușcături pe Sandra Gomide, de 32. Amândoi lucrau la același ziar și fuseseră amanți vreme de trei ani. De câteva luni, Sandra dorea să rupă legătura, dar Pimenta, obsedat, înnebunit de disperare și de furie, nu o lăsa. Își imagina că se îndrăgostise de un bărbat mai tânăr și, pentru a o lua prin surprindere, îi citea corespondența de pe computer, o urmărea – orbit de gelozie – cu automobile pe care le ciocnea în plină stradă, pândea umbrele din casa ei în cursul nopții” (p. 40). Articolul acesta, publicat în suplimentul de duminică al lui El Diario, rezumă subiectul romanului scris de Tomás Eloy Martinez, și este scris de cel pe care autorul, sedus de o cugetare a lui Gilles Deleuze, îl concepe ca pe un antierou: „o ființă absurdă, stranie și descumpănită, care nu încetează să greșească la tot pasul, surdă și oarbă” (p. 235).
Alternând un instinct primitiv al posesiunii cu cea mai rafinată cruzime, vulnerabilitatea schizoidă cu răceala olimpiană („oamenii superiori, fără nici o excepție, au întotdeauna capacitatea de a se retrage în sinea lor. Aerul este pur acolo sus și nu există zgomote care să-ți abată gândurile, Camargo, lumea trebuie să se învârtească mai departe în jurul a ceea ce gândești tu. Și a ceea ce vezi, Camargo, căci tu vezi totul. Feuda lui era o circumferință cu pereți de sticlă incasabilă, ceva de temut precum un acvariu cu rechini, la etajul douăzeci dintr-un bloc turn de pe Avenida del Libertador.” - p. 19), Camargo este, ca și dictatorul márquezian din „Toamna patriahului”, un arhetip al autocratului, o ilustrare tragică a ceea ce se întâmplă în absența lui Dumnezeu.
Tomás Eloy Martinez, inițiindu-și cititorul în culisele puterii, o face cu cinism, neuitând să atragă tot timpul atenția asupra credinței personajelor cum că Dumnezeu ar fi murit și că doar vreun supraom de factură nitzscheeană ar mai putea ordona haosul din lumea fără morală, religie, idealuri și speranță. Iar acest supraom nu poate fi inspirat în acțiune decât de Răul absolut: „Luni de zile a trăit obsedat de ideea că Răul se afla pretutindeni și că era poate adevăratul Dumnezeu al acestei lumi. Răul este ori o iluzie, un fenomen posibil numai pentru că universul e ireal, cum se scrie în Vede, ori dovada de fiecare zi că Dumnezeu este tot atât de nevolnic precum oamenii” (p. 18). În absența instanței divine, legea morală nu mai funcționează, orice individ își poate dezlănțui sentimentele cele mai josnice și isteria, dreptul de a face ceea ce-i place fără a ține cont de ceilalți, orice libertate justificându-se într-o lume lipsită de reguli și de valori. Primele simptome ale înstrăinării sunt tratate cu indiferență de către personaj, pentru ca, pe măsură ce boala se agravează, perceperea realității să se facă tot mai fragmentar și mai confuz, ca în visul premonitoriu al lui Camargo: „cu o noapte în urmă văzuse un șir infinit de călugări în orașul trecutului pe care-l visa mereu. [...] Pe străzile din centru se căscau niște peșteri care erau – Camargo știa precis – chilii unde pâlpâiau lumânări groase de ceară. Călugării intrau acolo, i-a văzut cu ochii lui, erau cu miile, pe când luna cobora la orizont cum cade o minge, iar el fugea printre crâmpeie de lumină să încerce s-o așeze la locul ei” (p. 23). Imaginea obsesivă a călugărilor ca albinele într-un stup, nevoia patologică de ordine și de ierarhie, precum și gustul pentru spectacolul de tip mistic sunt elemente definitorii pentru arhetipul tiranului, așa cum îl vede naratorul sud-american. Antieroul lui Martinez este un calvinist în căutare de păcate detestabile, care se consideră ateu, pur și simplu pentru că această convingere îl ajută să-și justifice acțiunile. Reina / regina, al cărei zbor tragic îl ilustrează paginile romanului, este victima unui sistem corupt, în care asasinii sunt absolviți de orice vină și-și pot continua nestingheriți opera de distrugere a stupului / societății din care fac parte.