agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-10 | | Măreția înscenării “Măcelarul a căzut în genunchi și a izbucnit în lacrimi.” În urma scenei mitologice la care asistă ca spectator, Nicholas are presimțirea asumării viitoare a unui rol în piesă. “Aveam impresia că mai devreme sau mai tîrziu voi fi și eu obligat să joc, că asta reprezenta o fază dintr-o aventură mai sumbră pentru care mă pregăteam într-o societate, un loc, știu și eu ce, unde Miranda era nimic și Caliban domnea.” Treptat, presimțirea se transformă aproape într-o invitație, într-o somație datorită amplorii pe care o ia înscenarea. “Puteam să încerc să mă mulțumesc ca spectator, să las aceste incidente stranii să se deruleze în fața mea, așa cum stai la cinematograf și lași filmul să se desfășoare. Dar în momentul în care m-am gîndit la acest lucru, am știut că analogia este eronată. Nu se construiesc cinematografe pentru un singur privitor decît în cazul în care privitorul intră într-un sistem de intenții.” Și destinul acționează la fel – ca și cum toată înscenarea ar fi făcută pentru un singur actor. Ca să-ți asumi destinul trebuie să crezi cu mîndrie (și totodată cu modestie) această enormitate: lumea întreagă este o scenă construită pentru tine și tu ești răspunzător de toată această fabuloasă dărnicie, măcar pentru că pricepi proproțiile ei copleșitoare. Amploarea spectacolului, generozitatea montării solicită o participare pe măsură, dînd impresia că ar exista o instanță exigentă care știe mai mult, care ar avea de fapt ințiativa, ar judeca și ar conduce jocul. Și, deși evenimentele sînt cît se poate de stranii, aparent imposibil de legat între ele, sentimentul că ți-ai fi întîlnit destinul le poate topi contururile cufundîndu-le într-o unică poveste, povestea ta care beneficiază de o incredibilă, măreață scenografie. La Nicholas motivul grandorii revine: “… acea stupefacție pe care o resimțeam de atîtea ori: că tot acest teatru era montat numai pentru mine”, dar fără posibilitatea de a-l distila într-o exigență care să-i schimbe comportamentul, simțirea, ființa. În final, în discuția cu doamna de Seitas, această semnificație, care ar fi trebuit să fie derivată dintr-o generoasă ipoteză lirică, îi este explicitată – mură-n gură – și lui Nicholas: “ – Dar de ce această colosală punere în scenă – doar ca să forțați un biet ratat moral să devină conștient de acest fapt? – Ti-ai pus vreodată întrebarea de ce evoluția speciilor și-a dat atîta osteneală să ajungă la această infinită diversitate de forme și dimensiuni? Asta nu ți se pare tot o inutilă punere în scenă? […] – Că se oferă unora bătuți în cap ca mine posibilitatea de a deveni ceva mai puțin imperfecți? – Þi-ai dat vreodată seama de acest lucru înainte de vara asta? – N-aveam nevoie să mi se spună că sînt departe de a fi perfect. – Și? Ai luat vreo măsură? – Nu prea. Nu. – De ce nu? – Pentru că… Am plecat ochii și am oftat. – Nu încerc să apăr ceea ce am fost. – Dar refuzi să accepți totuși ceea ce ai putea deveni.” Comparația cu evoluția speciilor, dimensiunea cosmică a operei guvernate de hazard, ținînd de o ordine mai înaltă și mai generoasă, înglobantă, lipsită de sensul îngust al rațiunii umane a scopurilor clare, blînde, rezonabile, economice obligă omul ca printr-o supoziție metafizică plină de noblețe să convertească uriașa risipă în dărnicie care îndatorează. În fond, e modul cel mai fertil de a resimți recunoștință pentru gigantica montare care ne-a făcut posibili, de a ne simți îndatorați, de a ne da seama care este datoria pentru care trebuie să ne riscăm libertatea: împlinirea în armonie cu dărnicia Firii, voia noastră cea bună învoită cu vrerea Ființei. Puterea misterului “Aflarea este umbra unei umbre Și totuși naviga-vei etern către a afla Aflînd mai puțin decît o fiară beată.” În confruntarea cu destinul ne aflăm totdeauna față-n față cu misterul. Destinul pare să rămînă, în vremurile noastre sărace, unic moștenitor de Dumnezeu, mister al misterelor. El nu moștenește însă și trăsăturile antropomorfice hiperbolizate care bîntuiau cerurile religiilor: subînțeleasa ordine benefică în stare să contracareze în cele din urmă tot răul pămîntean și presupusa grijă providențială căreia să ne putem încredința speranțele. Experiența de la Neuve Chapelle îl convinge pe Conchis de acest lucru: “Acum știu că era faptul că noi credem că servim unui scop, că facem parte dintr-un plan, că totul se va sfîrși cu bine pentru că undeva sus lucrurile erau bine judecate. Nu există nici un plan, totul este hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm pe noi înșine.” Concluzia lui Conchis este salutară: trebuie să contăm pe noi înșine în a afla adevărata noastră legătură cu destinul – acordul, legămîntul, învoirea – și în această tentativă instinctul religios (filtrat pînă la a deveni doar esență poetică) ne este mai de folos decît întreaga știință și cunoaștere. “Misterul are energie. Imprimă energie în oricine caută un răspuns. Dacă dezvălui calea către mister, ceilalți căutători vor fi lipsiți de […] o importantă sursă de energie.” Acestea sînt rezultatele “cercetărilor” întreprinse de Conchis în legătură cu misterul. El deplînge pe bună dreptate soarta celor tineri, nevoiți să trăiască într-o lume tot mai săracă în miracol: “Dar voi, ține minte, ați plătit prețul vostru: ați pierdut o lume bogată în mister și emoții subtile. Nu numai specii de animale dispar ci și specii de simțăminte. Dacă ești destul de deștept, să nu deplîngi trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, să te compătimești pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.” E de la sine înțeles că o lume mai bună este una în care misterul e potențat, miracolul multiplicat, taina sporită. Aici, progresul în știință nu are nici o însemnătate, căci nu e vorba de probleme de civilizație materială (rezolvabile tehnologic), ci de sănătatea psihică a speciei umane. “Omul are nevoie de mistere, nu de soluționarea lor.” Exemplificarea puterii cu care acționează misterul aparține tot episodului nervegian de la Seidevarre: “Nu știam ce vedea, dar știam că era ceva atît de puternic, atît de misterios, ceva ce explica totul. Secretul lui mi s-a luminat prin sursa de lumină care cobora asupra lui. El nu aștepta să-l vadă pe Dumnezeu. El îl vedea de ani de zile. El nu aștepta să i se ofere o certitudine, el trăia în certitudine […] El vedea un stîlp de foc peste apă. Știam că acolo nu exista nici un stîlp de foc și că puteam demonstra că există doar în mintea lui Henrik.” Dar înainte de dobîndirea unei asemenea credințe, simultan cu fascinația și energia misterioasă a destinului este resimțită nesiguranța, incertitudinea, incoerența sa. “Cred că e un indiciu – susține Julie, referindu-se la povestea de la Seidevarre –, locul pe care misterul îl ocupă în viața oamenilor. Că nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării.” Și cu altă ocazie: “Vorbește mult despre momentul experienței. Despre modelul de comportament al unor indivizi puși în fața unor situații pe care nu le înțeleg. Despre cazurile de schizofrenie […] despre cum oamenii își dedublează personalitatea în mod etic și în multe alte feluri în fața necunoscutului. Într-o zi ne-a spus că necunoscutul este marele factor care motivează existența individului. Se referea la faptul că nu știm de ce ne aflăm aici, de ce existăm, moarte, ce se întîmplă după. Totul.” Lumea în care se resimte forța destinului este una care nu poate da răspunsuri, care nu ne asigură de semnificația evenimentelor, pentru simplul fapt că este una in-umană, pentru că acolo nu există nici o intenție în legătură cu individul uman și nici o instanță antropomorfică ce ne-ar putea-o comunica. Dacă există un Dumnezeu – obiectiv (științific) vorbind – numele lui este Hazard. În schimb această lume bîntuită de destin ne poate pune la încercare mai presus de simplele, trivialele și univocele semnificații raționale pe care le reclamă simțul realității: “Conchis era ca unii poeți moderni: încerca să prindă zece sensuri cu un singur simbol.” Orice eveniment este prin ambiguitatea sa apt de o infinitate de semnificații ținînd însă nu doar de un înțeles rațional realist, ci mai curînd de o angajare totală a individului în sensul sporirii amplitudinii puterii sale sufletești și a adîncimii lui spirituale. “Culmea ironiei – spune Julie despre strategia lui Conchis – este că nici nu sînt sigură dacă nu trebuie să calc regulile. Este persoana cea mai formidabilă. Un joc de-a v-ați ascunselea… sau mai mult de-a baba-oarba. Te răsucești pînă îți pierzi direcția. Ce spune, capătă dublu sens și chiar triplu.” În această situație, delicată prin deruta pe care o crează, singurul angajament serios și grav în fața destinului este acela care evită platitudinea realității pentru a accede spre orizonturi poetice tot mai elevate. Și Nicholas acuză anemia și precaritatea lirică: “Acolo sus, pe muntele Parnas, mi-am dat seama că lipsa ei de subtilitate, incapacitatea de a se ascunde după o metaforă mă enervaseră probabil, mă plictisiseră așa cum poezia simplistă mă plictisea.” Este firesc ca purtarea cuvioasă a lui Leverrier să i se pară cuviincioasă lui Conchis și să o laude: “John a jucat foarte bine rolul celui care-l caută pe cel ascuns”, iar cea a lui Nicholas, autodeclarat ateu înrăit, care declamă superior (părere exprimată într-o discuție despre Dumnezeu cu Julie în timp ce e preocupat să-i atingă picioarele pe sub masă): “Mai important decît atitudinea față de ce nu știi niciodată? Mi se pare o pierdere de vreme”, să i se pară inadecvată. Orice ipoteză poetică înseamnă angajare totală și responsabilitate maximă într-un context lipsit de orice garanții, de aceea sfatul lui Conchis, cînd Nicholas se arată evident derutat, este: “Trebuie să fii exact ce hotărăști.” Trebuie să-ți joci rolul cu deplină convingere pentru valoarea lui spirituală. În această încredere în faptul că incoerența realului nu poate (și nu trebuie) recuperată decît într-un plan superior, mai poetic, constă asumarea ursitei și colaborarea la destin. Reacția firească în fața destinului este sfiala adaptativă, desfacerea de legăturile terestre, profane. Alesul se confirmă pe sine înfruntînd nesiguranța – alegînd liber poezia destinului ca pe o veritabilă credință religioasă. În timpul procesului este prezentă metaforic acea instanță care tutelează întregul experiment: “Acum – la stînga mea – vedeți o cutie goală. Dar nouă ne place să credem că înăuntru se află o zeiță. O zeiță virgină pe care nici unul dintre noi n-a văzut-o și n-o va vedea niciodată. O numim Astareth cea Invizibilă. Cunoștințele dumneavoastră despre literatură vă vor permite cu siguranță, să ghiciți ce simbolizează. Și de aici, să vă imaginați cu ușurință ce încercăm noi, bieți oameni de știință, să exprimăm.” Astareth este mama misterului, misterul erotizat, care seduce și induce în cei cu care se confruntă iubirea destinului lor misterios. Angajarea plină de încredere și iubire este binevenită și pentru a menaja fragilitate misterului, oricînd vulnerabil la absența consimțămîntului. “Mă lansasem în mijlocul celor mai extraordinare fantasmagorii ale unui bătrîn original, era clar. De ce să le fi creat, de ce să le fi realizat în acest fel, și în special de ce să mă fi ales pe mine ca singur spectator? Era un mister. Știam că intrasem în ceva prea unic, prea bizar pentru ca să mai renunț sau să-l stric din lipsă de răbdare sau de simț al umorului .” Niciodată avertismentele nu sînt de prisos: “Dacă-ți spun stric totul. Nu-ți spun decît că este o experiență unică, incomparabilă, că, de fapt, nu se compară cu nimic în lume” și nici entuziasmele nu sînt fără rost: “Totul este atît de fragil! Ca țesătura de păianjen. Ca tot ce este intelectual și dramatic Dacă ne-am purta într-un anumit fel, am putea distruge totul.” Orice reacție prea fățiș violentă poate rupe vraja, poate întrerupe jocul: “Ca și cum nu am fi privit spre sud, ci spre viitor către o lume fără Prospero, fără domenii întinse, fără poezie sau fantezie, fără tandre promisiuni erotice… În picioare, între cele două fete, am simțit deodată cît era de fragilă încercarea nebună a bătrînului și cît de fragil timpul însuși. Știam că niciodată în viață nu voi mai trăi o asemenea aventură. Mi-aș fi dat viața ca această după-amiază să nu se sfîrșească, să se repete la infinit, să fie un cerc închis și nu ceea ce era de fapt: un singur pas neînsemnat înainte, un simplu pas ce nu mai putea fi făcut înapoi.” De fiecare dată cînd apropierea de mister devine minimă apare sfiala sau poate imposibilitatea de a-l numi. În următorul dialog (în care Julie explică lui Nicholas), în momentele cînd se ajunge la esențial apar inevitabil și invariabil elocventele puncte de suspensie: “ – A amenințat el că oprește spectacolul? – Nici nu trebuie. Dacă nu am avea senzația că trăim cea mai grozavă experiență din viața noastră… Știu că el îți poate părea absurd. Înnebunitor. Un ramolit bătrîn. Cred însă că a descoperit cum se ajunge la… Nici de data asta n-a terminat fraza. – La ceva interzis cunoașterii mele? – Un lucru pe care l-am regreta amarnic dacă-l ratăm și – continuă – încep să-mi imaginez ce este. Nu aș putea să-ți explic coerent, chiar dacă… “ Cînd la proces Nicholas resimte momentul de înțelegere, de respect reciproc în urma hotărîrii sale de a renunța la răzbunare, taina se amplifică și se agravează într-o tăcere maiestuos virilă: “Vedeam toate acestea în ochii lui Conchis: se demnonstrase ceva chiar mai mult decît eleutheria și eu eram singura persoană dintre toți cei de față care nu știam ce era. I-am cercetat privirea căutînd acest răspuns, dar era ca și cînd te-ai fi scufundat în noaptea cea mai neagră. O mie de întrebări îmi tremurau pe buze, îmi tremurau în minte, dar au murit acolo. Nici un răspuns. Nici o mișcare.” La fel de tainic este simțămîntul pe care Nicholas îl simte încolțind în sine: “În mine se înrădăcinase un sentiment nou care eram conștient că fusese sădit de Conchis și care germinase acum, în tăcerea și absența pe care o crease deliberat, în jurul meu. Un sentiment care mă chinuia zi și noapte, pe care îl disprețuiam, îl dezaprobam și de care încercam să mă eliberez; dar care continua să crească, ca un embrion nedorit în pîntecele mamei, umplînd-o de furie, dar uneori și de tandrețe, simțindu-se năpădită tocmai de acest sentiment de… dar nu puteam rosti cuvîntul.” În fine, doamna de Seitas îi transmite lui Nicholas o sibilinică și ocultă povață (nedivulgată cititorilor): “ – Nicholas, nu ți-am spus care a fost cealaltă poruncă pe care și eu și soțul meu am respectat-o unul față de celălalt. Mi-o spuse fără nici cea mai mică umbră de zîmbet. Se uită un timp drept în ochii mei, apoi se urcă în taxi.” Toate acestea ne îndeamnă să credem că despre mister ca existență suverană sîntem îndreptățiți să ne pronunțăm doar astfel: “Ceea ce nu are nume.” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate