agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4410 .



Trecerea peste
articol [ ]
recenzie de Octavian Soviany

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nea Gogu ]

2008-03-05  |     | 




Cred că se poate vorbi astăzi despre un „al doilea val" al promoției 2000, care vine în literatură fără furia demolatoare și gesturile de frondă ale primilor fracturiști, individualizându-se în raport cu aceștia prin refularea oricărei tendințe spre excesiv, prin tonul "neutru" care ia acum locul discursului mânios și al percepției mizerabiliste, prin evitarea ostentativului și, în ultimă instanță, printr-un alt tip de sensibilitate. Sunt particularități ce se regăsesc și în volumul de debut al lui Dan Cârlea, Zeppelinul (Editura Vinea), în ale cărui poeme filmul existenței e perceput cu apatie, au ralenti, prin senzorii tociți ai unei sensibilități dezabuzate: "picură nefiresc pentru final de februarie/ascult john coltrane/mi-am luat o mansardă la metrou la izvor//casa poporului/arată ca/un fulg uriaș de frișca/ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operații/acum 6 luni/în germania//și eu n-am simțit nimic/exact ca geamul acesta/rece și vechi lipit de frunte/cu fulgul uriaș/cu tot" (în mansardă). Răbufnirile de instinctualitate, acea "comedie a visceralității" în tonuri sinistre pe care o întâlneam la mulți dintre autorii promoției, sunt străine cu totul de spiritul acestor poeme, care transcriu, dimpotrivă, gesturi de o tandrețe abulică, trădând căderi de tensiune ale tonusului vital și poate chiar o dorință secretă de moarte, proiectate, acestea, pe fundalul panoramelor apocaliptice: "cel mai mult îmi place/să-ți sărut podul palmei/mi se pare/cel mai intim lucru/după plâns//să-mi târăsc buzele pe linia vieții/ușor/ca moartea care fâșâie spre dimineață/când cei care veghează muribundul au ațipit//să-mi târăsc buzele pe linia vieții tale//asta în miezul unui bloc uriaș/care se topește/ca un avion în flăcări la ultimul etaj" (sincer). O vitalitate mereu problematică, mereu amenințată de colaps, declanșează mecanismul fantazărilor mortuare ("am visat că murisem/cortegiul mergea în plin soare/prin centrul civic//babele își făceau cruce/puștanii făceau caterincă") sau ale regresiunii ad uterum: "erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanța//sărutai placenta cu gustul părinților tăi/perfecți/cu chip de pâine albă//prin burta memei ți se vedea/din când în când urechiușa/cum urmărea buzele tatălui care/îți citea din sensul iubirii" (mai bun). Fascinat de propria sa virtualitate (ceea ce nu constituie, în fond, decât fascinația morții), personajul liric are astfel tendința de a privi mereu spre trecut, călătorește prin labirinturile memoriei, evocă frecvent, dar fără patetism, mai curând cu răceala unei camere de filmare, „paradisurile" copilăriei: "a fost o copilărie frumoasă ca toate copilăriile/cu pegas verde cu cico bricor și amandine la indiana în drumul taberei/elefănței cu apă țevi cu cornete invizoace mama era ca de porțelan chinezesc/mai tânără decât mine acum și tata era cel mai puternic bărbat/din această parte de lume" (22 decembrie). Reveria retrospectivă se va fixa uneori asupra stărilor maladive, a rateurilor organice care convin de minune unei vitalități obosite, lipsite de apetit pentru existență: "noaptea mă trezeam sufocându-mă/iar/ziua mă credeam indestructibil/ca mai toți tinerii/pe la miezul nopții astmul își făcea treaba/ca o locomotivă de argint cu aburi/mașinărie perfectă de întrezărit moartea//îmi legam garoul cu dinții/și-mi făceam în venă/miofilin și hemisuccinat//îmi plăcea să-mi știu prietenii/alunecînd pe somn ca pe gheață/către ziuă/în timp ce vegheam să nu mor/dimineața eram obosit/alb și pur/ca după o asceză la limită//eram un bătrân într-un trup neînceput de femeie" (amintire din copilărie 2). Acum privirea pătrunde în profunzimile țesutului sufletesc, pipăindu-i rănile deschise și cicatricile și descoperind, diseminați pretutindeni, morbii extincției,
semnele "morții lăuntrice": "mă voi pipăi ca un orb/și degetele se vor afunda numai în zdrențe cărnoase/pe unde s-a rupt ultima omenire din mine//trupul tău se va nărui/peste bărbații care te-au iubit/înainte de a mă cunoaște/ca un tunel/ca toate tunelele/te vei nărui la gura primei lumini//acum este momentul/ei îmi ard poeziile/cenușa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf/până spre sânii tăi dezveliți și învingători/acum este momentul/ia¬ma de braț și spune-mi/dumneavoastră domnule nu știți să muriți singur/la capătul lor" (the end). Tocmai acest deficit de vitalitate, resimțit perpetuu cu toate fibrele, face ca atitudinea existențială cea mai caracteristică din poemele lui Dan Cârlea, transpusă în metafora-cheie a zeppelinului, să fie "trecerea peste", plutirea, care trădează o lipsă de aderență organică la real: "unii bolnavi se avântă de la ferestre/când află că vor muri curând//eu nu/eu da//trăiesc plutind pe jumătate/tot mai aproape de oameni/cum spune Isus/tot mai aproape/ca un zeppelin în flăcări" (zeppelinul). Spre deosebire (iarăși) de cea mai mare parte a congenerilor săi, care refuză cu obstinație metafizicul, poetul are o însă permanentă nostalgie a sacrului, astfel încât povestea omului-zeppelin este integrată, la el, în scenariul unui auto sacramental, conturează imaginea anxioasă a unei umanități care a fost părăsită de Dumnezeu și își așteaptă Apocalipsa: "este adevăra că împărăția cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem demult acolo//uneori stăm la geam și plângem cu perna în brațe -/cea mai înaltă formă simbolică/de îmbrățișare a trecutului//inimile abia își cară sângele/între două despărțiri cu franjuri/ la ambele capete ale distanței" (flash). Din acest moment, poezia lui Dan Cârlea devine o poezie "cu teză" (cu toate riscurile pe care le implică o asemenea formulă), dar reușește să se salveze de locul comun și de căderea în "teologhisire" prin insolitul imaginilor, care aduc o percepție proaspătă a divinului: "Dumnezeu e singurul comunist creștin/prieten în mod egal cu pustnicii isihaști/cu barba până la brâu/care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare/cu pieptul în flăcări verzui/și cu vidanjorul care se roagă în gând/în timp ce scoate mizeria din haznale" (Cuminte ca un grădinar). Deși nu sunt cu totul lipsite de sintagme parazitare, prozaisme sau banalități, poemele din Zeppelinul îl recomandă astfel pe autorul lor (prin ceea ce aceste texte au remarcabil) ca pe un poet cu personalitate, care convinge adeseori și a cărui evoluție rămâne de urmărit.

Octavian Soviany

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!