În urmă cu 125 de ani, pe 14 martie 1883, se năștea în satul Hemeiuși (aparținând, pe atunci, comunei băcăuane Fântânele) fiul preotului Alexandru Tabacaru și al presbiterei Eugenia, descendentă a cronicarului N. Mustea, viitorul mare pedagog, supranumit, la apogeul carierei sale, un „Pestalozzi român“.
Își începe studiile la Școala Domnească (Școala Nr. 1 de Băieți) din Bacău (1890-1894), unde îl are coleg pe George Bacovia, și le continuă la Gimnaziul „Principele Ferdinand“, din aceeași localitate. În 1898, după absolvire, este admis ca bursier la Școala Normală de Institutori din București, transferată în 1900 la Bârlad. Aici va învăța cu pasiune psihologia și pedagogia, fiind atras în aceeași măsură de filosofie și istoria pedagogiei, printre studiile fundamentale care i-au marcat personalitatea numărându-se „Psihologie fiziologică“ de G. Sergi și pedagogia experimentală a lui N. Vaschide. În paralel, va cunoaște, de asemenea, mișcarea culturală a zonei, anticipând rolul de animator pe care îl va juca în următorii ani.
În 1903 obține diploma de institutor și este numit, după efectuarea stagiului militar, învățător la Școala Germană din comuna natală, frecventată de copiii specialiștilor aduși pe moșia Pulcheriei Wittgenstein, fostă Cantacuzino. La 20 de ani publică prima sa lucrare de pedagogie experimentală, "Caracterul", propunând îmbunătățirea programelor aplicate în școlile românești și militând pentru creșterea rolului social al învățătorului la sate, iar după ce a înființat, în 1905, revista "Școala", pentru o pedagogie românească, bazată pe etnopsihologia poporului. Detașat la Ministerul Inastrucțiunii, îndeplinește funcția de secretar al Comisiei de anchetă asupra învățământului primar, în același an fiind ales membru al Societății pentru studiul psihologic al copilului din Franța, condusă de Fernand Buisson și Alfred Binet. Tot în 1905, ca urmare a intensei activități de cercetare științifică și de aplicații în câmp didactic ce le făcuse la Școala Normală din Bârlad, a fost invitat la cel de-al II-lea Congres al Învățătorilor, care a avut loc la Galați.
1906 îl găsește institutor în comuna Scorțeni, județul Bacău, unde își continuă activitatea publicistică (tipărește, între altele, Jocurile românești pentru copiii școlilor primare) și munca de cercetare, fiind preocupat în special de limba și literatura română. Din 1907 conduce, până în 1915, revista "Vulturul", o „foaie de educație națională“ dedicată îndeosebi sătenilor, în paginile căreia publică, între altele, povestirile "Pe malul Bistriței" și "Spre Poiana Mărăștilor".
În 1908 e transferat la Școala „Enăchiță Văcărescu“ din București, editând la 20 ianuarie, sub direcția lui C. Rădulescu-Motru, primul număr al revistei "Pedagogia experimentală", și publicând lucrarea "Înțelegerea operei lui J.H. Pestalozzi".Un an mai târziu obține echivalarea diplomei de insitutor cu cea de bacalaureat și pune bazele Societății pentru Studiul Psihologic și Pedagogic al Copilului, editând un "Buletin pedagogic" al acesteia. Tot în 1909 e chemat să lucreze în Ministerul Instrucțiunii Publice, în 1910 înscriindu-se la Facultatea de Filosofie și Litere din București, unde, după numai trei ani, obține diploma de licență cu magna cum laude.
Împreună cu Vl. Ghidionescu, Ana Conta-Kembach și Margareta Miller-Verghi e delegat, în 1911, de Ministerul Instrucțiunii să ne reprezinte țara la Congresul Internațional de Pedagogie de la Bruxelles. Doi ani mai târziu obține o bursă de stat pentru străinătate, continuându-și studiile superioare la Leipzig, Paris și München. În 1915 își susține teza, la Universitatea din München, și obține titlul de doctor în filosofie cu tema Die Untersuchungen Binet’s über die Psychologie des Denkes (Cercetările lui Binet asupra psiholigiei gândirii), elogiată de Oswald Kulpe și publicată la München, în 1915.
Revenit în țară, editează "Revista filosofică", în cele patru numere apărute publicând studii de psihologie și logică, își reia activitatea redacțională la Vulturul și înființează Asociația de absolvenți pe țară. Nu scapă de mobilizare, însă chiar și în condițiile grele generate de prima conflagrație mondială își vede în paralel de preocupările sale, redactându-și lucrarea de docență. Examenul îl susține în 1918, la Universitatea din Iași, comisia alcătuită din I. Petrovici, G. Ibrăileanu, T. Bratu, I. Bărbulescu și D. Gusti apreciindu-i lucrarea cu tema "Personalitatea psihologică, logică și socială", precum și „lăudabila tendință de a înjgheba o pedagogie națională“.
Între 1918 și 1919 suplinește cursul de pedagogie și didactică experimentală în cadrul Catedrei de Pedagogie Socială a Facultății de Filosofie și Litere din Iași, conducând totodată și Seminarul Pedagogic Universitar. În anul 1919 înființează „Asociația generală a corpului didactic primar și secundar“ și susține examenul de ocupare a postului vacant din cadrul Catedrei de pedagogie a Universității din Cluj. Deși comisia l-a declarat câștigător, ex aequo, șansele au surâs rivalului său Vl. Ghidionescu, așa că s-a reîntors la Iași, unde a fost numit director al Căminului Studențesc, pe care îl va conduce până în 1923.
În 1920 publică volumele "Psihologia gândirii" și "Pedagogia", iar în 1922 - Psychologie de la pensée. Critique de la theorie de A. Binet. Nicolae Iorga îl invită, în 1921, la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, unde susține zece conferințe despre „Psihologia gândirii și pedagogia socială“, în acest an mai activând ca profesor de pedagogie la Școala Normală „V. Lupu“ din Iași, suplinind în paralel cursul de pedagogie socială și legislație școlară la Seminarul Pedagogic Universitar și susținând, gratuit, cursuri de psihologie și pedagogie la Școala de Arte Frumoase și la Conservatorul din Iași.
Urmând modelul marelui istoric, în vara anilor 1924 și 1925 organizează el însuși o Universitate liberă la Ghimeș, urmărind să întrețină în rândul cadrelor didactice și elevilor o continuitate a vieții culturale în timpul vacanței. În aceeași perioadă publică încă 8 numere din "Buletinul pedagogic" și colaborează, cu studii și articole, la revistele "Învățătorul român", "Școala Basarabiei", "Arhiva pentru Reforma" și "Știința Socială", fondată de Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan și Virgil Madgearu.
Destituit în urma unui simulacru de proces de la conducerea Căminului Studențesc - procedura penală stingându-se abia în 1929 -, se stabilește în 1923 la Tecuci, unde va preda filosofie și istorie la Școala Normală de Învățători, va înființa Ateneul Cultural „Ștefan Petică“ și va desfășura o rodnică activitate științifică și culturală. Un an mai târziu se decide să revină la Bacău, unde va rămâne până la sfârșitul vieții, scriind și dând tiparului cea mai mare parte a valoroasei sale opere științifice. La Tecuci va reveni pentru scurte perioade, ocupându-se de tipărirea unui volum selectat, adnotat și îngrijit de el din creația poetului Ștefan Pedică (1925) și de editarea și prefațarea volumului I de „Opere complete“ de Ion Creangă (1927).
Profesor titular de pedagogie la Școala Normală de Învățători din Bacău până la pensionarea fortuită din 1936, el își va lega numele de numeroase inițiative culturale, devenind unul din animatorii vieții spirituale a zonei. La 25 ianuarie 1925 fondează Societatea Ateneul Cultural, în calitatea sa de prim președinte militând pentru culturalizarea prin conferințe atât a orășenilor, cât și a sătenilor, înființarea unor biblioteci și muzee, organizarea de expoziții etc. Din inițiativa lui, la 16 februarie are loc prima șezătoare literară a societății, consacrată poetului George Bacovia, cu care, în octombrie același an, va scoate prima ediție a revistei "Ateneul literar", denumire ce va fi schimbată ulterior în "Ateneul cultural" și "Ateneul - revistă culturală".
În 1926-1927 are o nouă tentativă de a accede în învățământul superior, dar Universitatea din Cernăuți îi ignoră nu numai consistenta activitate editorială și publicistică, ci și titlurile științifice. Cu această amărăciune în suflet continuă să dea totul „celor mulți din întuneric“, publicând an de an noi lucrări: Introducere în psihologia experimentală (1924); Introducere în filosofie (1924); Principiile școalei active (patru ediții între 1924 și 1929); Ștefan Petică. Note biografice, amintiri, scrieri, valoarea operei poetice (1925); Problema pedagogiei sociale (1925); Problema personalității (1926); Pedagogia (1928-1929); Noțiuni de pedagogie (1928); Didactica (1928); Psihologia (1929); Psihologia pedagogică (1929); Istoria pedagogiei românești (1929, în colaborare cu C. Moscu); Bacăul de altădată (1930); Bisericile Bacăului (1932); Didactica experimentală (1935); Protecția copiilor (1936).
În perioada 1928-1939 conduce Asociația Învățătorilor din județul Bacău, editează Revista învățătorilor (1928-1930), noua serie a Pedagogiei experimentale (1932-1938) și pregătește temeinic mai multe generații de învățători, inițiindu-i în tainele cercetării științifice din domeniul psihologiei și pedagogiei, ca și în cele ale activismului cultural. Ministerul Educației Naționale îl solicită să experimenteze, în anul școlar 1933-1934, noua programă pentru ciclul primar, care avea la bază principiile regionalismului educativ și al centrelor de interes în deprinderea citit-scrisului, în perioada 1933-1935 colaborând și cu Liceul „Principele Ferdinand“ din Bacău, unde predă filosofia.
Refăcut într-o oarecare măsură după boala ce i-a adus pensionarea la doar 53 de ani, revine în arena socială la solicitarea lui Dimitrie Gusti, care îl numește, în 1937, inspector la Fundația Culturală, cu menirea de a propaga noile orientări în sociologia educației și a învățământului. Ca un autentic apostol peregrinează prin țară, susține numeroase conferințe, culege date pentru noi cercetări, dar la 9 martie 1939 o congestie pulmonară îl răpește definitiv dintre colaboratorii pentru care a fost și a rămas modelul absolut.
Deși prin contribuția sa e considerat unul din fondatorii școlii active și ai pedagogiei experimentale în România, posteritatea nu l-a răsfățat, abia în 1971 organizându-se un prim simpozion național dedicat personalității sale. La 90 de ani de la naștere, la Hemeiuși, unde a fost înmormântat, s-a inaugurat Casa Memorială „Grigore Tabacaru“, iar Casa Corpului Didactic Bacău, ce-i va purta numele din 1993, a editat lucrarea „Grigore Tabacaru - o viață închinată școlii și culturii românești“. Șase ani mai târziu, în 1979, Editura Didactică și Pedagogică publică volumul „Grigore Tabacaru - Scrieri pedagogice“, apărut în îngrijirea lui Dumitru Muster și Constantin Moscu, dar marea majoritate a importantei sale opere, în bună parte încă actuală, rămâne nevalorificată.
Bacăul și Hemeiușii au găzduit, cu ocazia Centenarului nașterii, un simpozion de anvergură, alte simpozioane, de mai mică amploare, fiind organizate în 1992 și 1993, când au fost lansate și volumele „Doi prieteni - George Bacovia și Grigore Tabacaru“, „Grigore Tabacaru - concepția pedagogică“ și „Grigore Tabacaru, în memoria contemporanilor“. Între inițiativele legate de perpetuarea numelui său mai amintim înființarea Cenaclului literar-pedagogic „Grigore Tabacaru“ la Școala Hemeiuși (1983), instituirea Premiului „Grigore Tabacaru“ pentru performanță didactică (1991) și crearea, în 1996, a Asociației Pedagogice, Liceului, Școlii Postliceale și a Editurii „Grigore Tabacaru“ din Bacău, care își propun obiective educaționale complexe, menite să continue concepția programatică a importantului pedagog, acest „Pestalozzi român“ devenit model energizant pentru noile generații.