Convorbiri Literare, martie 2006, nr. 3 (123)

Consilierul care se bate cu Ministerul Culturii și Cultelor


Deși n-am găsit unde anume zice Cioran despre neajunsul de a te fi născut român (mai precis “mult rău mi s-a-ntâmplat că m-am născut român”– dacă nu mă-nșeală memoria), am reținut ideea la protestele unui aromân despre care am mai scris cu admirație, anume Teohar Mihadaș, care-l detesta pe celebrul eseist româno-francez pentru aceste cuvinte. De fiecare dată “haiducul”, cum îl alinta presa, se încrunta și vedeam cum îi ies printre dinții scrâșniți cuțite cu care l-ar fi ucis pe loc pentru această blasfemie. Teohar, acest “dăruit de Dumnezeu” prin traducerea din greacă a numelui – Bogdan, din slavă – a iubit imens acest popor român care l-a amenințat pe vremea legionarilor, l-a băgat la pușcărie (7 ani nevinovați) pe vremea comuniștilor și l-a marginalizat pe vremea “democrației originale”, până când Dumnezeu (de ce nație o fi? zic unii că evreu!) a binevoit să-și ia darul înapoi. Tocmai de aceea rămâneam uimit când îl auzeam, deseori, protestând vehemet la adresa acelor vorbe “nesăbuite” și îi atrăgeam amuzat atenția despre ce “rău i s-a întâmplat” tocmai lui prin faptul că, alungat de greci (din Turia Pindului unde se născuse), s-a refugiat la sânul mamei de limbă, care pentru el s-a dovedit a fi mașteră.
Îi cunosc bine pe aromâni, mai ales că însumi mă trag dintr-o specie grămoșteană (Skopje și Priștina, locuri de baștimă a străbunicilor mei, alungați și ei de greci la 1821 și refugiați în Patria Mumă) și știu că se nasc cu un simț exagerat al dreptății și cu credință în adevăr și divinitate (chiar dacă unii sunt dispuși să râdă de Gigi Becali, aceste credințe sunt săpate sincer și în sufletul lui – aleg acest exemplu mai ciudat, ca să nu se mai spună că ne tot lăudăm cu Mihai Viteazul, cu Ștefan, mușatinii traducându-se în aromână prin neamul frumoșilor, cu frații Mocioni, cu Andrei Șaguna, cu Bolintineanu, Iorga, Goga și Blaga, cu Maica Tereza, cu Toma și Matilda Caragiu, cu Ion Caramitru, hai, și cu Hagi și cu mulți, mulți alții). Însumi nu am fost născut altfel, iar lucrul care m-a înfuriat cel mai mult de mic copil a fost întodeauna când am fost judecat pe nedrept (de părinți, de unii dascăli, de colegi și de șefi – și, Doamne, ce des mi s-a mai întâmplat și mi se întâmplă și azi!). Cât despre dreptate, tot mie mi s-a întâmplat în urmă cu nici zece ani să fiu judecat pentru “calomnie de presă “, improcesuat fiind de un individ, “cetățean de onoare al Clujului” (azi “legumă”, dar nu mă bucur, dar poate c-o fi mâna aceluiași Dumnezeu) și condamnat în ciuda evidențelor (e drept, mai mult simbolic, decât penal și dur financiar cum ceruse acuzarea) – și nu voi uita niciodată cinismul unei judecătoare care mi-a comunicat fără jenă că am dreptate, dar trebuie să mă condamne; era să mă reped la ea cu pumnii, noroc că m-a tras de mânecă o prietenă avocată, care mi-a șoptit speriată că aș fi fost legat pe loc pentru ultraj.
De ce oare am făcut această prea lungă și oarecum personală introducere? Pentru că asist cu tristețe la ce se întâmplă zilele acestea cu un tânăr și talentat aromân, Marius Marian Șolea, ajuns, după o viață de promejdii asumate, funcționar în Ministerul Culturii și Cultelor. Tânărul acesta, arătos, are destule defecte: e cinstit, nu bea, nu fumează, nu fură, spune adevărul în față și e un pic prea inteligent pentru cei de lângă el și e, cum ziceam,… arătos. Cum nici eu nu m-am simțit altfel, am scris mai demult într-o gazetă clujeană un serial întitulat Eu, handicapatul (antinomie la Eu, supremul lui Roa Bastos) în care postulam cum toate calitățile de mai sus, la români devin greșeli de comportament, deficiențe de tip handicap.
Din păcate, românul se conduce încă după tâmpitul proverb “capul plecat sabia nu-l taie”, iar în ceea ce privește deșteptarea tot doarme pe el, deși i se cântă zilnic “deșteaptă-te”, de aproape două veacuri, de la Andrei Mureșanu “cetire”.
Ei, bine, Șolea, venit, ca origine, dintr-un sat gorjenesc, Corșor, comuna Alimpești, satul lui Ion Lotreanu, unde s-au aciuat câteva familii de aromâni, dintre care una se cheamă Prințipu (rudă a vestitului sârb de origine aromână Gavrilo Prințip, cel care a declanșat la Sarajevo primul război mondial), a venit la capitală și încă în Minister cu idei pe care le cunosc, pentru că mi-a vorbit despre ele: să facă ordine la cultura scrisă, să termine cu ciubucăreala pentru subvențiile la carte, să “compeată” munca de-acolo și alte utopii. M-am amuzat, ca la Mihadaș mai demult, și mai ales m-am îndoit. I-am spus de fiecare dată cu nu ne aflăm în Germania, că a greșit Þara și altele. “Fugi, nenoricitule!” – vorba lui Caragiale (și el un fel de aromân) – i-am spus, apropo de acest highe life dâmbovițean. Încăpățânat, ca toți aromânii, m-a contrazis și s-a pus pe muncă. Dezastru! Asta nu place nimănui, pentru că e un fel de jignire la adresa celor care continuă să doarmă prin birouri și să tragă sfori pe trezie. Iarăși îmi amintesc de pârdalnica vreme a activiștilor de partid, de plângerea unui prieten scriitor, ajuns mare mahăr pe la județ și care m-a chemat la un vin de durere când tocmai a fost dat afară, zicându-mi: “Măi, Valentine, și eu care am muncit cu sârg!”. “Ei, asta-i, i-am răspuns, aici nu trebuia să muncești, ci să… lucri!”
Cunosc bine, ca editor, “sistemul” subvențiilor pentru carte, de care ani de zile am beneficiat, recunosc, dar cu niște bătăi (și dureri) îngrozitoare de cap, care m-au făcut ca anul acesta chiar să renunț la a le mai solicita. Și aflu din presă că aceste nereguli au fost semnalate de Șolea, cu un ridicat simț al adevărului și cu vizibile bune intenții. Alt dezastru: așa ceva nu ține în România, dar deloc, deloc, deloc. Altă zicală idioată domină treaba: “merge și-așa!” – și iar ne întoarcem la Caragiale: “să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic…”
Și acum nu voi face decât să confirm din proprie și neplăcută experiență tot ceea ce acuză Șolea (evident că e invers cum se întâmpla cu lăudăroșii comuniști pe la procesele lor politice în care, spun falșii istorici, acuzații deveneau acuzatori, acum acuzatorul devine acuzat și nici n-ar fi exclus să fie condamnat – iată ce importantă “schimbare” aduseră alegerile în Ministerul Culturii și Cultelor!). Îl cunosc de aproape zece ani pe acest tânăr, în aproape tot ceea ce face nu se direcționează spre sine, spre interesul său, o mare ciudățenie pe care i-am amendat-o, zadarnic, în nenumărate rânduri!, ci spre celălalt. Cu siguranță că logica lui transcede tot ceea ce știm noi despre viață, știe sau a văzut lucruri despre care noi nu avem habar, pentru că, vă asigur, gândirea lui, intuițiile sunt de o precizie înspăimântătoare. Așa se întâmplă și în aceste momente. El, printr-un gest incriminat de cei fără greșeală, la guvernare, atenționează și apără editurile și revistele din România, chiar și atunci când nici ele însele nu găsesc profitabil să o facă, sperând că ministerul le va da bani tocmai pentru că nu s-au solidarizat cu Șolea. Când acest tânăr va învinge, prevăd că o mulțime de redacții se vor grăbi să îl felicite pentru curajul pe care l-a avut și pentru grija pe care le-a purtat-o...
În textul publicat în suplimentul Revistei 22, Șolea spune cu umor cum circulă dosarele bieților solicitanți, „sub condică” de la un birou la altul, uneori aflate chiar în același… birou. Este amuzantă această birocrație care-mi amintește de o “critică” televizată pe vremuri sub titlul DMH (Direcția Mișcării Hârtiilor), din fericire inutilă și care atinge mai puțin pe solicitant. Greșesc, pentru că, trecând prin atâtea mâini, niciodată dosarele n-au fost “bune”, fiecare ștampilator dându-și cu părerea lui, fără a cunoaște și părerea celorlalți. Așa că, în fiecare an am transpirat imens pe culoarele Ministerului, modificând de mai multe ori, între două trenuri de Ardeal, năbădăioasele documente. Ca să nu mai spun că în fiecare an se schimbau formulele și formularele, chiar de mai multe ori, uneori cu câteva zile doar înaintea mult așteptatei (cu emoții) plăți. Am semnalat personal câteva aberații; de pildă relația cel puțin absurdă între antecalcul și postcalcul, care, dacă tot trebuiau să fie identice, n-am înțeles de ce nu se făceau doar unul singur, apoi existența unei rubrici de venituri aduse de viitoarea carte, care nici nu era publicată, adică se presupunea la modul absurd că un tiraj de 1000 exemplare se va vinde integral, sumă care se tăia din cheltuieli (un fel de vânzare a ciorii de pe gard) sau nebunia că, sistematic, subvențiile se aprobau pe la jumatea lui octombrie, iar cărțile subvenționate trebuiau predate la 1 decembrie (cine e și tipograf cunoaște ce înseamnă asta). Zic eu: aceste observații ale lui Șolea nu sunt nici învinuiri, nici calomnii, ci chiar… observații cu scopul îmbunătățirii și simplificării mecanismului. Tocmai am citit pe Internet formularistica propusă de Fondul Cultural Național, pe care iarăși o amendează Șolea. “Părerea mea”, cum zice un cântec: e haotică, scrisă într-un limbaj pentru care îți trebuie vreo trei doctorate și tot atâtea dicționare ca să le înțelegi, inoperantă și întotdeauna supusă… greșelii (din partea celui care își întocmește dosarul, desigur). În consecință, având în vedere că în anul care a trecut, deși am tipărit toate titlurile subvenționate, din pricini de birocrație modificantă, am pierdut exact jumătate din subvenția acordată și deci am intrat în pierdere evidentă, am decis să NU mai solicit în 2006 subvenții și cred că, după lectura formularisticii AFCN, vor renunța și alți confrați.
Editura “Clusium”, pe care o conduc din 1989 (prima editură privată din țară și singura așa de devreme, în chiar zilele Revoluției), are experiența colaborării cu mai multe țări: Spania, Franța, Germania, Italia, Suedia, Anglia, e drept, numai țări una și una. Ne-au subvenționat niște cărți, traduceri mai ales. Doamne, ce ușor a fost: am convenit titlul, am stabilit suma de subvenție, am semnat un contract simplu și scurt (chiar dacă în limbă străină) și nu ni s-a cerut altceva decât să apară cartea și să le predăm 25 – 50 de exemplare drept dovadă. Logic: nimeni nu scoate doar atâtea exemplare, pentru că l-ar costa mai mult decât subvenția. În schimb, asta-i culmea, pe canavaua imensei birocrații românești se poate trișa perfect: știu destule edituri mărunte care scot doar cele 2 exemplare de control și iau banii integral pentru tiraje normale.
Asta-i ce știu eu. Ce știe Marius Marian Șolea e, desigur, mai mult și cu atât mai primejdios, pentru el, nu pentru instituție. Într-un roman al meu, publicat nu demult, scriam o deviză a vieții mele, adică o nefericire (hai să-i zic amuzantă): “Dezastrul vieții mele a fost că întotdeauna am avut dreptate, dar asta nu mi-a folosit niciodată la nimic!”. Cam așa și cu Marius Marian Șolea, lui s-ar putea chiar să-i cauzeze. Și cine o să-l apere? Eu? El crede că Dumnezeu, dar eu nu sunt…

VALENTIN TAȘCU