agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-13 | |
Veneția cu vene violete, volum apărut la Ed. Dacia, 2002 și semnat de Ruxandra Cesereanu, desfășoară povestea stranie a unei curtezane și al mult prea îndrăgostitului amant al acesteia. Centrul volumului îl reprezintă un corpus de 22 de scrisori ale unui „îndrăgostit hidos, speriat și pufos”, către o curtezană râvnită, pe numele ei, La Malcontenta.
Prima secvență din volumul Veneția cu vene violete constituie o mijlocire apocaliptică între intenția poetică și cititor. Plimbarea cu gondola din acest prim poem are ca destinație Veneția terminus. Atmosfera de apocalips din început folosește o tehnică stranie pentru potențarea mesajului: scrierea poemului din două perspective narativ-temporale. Poemul este claustrat de imagistica bogată a unei Veneții pe moarte, o Veneție care în timpul agoniei sale, își omoară toate însemnele: „Canale Grande, cadavru în racla dimineții/ Mormântul gondolierilor crescând pe margini/ Pe chei dănțuie nălucind beți cerșetori și desfrânate”. Primul vers al poemului constituie prima imagine a celei dintâi perspective: „S-a stins viața falnicei Veneții”, în timp ce al doilea vers realizează debutul celeilalte viziuni: „Prin palate se târăsc șerpoasele Lucreții/ Laguna putrezește, dogii joacă zaruri”. Diferența dintre cele două interpretări este una temporală. Prima se transpune în momentul imediat următor tragediei: „S-a stins viața falnicei Veneții”, urmând ritualul de înmormântare, doliul, bocetul, tânguirea amantului care, asemeni lui Orfeu, dorește să-și învie iubita: „N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri/ Okeanos se plânge pe canaluri/ Miresei dulci i-ar da suflarea vieții” p. 5. Prin extrapolare, de la povestirea în ramă, se poate ajunge la poemul în ramă, Veneția terminus fiind completată de viziunea prezentului asupra orașului italian cuprins de boală, letargie și descompunere, fapt sugerat de preponderența culorii violet: „Prin palate se târăsc șerpoasele Lucreții/ Laguna putrezește, dogii joacă zaruri/ Un înger violet cu pene din zambile... ” p. 6. Prezentul este atins de decrepitudine, greață și în final moarte. După această expunere macabră a cadrului în care se vor desfășura nenumărate idile, poeta avertizează despre ceea ce va urma că este menit să ispitească dar și să năucească. Adoptă un ton biblic pentru veridicitate, de aceea alege cuvintele unui „cuvios creștin”, pentru a-și pregăti cititorul: „Pune strajă ochilor, auzului, mirosului și gustării, pipăirii, mâncării și băuturii și somnului, ca să nu rămâi cufundat în viforul patimilor” p. 9. Pagina de proză, intitulată Veneția cu vene violete, deschide propriu-zis volumul. Manifestarea din această mini-povestire este optimistă, jucăușă „eram o mânză sălbatică” și are ca scop introducerea Eu-lui liric, oferind totodată impresia unor valențe de romancier factice. Aflăm în ce condiții are loc întâlnirea autoarei cu Alessandra Cesarigna, balerina, actrița și bătrâna poetă dar despre care nu ni se relevă cu certitudine dacă a existat cu adevărat sau „dogesa Alessandra exista doar în capul meu, pentru că adâncă era doar nevoia de a-mi scoate fantasma decadentă la suprafață”. Întreaga carte are deci o construcție ambiguă, cu date incerte, atitudine duală și contradictorie pe alocuri. „Laguna” Veneției cu vene violete, este mai mult o plasare cvasihimerică decât una spațială, concretă: „laguna din creier șterge urmele vremii care trece”. Pe măsură ce laguna se delimitează concret, poeta nu face nimic altceva decât să semnaleze aspectele unui carnaval macabru, grotesc, fără să ofere vreo soluție. Timpul nocturn, prielnic solitudinii, angoasei, este redat de numeroase elemente care formează o materie opacă, greu de pătruns, din care transcederea este imposibil de realizat: „odaia mea-i în piața San Marc sub friguroasele ape osoase,/ să mă nasc încă o dată aș vrea,/ fiu de gondolier, paharnic palatin, iar nu zăcător de inimă rea”. Trecutul apare și dispare din prezent, ajungându-se astfel la o încețoșare, mai bine spus încleștare temporală, fenomen redat de folosirea în masă a verbelor la trecut, într-o relatare din prezent. Din acest punct încep „Scrisorile Venețiene”, care îl au ca protagonist pe un tânăr în vârstă de 22 de ani. Să reprezinte acest șir de 22 de scrisori, scânteia care a generat ultimul roman publicat de aceeași autoare, „Nașterea dorințelor lichide”? Oricare ar fi răspunsul real, câteva similarități sunt evidente: Veneția, eterna obsesie care antrenează aceleași personaje, bărbatul „singur, bărbos și murdar” care cântă la chitară și fumează, manifestându-și disperarea și tristețea provocate de aceeași, neinițiată în arta amorului, „vulpe roșie de septembrie” - „mânză sălbatică”. Imaginea cuplului, dar mai mult cea care îl include pe bărbat, este reprezentarea îndeaproape a unor hăuri interioare, a unui iad fără sfârșit. Așadar, singurele alinări întrezărite sunt rememorarea, care are loc la nivelul „cărnurilor sufletești” care le pângăresc iubirea, o fac lumească, materială, cu efecte dezastruoase în cazul bărbatului și trecerea timpului, căreia îi poate fi atribuită identitatea simbolică de „suflet supracărnos”, caz solitar, capabil să salveze memoria iubirii, plasând-o în transcendent. „Pe insula San Maggiore/ am vrut să ne sinucidem într-o noapte cu ceață/ ne auzeam mormintele pe dinăuntru, eram zvâcnitori,/ moartea avea gust acrișor și păr violet de arătare fatală,/ tu erai Iubita, eu eram Iubitul,/ smead ca un maur, dar cu iriși de aur” p. 23. Scrisorile lui sunt dominate de bila neagră, sediul melancoliei, clinic desemnată ca fiind o stare morbidă, caracterizată de tristețe și lipsa poftei de viață: „De nouăzeci și nouă de zile plâng și beau […] apoi am plecat spre mama cea moartă care mă vrea” p.19. Bărbatul Veneției cu vene violete se oglindește în Joachim du Bellay care scria: „Nu cânt, îmi plâng tristețile,/ Sau, ca să spun mai bine, plângând le cânt,/ Cu toate că, plângându-le, adesea le încânt: iată de ce eu cânt zi și noapte”. De aici imposibilitatea de a trăi și posibilitatea de a scrie. Pe culmile melancoliei ies la iveală porniri diavolești: „Autoflagelatule, nechezau mascații,/ diavolii sunt cei patru cai,/ evangheliști cu coadă și copite la picioare”. Amețitoare sunt metamorfozele orașului dar și ale Iubitei, La Malcontenta, Zuliana, pe rând curtezană, cerșetoare și fecioară: „Umblai în zdrențe, cu păru-ncâlcit,/ până cînd cerșetorul beat a proorocit:/ Femeia aceasta ce nu-i încă femeie,/ are în ea o dumnezee”. Toate avatarurile Iubitei întregesc idealul feminin, Ruxandra Cesereanu realizând totodată o frescă a femeii italiene. Volumul se încheie cu un banchet al curtezanelor legendare din toate veacurile, adunate parcă pentru a cinsti Veneția și pentru a reda identitatea scriitoarei: „Veneția era mama și tatăl meu, iar eu eram duhoarea lagunei”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate