agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-18 | |
„Nu scriu niciodată la întîmplare”
Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroșcani, județul Iași) este un prozator, publicist și scenarist ieșean. A debutat în 2000 cu volumul de povestiri Cuiburi de vîsc (Editura Outopos, Iași). Este membru în colegiul de redacție al săptămînalului „Suplimentul de cultură”. Alte cărți publicate: • Volumul (în format electronic) Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri, Editura Liternet, 2003. • Romanul Ce se știe despre ursul panda, Editura Polirom, 2003. • Romanul Trimisul nostru special, Editura Polirom, 2005. Participare la antologiile: • Ozone Friendly. Iași - reconfigurări literare, Editura T, Iași, 2002, • Respiro. Proză scurtă 2000-2002, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003. Scenarii: • Scurtmetrajul Lampa cu căciulă, cu care a cîștigat concursul organizat în 2005 de Centrul Național al Cinematografiei. Scurtmetrajul a fost turnat în regia lui Radu Jude. • Scrie, în colaborare cu Lucian Dan Teodorovici, scenarii pentru serialul Animat Planet Show, difuzat săptămînal de Antena 1, și pentru documentarul Comunismul – la gura sobei, care va fi difuzat în 20 de episoade pe TVR Cultural, din toamna anului 2006. Din 15 ianuarie 2003 publică pe siteul personal, http://lazarescu.reea.net, un Jurnal intim. Cosmin Dragomir: O să utilizez un neoclișeu: un scriitor care vinde, care are rating, și este vorbit, în general, de bine devine suspect. Din poziția asta de suspect, crezi că ar trebui să te disculpi? Florin Lăzărescu: Ei, nici chiar așa de suspect nu-s! Dar, sincer, m-ar bucura să fiu. Pentru asta, ar trebui să iau cîteva premii literare importante, să ajung la faza în care cărțile mele sînt puse în discuție în mai multe numere ale aceleeași reviste culturale, să am mai mult de 30 de oameni prezenți în sală la o lansare din afara Iașului etc. Acum, vorbind serios, după mine, sînt un om absolut banal, care se bucură de o oarecare, hai să-i zic, notorietate, în cercul destul de restrîns al literaților. După un calcul băbesc, m-aș mulțumi să fiu citit de 0,01 % dintre români. Mai e mult pînă departe. Dar „misterul” văd că se naște, mai ales de cînd am început să scriu scenarii. Chiar m-au întrebat cîțiva colegi din literatură: cine „m-a băgat” în afacere? Nimeni în afară de munca mea. Ca și în literatură, de altfel. Cînd am debutat eu, în 2000, cu o carte de povestiri, nici o editură mare nu era interesată de literatura română contemporană, cu atît mai puțin de mine. A trebuit să „inventez”, alături de cîțiva prieteni, o asociație culturală și o editură – Outopos – ca să putem publica (țin să precizez că la Outopos a mai debutat și Lucian Dan Teodorovici și Dan Lungu, ca prozator). Apoi, după ce am primit aprecieri de la cîteva voci importante din critica literară, totul a mers ceva mai ușor. Însă, deși lucram de doi ani în Polirom, abia în 2003 am avut îndrăzneala să propun acolo romanul Ce se știe despre ursul panda. Îți garantez că am avut mai multe emoții în privința acceptării decît ar trebui să aibă un tînăr din orice colț al României, care trimite astăzi o ofertă la Polirom. Pentru că între timp a apărut colecția Ego. Proză, declanșînd totodată și dezghețul celorlalte edituri românești față de autorii tineri. Acum e simplu. Nu trebuie decît să scrii o carte bună pentru a fi publicat. CD: Sincer, aceeași reacție, referitoare la faza cu scenariile, au avut și cîțiva cititori ai interviului cu Lucian Dan Teodorovici. Eu știu că la un moment dat Cristi Puiu se plîngea de lipsa unor scenariști. Însă Televiziune, bani cu sacul etc... te simți mai bine ca prozator sau ca scenarist, nu numai financiar? F.L.: Înainte de toate sînt scriitor. Dacă am reușit ceva pînă la vîrsta de 32 de ani s-a întîmplat datorită scrisului. Celelalte lucruri sînt activități colaterale scrisului. Un roman, să zicem, îmi aparține în totalitate. Filmul e munca unei întregi echipe, în care intervin o mulțime de alți factori: viziunea regizorului, jocul actorilor, operatorul etc. Pe 11 aprilie s-au încheiat filmările la un scurt metraj scris de mine, Lampa cu căciulă. M-a sunat regizorul, Radu Jude, și mi-a povestit un lung șir de întîmplări fericite care țineau pînă și de starea vremii. De exemplu, că a prins ploaie naturală, el fiind pregătit să o facă artificial. Ideea e că poți scrie un scenariu foarte bun și să iasă un film prost, dar și invers. Pe cînd o carte trebuie să ți-o asumi întru totul, cu bune și cu rele. Îmi place asta. Evident, mă bucură foarte mult și postura de scenarist. Mai ales că face parte dintr-o zonă care se mișcă mult mai repede și care e lipsită de prejudecățile din lumea literară. Cu primul meu scenariu de scurt metraj, pe care l-am scris cumva în joacă, în trei-patru ore, am cîștigat un premiu la HBO România și 50.000 de dolari, pentru realizarea lui, de la Centrul Național al Cinematografiei. Colaborez cu Toni Grecu, pentru Animat Planet Show de pe Antena 1, și n-am simțit la el nimic din suficiența multor „grei” ai lumii literare. Sînt sunat și primesc propuneri de proiecte de la oameni pe care îi știam de la televizor sau din presă. Dincolo de Animat Planet Show, avem în lucru – eu și Lucian Dan Teodorovici, prietenul meu cu care fac echipă pentru scenarii – un sitcom, un serial documentar și un lung metraj. Fără să ne zbatem, fără intervenții. Pur și simplu, am fost sunați și ni s-a făcut o propunere. Asta pentru că în mai puțin de un an am reușit să căpătăm o reputație de profesioniști. În schimb, ca să fiu cît de cît cunoscut în lumea literară, a trebuit să public trei cărți și sute de articole. Iar din literatură am cîștigat pînă acum banii echivalenți pe un minut și jumătate de scenariu difuzat pe un post de televiziune. Însă banii mă interesează doar în măsura în care îmi dau o anume libertate pentru a scrie liniștit. Am început să cîștig suficient pentru ca ziua în care iau salariu să nu mai fie un eveniment în viața mea. Ideea că pot cîștiga într-un week-end banii pe care îi iau de la serviciu în jumătate de an e foarte reconfortantă. Nu mai sînt nevoit să trag de salariu, să am emoții cînd vin facturile de la întreținere. CD: Se simte în literatura noastră stresul facturii? Oricum părerea generală a exteriorului lumii literare sună cam de genul: bețivi și muritori de foame, cu varianta mai suavă: boemi. Este reală această percepție? Florin Lăzărescu: Deloc. Aura asta mitică – pe care de multe ori chiar însuși scriitorul o întreține – e foarte păguboasă. Faptul că trăiești prost nu te face un scriitor bun. Ar însemna că avem o țară de scriitori. Și nu e chiar așa, cu toate că ne naștem cu toții poeți. CD: Am observat la tinerii prozatori un apetit grozav pentru ficțiune la persoana întîi. Crezi că această trecere într-un con de umbră a construcției unui personaj avantajează genul, sau măcar are mai multă priză la public? Florin Lăzărescu: Sînt discuții exterioare esteticii unei cărți. Mă și miră că se tot bate apa în piuă cu asta. Am văzut asemenea categorisiri în toată presa culturală. E o problemă falsă. Ar trebui să vorbim de cărți reușite și de rateuri, care nu țin de vîrsta autorului, de tehnicile folosite, de tematica abordată sau de curentele literare. CD: Vorbește-mi atunci de ambele cazuri. Cine a marcat, cine a fost prins în offsaid? Florin Lăzărescu: Nu e treaba unui scriitor să stabilească ierarhii, ci a criticii literare. Eu am doar judecăți subiective. Ar fi nedrept pentru autori să mi le exprim public. Dacă ți-aș spune că unul dintre cele mai discutate romane din ultima vreme e OK, obiectiv vorbind, dar un un imens balon de săpun, din pespectiva mea, cui ar folosi? Întîi, romanul cu pricina mi se pare plicticos. Mi-a pus răbdarea la încercare în primele 50 de pagini, m-a chinuit teribil pînă la sfîrșit. Apoi, stufos, cu o frazare încăpățînat-barocă, amețind-o în jurul unei singure povești interesante, dacă n-ar fi avut o evoluție previzibilă și dacă s-ar fi condensat într-o nuvelă de 20 de pagini. E construit bine, respectînd cinstit toate normele inginerești în vigoare. Autorul are ceva din meticulozitatea unui om gospodar, fără ca asta să-l transforme într-un arhitect. Însă critica îl elogiază, fără nici măcar o singură rezervă. În aceste condiții, ce relevanță ar avea să dau eu un nume? Înseamnă că am eu o problemă și n-ar fi fair să bruiez receptarea. Nu mai spun că asta ar fi interpretată ca o frustrare, ca un atac la persoană. Mi se pare firesc să avem încredere în critica literară, așa cum trebuie să avem și în justiție, indiferent de considerentele personale. CD: Atunci aplaudă cîteva cărți sau autori, fă-le un serviciu, cum s-ar spune. Vorbește-mi de Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Lucian Teodorovici, de Antonesei și Brumaru. Florin Lăzărescu: Dacă n-am criticat nominal, nici n-am să laud, din aceleași motive: sînt conștient de propria subiectivitate. Și, în nici un caz, nu sînt omul care-și laudă, fără rezerve, prietenii. Cele mai aprige critici pe care le-am primit la cărțile mele, de exemplu, îi aparțin lui Lucian Dan Teodorovici. Cred că și el îți poate confirma același lucru din partea mea. Așa înțelegem noi prietenia. Am să spun doar că în literatura română de după ’90 au apărut peste 20 de cărți cu valoare universală, cu nimic mai prejos decît volumele din Biblioteca Polirom sau din Cartea de noptieră, pe care nu știm cum să le exportăm. ICR-ul are o inițiativă lăudabilă în acest sens. Aștept cu nerăbdare urmările. CD: Ne-ar crea vizibilitate un Nobel sau un best-seller internațional? Ce variantă preferi? Florin Lăzărescu: Obsesia asta a Nobelului tinde să devină patologică în cultura română. Cred că în primul rînd ar trebui să fim mai relaxați, să facem proiecte coerente pentru a deveni vizibili, nu să așteptăm superman-ului din literatură care să sperie Vestul. Vizibilitatea e dată de un marketing cultural pe care numai instituțiile din România îl pot face. Restul e doar o discuție între microbiști. CD: Să ne întoarcem la tine. Cum îți alegi personajele? Cîtă realitate și cîtă ficțiune există în romanele tale? Florin Lăzărescu: Nu de puține ori, personajele mă aleg pe mine. Văd aproape zilnic un personaj sau o întîmplare care își poate găsi locul în ceea ce scriu. Uite, recent, mergînd cu trenul spre București, am văzut o grădină de vreo jumătate de hectar împrejmuită, din metru în metru, cu borne kilometrice smulse direct de pe marginea șoselei. Proprietarul nici măcar nu fusese interesat să le dea cu var. Adică rămăseseră și înscrisuri gen: Făurei – 12 km, Blăgești – 2 km etc. Ei, bine, așa ceva nu-ți poți închipui oricît de bogată ți-ar fi imaginația scriitoricească. În spatele acelor borne, se ascunde un personaj. Mă interesează foarte mult latura spectaculoasă a vieții cotidiene și oamenii care o creează. Însă, în ceea ce scriu, pînă la urmă e mai mult realism decît realitate. Pentru că niciodată nu mă rezum la a povesti picanteriile existenței. Le folosesc și le adaptez doar în măsura în care acestea pot căpăta sensul pe care mi-l doresc eu, doar dacă pot contribui, tehnic vorbind, la vehicularea mesajului pe care vreau să-l transmit. Nu scriu niciodată la întîmplare. În spatele fiecărei mele cărți se ascunde o întreagă teorie, pe care vreau să o fac vizibilă abia la o a doua lectură. La suprafață, mizez foarte mult pe ideea de a stîrni cititorului plăcerea lecturii. Dedesubt, vreau să îl pun pe gînduri. CD: Dar scenariile? Te poți debarasa de pamflet? Florin Lăzărescu: Cred că am ajuns în punctul în care pot controla orice tip de text, în funcție de mesaj și de publicul țintă. Dincolo de patimă, pentru mine scrisul e o profesie. Mă pot adapta oricărui tip de text, de la comunicate de presă, prezentări de catalog, la scenarii de film și de spoturi publicitare. Puse cap la cap, textele care mi-au implicat creativitatea, scrise de mine în ultimii 5-6 ani, ar umple peste 2000 de pagini A4. Mă provoacă orice text care presupune o relație cu publicul. Dacă sînt plătit pentru un scenariu de film polițist, fac fără probleme un film polițist. Chiar și o telenovelă, în ciuda faptului că am rețineri față de acest gen. Acum, de exemplu, lucrez la un spot publicitar pentru Skoda, cu care o să mă înscriu într-un concurs. Nu-mi fac mari speranțe, dar așa am început și cu scenariile de film: scriind unul, pe cînd aveam o vagă cunoaștere a ceea ce înseamnă un astfel de format, și înscriindu-mă la un concurs de la HBO. De amorul artei muncesc și pe degeaba. Dacă e o afacere la mijloc, nu scriu un rînd fără să fiu plătit. CD: Cum te-a influențat experimentul literar virtual pe care l-ai inițiat acum cîțiva ani. Florin Lăzărescu: E o experiență interesantă, cu reacții la care nu m-am așteptat cînd am început să-mi public on-line Jurnalul intim. Cum spun și în argumentul de început, doream doar să parodiez modul în care se scriu multe jurnale intime la noi. Sensul artei, al vieții, gesturi grandioase – mitologizări prăfuite ale scriitorului. Eu am căutat să scriu cît mai firesc. Am peste o mie de vizitatori pe lună. Primesc mesaje aproape zilnic. E bine să ai un contact nemijlocit cu cititorii. Pe de altă parte, m-am enervat la un moment dat și am vrut să renunț: primeam foarte multe mailuri în care eram „mustrat” că scriu prea rar de către oameni care nu fusesră curioși să citească un rînd din cărțile mele. I-am întrebat de ce și mi-au răspuns că literatura e altceva și asta nu-i interesează. Nu pot să înțeleg cum un om poate citi peste 200 de pagini de carte, într-o singură noapte, cu eticheta jurnal, direct pe monitor, și nu-i curios să vadă 10 rînduri cu eticheta literatură. N-am renunțat pentru că mulți dintre cititorii Jurnalului sînt și pasionați de literatură. CD: La final, păstrînd o tradiție a interviului, cum e viața culturală prin Iași? Cine mai iese în față, cine se izolează, ce se mai întîmplă demn de menționat? Florin Lăzărescu: Sincer – și n-o spun cu aroganță – nu mă interesează viața culturală ieșeană, ci viața mea din Iași, de care sînt foarte mulțumit. Aflu despre „viață culturală ieșeană” din presă, la fel cum aflu de cea buzoiană, craioveană, bucureșteană etc. Prefer oricînd să frecventez meciurile de fotbal ale echipei Poli Iași (n-am ratat nici unul) decît renumita boemă, dacă o fi existînd, ieșeană. Și, în general, timpul meu de lucru e foarte bine calculat, incluzînd de multe ori și weekend-ul (cel puțin două pe lună). Iar timpul liber mi-l petrec cu Ralu, cu familia și cu prietenii mei, care nu-s musai „oameni de cultură”. Aprilie 2006 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate