Să fii mințit este cel mai grav act de trădare. Dar ce este și mai grav e că unii nu-și dau seama când sunt mințiți sau chiar vor să fie mințiți. Dictonul latin „mundus vult decipi, ergo decipiatur”, confirmă afirmația lui Henrik Ibsen, cum că omului mediu dacă i-ai luat minciuna, îl privezi de fericire. Minciuna a menținut președinți de state în funcție sau i-a doborât; a distrus sau a menținut căsnicii; a declanșat războaie sau le-a evitat. Consecințele minciunii pot fi așadar benigne sau maligne. Obiectul minciunii a dat naștere și la „știința minciunii”. Adevărul are ca pereche arhetipică minciuna…
Se zice că nu există om care să nu mintă. Sunt oameni care se mint pe ei înșiși în legătură cu minciunile pe care le spun, dar oricine minte într-un anumit moment al vieții sale. Totuși e important să nu minți pentru că nimeni nu are încredere în mincinoși, iar încrederea este esența unei relații. Unii consideră minciuna un fel de lipici care ține societatea unită, cum e torsul la feline sau bârfa la oameni.
Minciunile sunt împărțite în diverse categorii. Unele produc dezastre, iar altele nu fac nici un rău. Li se spune în multe feluri, însă dicționarul este strict: definește minciuna drept o declarație intenționat falsă. Oamenii mint ca să obțină ceva ce nu au, să scape de o pedeapsă, să nu rănească sentimentele altora, să iasă dintr-o încurcătură, să ascundă lucruri, să facă pe alții fericiți sau chiar pe ei înșiși, să îndulcească o poveste, să se amuze etc.
În statul american, Virginia, a fost făcut un experiment sui generis, ca să se afle cât de des mint oamenii. Un număr de 147 de studenți și localnici au fost puși să țină 7 zile un jurnal neobișnuit. Trebuiau să noteze fiecare minciună pe care o spuneau. Singura excepție era cazul în care dacă cineva îi întreba ce fac, răspundeau „Bine, mulțumesc.” Răspunsul fiind foarte banal, nu merita a fi cuantificat… După ce și-au notat minciunile, s-a constatat cu surprindere cât de sinceri au fost cu minciunile. Concluzia: oamenii spun, în medie, o minciună sau două pe zi. Mint la una din cele 3, 4, 5 întâlniri sociale pe care le au. Mint una din trei persoane pe care le întâlnesc. Așa că, în loc să se pună că minciuna este un lucru neobișnuit, se vrea a fi studiată științific, ca pe un lucru normal. Minciunile spuse se încadrează în categorii diferite. Mai întâi, subiecții mint ca să se protejeze de rușine sau dezaprobare. O studentă a spus că a mințit-o pe prietena ei spunând că prietenul ei încă o place. De fapt, prietenul ei o părăsise, dar îi era rușine să recunoască. Avea impresia că prietena o va desconsidera dacă îi va spune adevărul. Acest tip de minciună e folosit de toată lumea.
„Am înșelat oameni, inclusiv pe soția mea. Am fost influențat de mai mulți factori. În primul rând, mi-a fost rușine de comportamentul meu.” (Bill Clinton, fost președinte al SUA). Acest lucru spus direct la teliviziunea publică americană a fost, în opinia unor analiști, un răspuns foarte onest. Ex-președintele nu a încercat să spună, de exemplu, că a făcut-o pentru că este o persoană bună sau pentru că a încercat să-și protejeze familia. Spunând că i-a fost rușine, a edulcorat situația. În al doilea rând, psihoogii au descoperit că mințim pentru a crea o impresie bună celorlalți. De exemplu, când oamenii au o relație amoroasă și sunt îngrijorați că felul lor de a fi nu impresionează destul, mint încercând să pară mai atrăgători, mai interesanți. Shakespeare, într-un final de sonet spune : „Astfel întruna eu o mint și ea mă minte, / Fiindcă prin minciuni iubirea-i mai fierbinte.” În al treilea rând, oamenii mint ca să obțină un avantaj sau, prin minciună, încearcă să scape de o pedeapsă. Cînd ai comis o crimă, faci orice ca să scapi de pedeapsă. O tânără mamă, tot din statul Virginia și-a înecat cei doi copii și apoi s-a dus la televiziune și a încercat să convingă pe toată lumea că cineva i-a furat copiii și că face un apel pentru a-i găsi. Plângea și spunea: „Nu pot să dorm. Nu pot să mănânc. Mă gândesc tot timpul la ei.” În acest caz, minciuna e un act disperat pentru a evita pedeapsa pentru oribila ei faptă. Dar minciuna nu a ferit-o de două sentințe consecutive, închisoarea pe viață. Toate aceste minciuni sunt pentru propria protecție și imagine sau pentru a dobândi avantaje.
Analiștii experimentului din Virginia au aflat că jumătate din minciunile spuse sunt pentru protecția persoanelor care le spun. O altă categorie importantă de minciuni care au ca țintă persoanele din jurul nostru, fiind cele mai „umane”: când spui o minciună pentru a face pe cineva să se simtă bine. De exemplu, a minți pe cineva care face chimoterapie că arată foarte bine. Acest tip de minciuni sunt mai greu de criticat.
Acest tip de minciuni descoperite constituie o pătrime din suma minciunilor spuse. Ultima pătrime este ocupată de așa-numitele minciuni nevinovate. Acestea sunt minciunile spuse în fiecare zi, care ne fac nouă și celorlalți viața mai suprtabilă. O studentă a spus în acest sens: „Dacă cineva cunoscut face o remarcă tipic feminină «Haina asta îmi face fundul mare?», răspunsul va fi inevitabil: «Nu, nicidecum.»” Unii contrazic rolul social al minciunilor inocente. Ei cred că minciuna este un moment fundamental. Ea ajută procesul de înțelegere a minții, a procesului manipulării, iar de aici la minciună nu mai este decât un pas. Acest pas e parcurs foarte devreme în viețile noatre. Psihologii spun că pentru a minți, un copil are nevoie de două abilități. Să înțeleagă ce gândește interlocutorul său și să-și controleze comportamentul ca să nu trădeze. Deci este nevoie de autocontrol și conștientizarea celorlalți. Pentru a induce în eroare este nevoie de inteligență, puterea de a citi mințile celorlalți fiind necesară. Psihologii au observat că în jurul vârstei de 3-4 ani, un copil conștientizează prezența celorlalți. De aceea, copiii aduc lucruri și le arată celorlalți. Dar după 3-4 ani, înțeleg că există posibilitatea să nu știe ce li se întâmplă când cei maturi le pun întrebări la care ar trebui să nu răspundă sincer. Pentru cei mai mulți părinți, minciuna face parte dintr-un comportament nedorit, dar unii spun că acesta este un pas important în maturizare. „Cred că această teorie academică prin care minciuna face parte dintr-un proces de maturizare este o prostie care nu poate fi demonstrată. Cred că tinerii au mai multe mijloace de a-și exprima independența. Minciuna nu este o cale constructivă.” (Michael Josephson, Josephson Institute of Ethics, SUA). Orice copil care distruge încrederea părinților în el își distruge în felul acesta propria autonomie. „Poți să vezi minciuna ca o parte din procesul de a te separa de părinți, dar psihologii spun că ea trebuie văzută exact invers. Minciuna este un semn că tânărul și-a dat seama că părintele nu este atotștiutor și că el știe ceva ce părinții lui nu știu. Acesta este începutul procesului de separare.
Potențialul succesului minciunilor stă în capacitatea noastră intelectuală. Organul care controlează toate capacitățile noastre de manipulare și dezinformare. Doctorul american Charles Ford studiază de 30 de ani felul în care lucrează creierul atunci când o persoană minte: „Istoria evoluției ne spune că partea din creier dezvoltată cel mai recent este cortexul prefrontal. Ea este legată de procesul de a minți, pentru că este cea mai dezvoltată parte a creierului, care se ocupă de înțelegerea informațiilor complexe. Iar o informație complexă cuprinde o mulțime de indicii sociale.” Aceste indicii influențează abilitatea de a citi ce e în mintea altei persoane. Sunt indicii non-verbale arătând ce gândește persoana respectivă. Dr. Ford: „Poate e pleoapa care s-a mișcat puțin sau poate colțul gurii. Sau poate ridurile din jurul ochilor sau persoana se apleacă puțin inainte, se dă puțin în spate, sau devine mai rigidă. Deci dacă spun ceva și văd că persoana căreia mă adresez își schimbă mimica, pot interpreta acest lucru ca «nu mă crede, trebuie să spun altceva».” Cu cât depistăm mai bine aceste semnale subtile, cu atât ne perfecționăm în arta de a minți. Dr. Ford: „Politicienii și jucătorii de pocher sunt printre cei mai buni mincinoși și detectori de minciuni. Abilitatea lor de a repera aceste mesaje non-verbale este uimitoare, ajungând până la a detecta dacă o persoană este sau nu neliniștită dintr-o simplă mișcare a pupilei. La mincinoșii talentați, cortexul prefrontal funcționează foarte bine, integrâng aceste informații complexe. Așadar sunt atenți la ce vorbesc, dar în același timp monitorizează reacțiile audienței și își pot schimba povestea în funcție de așteptările ei. Este foarte dificil să știi cine este un bun mincinos sau nu. Cred că mai puțin de 5%, dar unii sunt într-adevăr remarcabili. Îmi dau seama că mă mint, dar îi cred în același timp.” Se presupune că evoluția creierului uman a fost mânată de competiția între decepție și detectarea decepției. Este un avantaj să ai talent la spus minciuni, la fel cum e avantajos să îți dai seama când alții mint. Dar sunt semnele care anunță minciuna chiar așa de ușor de descoperit ? Majoritatea dintre noi ne place să credem că vedem cum crește „nasul lui Pinocchio”. Dr. Ford: „De fapt, nu mulți dintre noi știu să detecteze o minciună. Majoritatea studiilor arată că doar 5% din populație are cu adevărat această abilitate de a detecta când cineva minte, iar la restul ține mai mult de șansă.”
Pentru a îmbunătăți șansele, s-a apelat la aparate. Poligraful a fost inventat în anii 1920 și a rămas cea mai populară metodă de detectare. Cei care îl utilizează spun că metoda este eficientă în 90% din cazuri. Ca ofițer al poliției din Oklahoma, Doug Williams a folosit poligraful în peste 6.000 de cazuri: „Când mă întâlnesc cu o persoană, îi spun: «Pentru a trece acest test, trebuie să-mi spui numai adevărul sau poligraful va sesiza acest lucru.»” Aparatul monitorizează șabloanele din respirație folosind tuburi care se lipesc pe piept, măsoară transpirația din vârful degetului și monitorizează bătăile inimii folosind un aparat de tensiune. În timpul testului, examinatorul va urmări toate aceste înregistrări, în timp ce se pun întrebări. Deviațiile haotice ale acelor de înregistrare arată că persoana testată minte. Totuși Doug Williams e de părere că această interpretare e lacunară: „Acest detector de reacții nu face decât să îi spună numele. Iar reacțiile înregistrate pot indica orice în afară de decepție. Un număr de stimuli puri pot induce aceleași reacții, rușine, manie, nervozitate, frică sau vină prost înțeleasă.” În SUA, poligraful a devenit o rutină în poliție, la pompieri, la agențiile de securitate, chiar și la unele agenții de asigurări. Până de curând, poligraful era admis ca probă în proces și încă este în New Mexico. Curtea Supremă de Justiție americană a concluzionat că e la fel de exactă ca datul cu moneda. Doug Williams s-a îndoit de capacitățile aparatului și a demisionat din poliție, devenind profesor. Predă cursuri despre cum poți înșela poligraful…
În timp ce oamenii găsesc startegii pentru a depăși aparatele, căutarea unui detector de minciuni perfect continuă. Îndemnul vine de la răul pe care îl poate face minciuna. „Toți cunoaștem oameni care ne-au mințit. Dar prima oară, cu toții ne întrebăm: «În legătură cu altceva m-ai mai mințit ?» Credibilitatea se construiește ca un turn, cărămidă cu cărămidă. Minciuna scoate o cărămidă de la baza turnului. Asta e miza: credibilitatea.” (Michael Josephson). „E greu să trăiești cu un mincinos cronic, fie că ți-e angajat, fie că aveți relație amoroasă. După o anumită perioadă, devine tot mai furios, mai neîncrezător, pentru ca, în final, să-ți fie imposibil să-i împărtășești ce simți, ce gândești.” (Dr. Ch. Ford).
Mincinoșii cronici sunt peste tot în jurul nostru. Dar mulți sunt slabi și pot fi prinși ușor. Dr. Ford: „Un mincinos talentat spune de cele mai multe ori adevărul, dar minte în momente strategice, când îi este de folos. Mincinosul patologic, în schimb, minte uneori chiar și în momente când ar face mai bine să spună adevărul.” Neadevărurile mincinosului patologic pot părea prostesc de triviale când le descoperim. Cauza minciunii e, de regulă, ascunsă adânc în treculul lui. Dr. Ford: „Mincinoșii patologici provin, de regulă, din ceea ce noi numim familii disfuncționale. Familii în care se comit abuzuri, poate chiar sexuale. Familii care țin secrete, care se feresc de lume. Un copil care a trăit în minciună, consideră minciuna un mod acceptabil de comunicare cu ceilalți.”
Mincinosul patologic cade în derizoriu în comparație cu cea mai extremă manifestare: pseudologul. Pseudologul trăiește într-o lume imaginară, unde îi este greu să distingă ficțiunea de realitate. Minciunile lui sunt enorme și fac mult rău. Dr. Ford: „Acești oameni au o viață fantastică, unde combină adesea dorințe fantastice într-un amestec de adevăr și ficțiune. Pseudologii le pot face mult rău celorlalți, care se implică. Se apropie de ei și chiar fac eforturi, de regulă financiare, pentru ei. Iar când află adevărul, sunt foarte dezamăgiți.” Minciunile care rănesc ale pseudologului vin dintr-un creier bolnav, care le fabrică fanteziile. Pseudologii nu trebuie confundați cu impostorii. Oamenii inteligenți care mint nu o fac din cauza unui creier defect, ci din dorința conștientă de a-și crea o identitate mai importantă. Dr. Ford: „Un exemplu clasic de impostor e cineva care se dă drept doctor, undeva la țară. Pretinde că are educația necesară și practică o vreme medicina, până este descoperit.”
Mincinoșii sofisticați necesită metode sofisticate de identificare. Un bărbat de lângă San Francisco crede că a găsit răspunsul. Minciuna chiar se citește pe față. Acesta este psihologul și profesorul universitar Paul Ekman: „Când am început cercetările, știam că nu se putea măsura fața și nici nu știam răspunsul la întrebări fundamentale, cum ar fi câte expresii poate avea un om.” Timp de 35 de ani, profesorul Ekman a studiat chipul uman ca să vadă ce trăsături trădează, ce simte cu adevărat. Munca lui Ekman se bazează pe cea a lui Duchend de Bologna, un neurolog francez din secolul al XIX-lea. De Bologna a investigat ce mușchi sunt responsabili de diverse expresii. A descoperit diferența esențială dintre un zâmbet real și unul fals. Ne putem preface că zâmbim folosindu-ne de mușchii feței, dar nu putem mima un zâmbet real, care folosește și anumiți mușchi greu de controlat din jurul ochilor. Profesorul Ekman a perfecționat observațiile lui De Bologna și a început sarcina dificilă de a cataloga miile de expresii pe care le folosim ca să afișăm emoțiile. Prof. Ekman: „A trebuit să învăț cum să controlez voluntar toți mușchii feței și pot face asta cu excepția unuia. Dar unul dintre doctoranzii mei a reușit să-l folosească și pe acela. E un mușchi care împinge nările în jos.” Ekman cunoaște în detaliu 44 de acțiuni musculare ale feței, inclusiv pe cele complexe despre cum se mișcă sprâncenele. El poate distinge aproape 7. 000 de expresii diferite. Cu aceste cunoștințe, Ekman poate observa expresii mai scurte de o fracțiune de secundă. Aceste microexpresii sunt generate de mușchi involuntari și nu pot fi mimate, cam ca zâmbetul adevărat. Ele trădează adevăratele emoții ale cuiva. Uneori pot trăda o minciună. Ekman ar vrea ca metoda lui de identificare a mincinoșilor după expresiile feței să fie folosită în criminalistică: „Mi-ar plăcea să-i ajute pe polițiști în interviurile preliminare. Nu ca să-și bazeze deciziile pe ea, dar să-i ajute să se orienteze.” Aceste cercetări de ultimă oră ale lui Ekman, pe care le face cu colegii lui americani, a fost siguranța cu care un criminalist poate spune că microexpresiile surprinse sunt indicii clare că trebuie insistat pe o anumită zonă de discuție pentru a ajunge la adevăr.
La Universitatea americană Middlesex, un grup de studenți începători la medicină au fost puși să privească și să descrie o înregistrare video. Ei au urmărit un minut de filmare la țară, apoi câteva minute dintr-o operație înspăimântătoare. Li s-a cerut să mintă când văd imaginile înfiorătoare și să pretindă că era același peisaj rural liniștit. Când vedem ceva cumplit sau ni se descrie ceva cumplit, buzele ni se coboară ca în momentul dinaintea unei senzații de vomă. Exact așa ceva s-a întâmplat cu fețele studenților din experiment. Aceste microexpresii i-au trădat că mint asupra imaginilor văzute, care nu erau peisaje de la țară. O astfel de microexpresie de dezgust poate fi de cea mai mare importanță când se interoghează niște suspecți de crimă. Dezgustul față de un trup dezmembrat îi va trăda prin microexpresiile de dezgust față de ce au văzut. Nu e obligatoriu, dar se poate întâmpla. Totul depinde de instruirea detectivilor care se ocupă de omucideri pentru a se orienta cu atenție spre aceste zone de expresie la suspecți pe casetele video. Se poate face la fel în viața de zi cu zi, cu cei cu care lucrezi sau în familie. Dar trebuie recunoscut că există mincinoși pe care nici această tehnică nu-i poate prinde. Sunt mincinoșii naturali, adică circa 5% din populație. Fața lor nu trădează nimic atunci când mint. Prof. Ekman: „Nu sunt antisociali, nici psihopați. Tind să aleagă cariera de vânzător, actor sau politician, domenii unde te poți baza pe această calitate ca să convingi. Plus că oamenii vor să-i creadă. Face parte din farmecul lor.”
Analiza microexpresiilor e lentă și dificilă, dar un calculator o poate face în câteva secunde. La Institutul Solke, Universitatea din California, un computer e setat să continue munca profesorului Ekman. Și sunt multe de învățat. În lupta dintre adevăr și minciună, cei care pot controla semnele fizice exterioare ale minciunii pot fi în avantaj. Dar nici chiar cel mai talentat mincinos n-ar mai fi în siguranță în fața unei mașini care să-i ghicească gândurile. Pare imposibil, însă există deja. Mașina care ne poate ghici gândurile e cel mai performant detector de minciuni. La Universitatea Northwestern din Chicago, profesorul Peter Rosenfeld analizează undele cerebrale ca să scormonească creierul omului. Pare cam SF, dar omul emite permanent unde cerebrale, care trădează gândurile și expun sentimentele. Prof. Rosenfeld: „Unda cerebrală P300 apare atunci când recunoaștem ceva care are sens și e important pentru noi. Funcția ei ar fi aceea ce ar semnala centrul conștientizării din creierul celui căruia i se întâmplă ceva important și la care ar trebui să fie atent.” Undele P300, emise din cortexul cerebral din spatele creierului și care invadează creierul în toate direcțiile, ne avertizează față de stimuli semnificativi încă de la începutul lumii: „Sigur că atunci când omul cavernelor a identificat sunetul mamutului care se apropie, creierul lui a reacționat cu o undă P300 care l-a avertizat să se ferească.” Profesorul Rosenfeld speră ca aplicația modernă a muncii lui să-i ajute pe criminaliști prin citirea gândurilor criminalilor. Problema e că dacă se inventează aparate de care să se sperie și cei mai abili mincinoși, ar fi totuși nedrept pentru că fiecare are dreptul la intimitate. Punând o întrebare la care pagerul din buzunar poate ști răspunsul corect, duce la violarea acestui drept. Orice om, nu numai că poate, dar chiar trebuie să mintă, pentru a se detașa măcar de condiția „insensibilă” de pager…
Orice detectoare de minciuni am inventa în viitor, probabil că natura umană va încerca să le învingă. Dar oare, în timp ce încercăm să găsim mecanisme tot mai sofisticate pentru detectarea mincinoșilor, nu uităm tocmai morala învățăturii care spune că minciuna e un păcat ? „Când e vorba de educație, societatea a demonstrat că e problema altcuiva de multă vreme. Unii susțin că oamenii buni sfârșesc ultimii. O bună educație n-ar spune asta. Băieții buni joacă în altă ligă. E ca în cazul cursei de șoareci: chiar dacă o să câștigi, rămâi tot șoarece. Ce vreau să spun e că, după anumite criterii, omul cinstit sau amabil poate fi cel care pierde, dar după altele câștigă; în relații, de exemplu. În ce ligă vrei să joci ? Unde te regăsești ?” (Michael Josephson). Josephson luptă pentru adevăr de 15 ani și crede că lucrurile încep să se schimbe: „Oamenii încep să fie mai preocupați de cinste, de integritate, de caracter, din cauza consecințelor care apar când nu ai încredere în cel care trebuie să te ajute: în doctori, în politicienii care spun orice sau în ziare. E prea scump ca să se întâmple asta. Așa că o să câștigăm.”
Eforturile celor ca Michael Josephson, împreună cu cele de căutare a unui detector de minciuni imbatabil indică faptul că am putea avea cândva o societate cinstită, dar nu absolut cinstită, întrucât aceasta nu ar fi decât o minciună.