Nu mă aflu la prima întâlnire cu poezia lui Andrei Pașca, l-am întâlnit alături de alți scriitori sătmăreni în antologia “Cuvinte din Nord – 2004”, apoi, i-am întâlnit creațiile sale printre manuscrisele trimise de alți tineri condeieri la concursul interjudețean de poezie “În dulcele stil... modern” – ediția 2007, organizat de Asociația Scriitorilor de Nord Vest Satu Mare. Atunci și acum am convingerea că actul poetic a lui Andrei Pașca face parte din acel amplu proces ludic, făurit cu o lejeritate aparte, lipsit de ezitări, matur, cu o mișcare dezinvoltă și neconvențională, abordând, de la “ora nașterii”, marile probleme ale lumii înconjurătoare într-o viziune personală.
Problema dominantă din majoritatea poemelor cuprinse în prezenta carte este cea a eului interior, conjugată cu toposul “cuvintelor despicate”, și totuși poetul are puterea de a învinge acea obsesie: “mai am destulă / candoare / să stau așezat / la masă / doar eu și cu mine”. Din când în când pune în cumpănă ambivalența indentității / text asupra căruia planeză uneori neîncrederea: “celor care m-au mințit / încă de la naștere” (Limpede). Lirica lui Andrei Pașca ne mai prezintă o parte din dramaticele căutări de sine pe scările singurătății umbrite de speranță: “o pată de lumină / îmi sunt / risipită-n eter / între pământ și cer / eu mie-mi sunt / o mare cu adânc / de simțire / tată-mi sunt / și frate / și mire”. (Eu mie-mi sunt)
Poetul pare a fi o frântură din rostirea cuvintelor, pe care le alege cu grijă, o grijă zăvorâtă sub semnul întrebărilor acestor vremii: “Închid / într-un cuvânt / rotund / rana unui veac”, după care discursul său se îndreaptă fără nicio ezitare spre nota testamentară încărcată de o firească naturalețe, la fel ca înaintașii lui: “las cuvintele următoare / vigoarea / altor semne / de-ntrebare” (Testament) Fiecare cuvânt geme sub încărcătura plină de semnificații previzionare: “Acum știu / mă voi stinge / la dreapta / sau la stânga ta // Doar lacrimile mele / îți vor răcori rănile / de lut împovărat” (Pentru cel răstignit) Momentul pur al unui ritual descoperit, are puterea de a declanșa fără să forțeze bariera scriiturii, poeme scrise cu substanță prin intermediul căruia cititorul poate să aleagă “între zei și diavoli”, autorul motivându-se: “am zidit columna poetului” (Cu îngăduință)
Mă așteptam ca tematica volumului să cuprindă mai multe poeme înscrise în sfera erosului, dar, surprinzător, poetul știe bine să-și strunească stările interioare încât “Dorința / să se zbată / în trupurile noastre / ruinate de împotrivire” lăsând doar “sângele / să mai poarte / vina ultimelor / îmbrățișări” (Trădarea crinilor). Creația poetică a lui Andrei Pașca stă comprimată în versuri încărcate de sensuri, oglindită cu intensitate în versuri scurte, provocând cititorul la meditație: “Sunt de acum / ca timpul de bătrân / cu lumina stinsă-n gene / ca și cum ar fi nins / de-o aripă nevăzută / cu pene” (Paznic de far) Surprinzătoare sunt rimele unor versuri extrem de scurte, care duc poezia în aparență spre simplitate, dar tematica abordată creează cititorului prin lecturare o întoarcere în timp, într-un spațiu încărcat de legende: “În depărtare / plânsul Anei / cu lacrimi de sânge / cu trupu-i / ce între ziduri strâmbe / se frânge” (Ana)
Poet al căutărilor unui timbru personal, Andrei Pașca mizează pe forța de pătrundere a cuvintelor printr-un echilibru constant în raport cu propriile sale experiențe, iar modelele sunt cultivate uneori cu discreție, în așa fel încât versul să transmită cititorului pura rodnicie poetică.