agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6348 .



Interviu cu AUGUSTIN BUZURA
articol [ ]
„Adevărul, oricât de incomod poate fi el pentru moment, nu poate face rău semenilor tăi”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [m ]

2006-04-21  |     | 





- Ciclul romanesc pe care îl deschideți prin Refugii manifestă o preocupare mai accentuată pentru personajul feminin. Ce semnificație are pentru dv. această, să-i spunem, „schimbare de macaz”?
- Cum de la ultimele mele romane realitatea înconjurătoare nu s-a prea schimbat în datele ei fundamentale, nu-mi rămânea decât să o abordez din alt unghi, să o filtrez prin alte psihologii! Dar, dincolo de glumă, personajul feminin din Refugii s-a născut din nevoia de a-mi încerca forțele pe un teren extrem de dificil, plin de prejudecăți și de umbrele unor modele ilustre, pe un teren unde eșecurile, nu știu de ce, se văd mult mai bine. A fost un pariu cu mine însumi… Dacă am fi discutat acum doi ani, când am terminat cartea, aș fi spus: cu mine însămi, deși madame… Bovary nu sunt eu! Acest pariu a izvorât din nevoia de nou – nou pentru mine, desigur – din imposibilitatea de a merge cu plăcere pe un drum pe care l-am mai străbătut nu o dată. Sigur, ideile, pledoaria etc. nu sunt noi, din acest unghi nu fac decât să rescriu cu alte mijloace, aceeași carte. Noul l-am căutat în psihologii, iar în al doilea volum al trilogiei, Sălbaticii, chiar și în formula epică. Oricum, minunata realitate va fi abordată în următoarele două romane și din alte unghiuri, vor apărea personaje noi, după cum altele, cercetate episodic în romanul anterior (Helgomar, marea mea slăbiciune, Dan Sabin, M.N.S., Socoliuc etc.) vor avea cu totul altă pondere, chiar și Ioana Olaru va fi, în multe privințe, alta…
- De ce trilogie?
- Sincer să fiu, nu mi-a plăcut ideea trilogiei… E adevărat, după fiecare roman mi-a rămas material faptic și energie pentru încă două cărți și de fiecare dată am regretat că nu le-am scris. Și în mod cu totul deosebit am regretat enorm că n-am continuat Fețele tăcerii, roman la care țin mult și care a apărut într-un tiraj confidențial – 6 000 exemplare – și la fel ca Absenții a avut un destin destul de contorsionat. Nu le-am continuat, deoarece mi s-a părut că a le continua n-ar fi decât un semn de comoditate, de lene spirituală. De obicei, nu încep o carte până nu am în minte toate detaliile, până ce personajele nu mi se par vii, până nu ajung să simt că trăiesc alături de ele, că sunt reale, concrete, atât de concrete încât seara, când îmi încep lucrul, nu fac decât să le aștept în vizită… Scriind, nu le dau viață, eu doar le verific starea de sănătate ori, în unele cazuri, de boală. Sau, în termeni nesanitari, nu concep o sculptură, o finisez. Așadar, trăind cu ele, mai ales cu ele, este firesc să le pot continua existențele până dincolo de… moarte. Dar mi s-ar fi părut, repet, prea comod. Plus că de fiecare dată mă tortura subiectul cărții viitoare. Acum însă nimic nu se putea termina într-un volum, așa că nu mi-a rămas decât să încerc și această… soluție. Și nu Ioana Olaru m-a „convins” ci Helgomar și M.N.S.! Sper să se vadă asta mult mai bine în ultimul volum, dacă voi avea timp și energie să-l scriu. Oricum, pentru a nu mă contrazice, a nu devia de la vechile opinii, m-am străduit ca fiecare roman din Zidul morții să fie de sine stătător, să poată fi citit desprins de celelalte…
- Atât de curtata realitate intră, în mod firesc, diferit în roman. Care considerați că sunt căile cele mai fertile și mai verosimile pentru această „intrare”?
- Contactul direct, nemijlocit, cu ea. Sigur că înafară de talent mai trebuie să ai și pregătirea corespunzătoare pentru a o putea aborda. Trebuie să cunoști filosofia și psihologia colectivității respective, tradițiile și obiceiurile, dar și ceea ce se simte, se gândește și se întâmplă în lume ca să ai termen de comparație. Astăzi, nici măcar papuașii nu mai izbutesc să trăiască izolați. Izolarea înseamnă sinucidere, nu putem judeca relativ exact realitatea înconjurătoare dacă nu cunoaștem măcar cu aproximație ora spirituală a lumii. În sfârșit, mai trebuie să ai conștiință artistică și cetățenească. Și mai ales astăzi, când nu de puține ori trebuie să repetăm faptele înaintașilor, gesturile lor, chiar ale lui Șincai și Petru Maior, dacă vreți, ba chiar și ale lui badea Cârțan! Trebuie să te implici cu toată ființa în destinul nației tale, oricât ar fi de dificil, oricât te-ar costa strădaniile. „Nu știu alții cum sunt…”, eu însă niciodată n-am izbutit să scriu cu detașare, cu indiferență. Am fost mereu, vorba lui Nicolae Manolescu, „provocat” de realitate, de aceea am scris cu furie și cu o dorință enormă de a îndrepta lucrurile, scriam de parcă de mine, numai de mine, ar fi depins dreptatea, viața, libertatea și toate celelalte. De fapt, când diverși inși îți impun utopiile lor drept realitate, simți automat nevoia să le prezinți o antiutopie, adică adevărul cu toate datele și fețele lui. Sigur, unii nu vor să vadă ceea ce văd sau să știe ceea ce știu și atunci își construiesc niște teorii pe măsura lașității lor. Alții cunosc realitatea doar din anecdote, iar nu puțini din telejurnale. Și unii și alții, discret, în șoaptă, îți spun: „Măi, bătrâne, știi doar că nu se poate!” Dar suntem exact atât cât voim să fim. E mai comod să știi că nu poți da totul, decât să ai această posibilitate și să nu fi capabil să o onorezi. Adevărul, oricât ar fi de incomod pentru moment, nu poate face rău semenilor tăi. Nu poți merge prea mult legat la ochi. Odată tot te împiedici. Sigur, n-am certitudinea că numai eu dețin adevărul. El este suma tuturor impresiilor, părerilor, opiniilor, cu condiția ca ele să fie spuse deschis, imediat. Iar dacă prin absurd îți taie popa limba, cu atât mai rău pentru popă! Înseamnă că nu are argumente și se teme. Sigur, plecând de la constatarea că sunt atât de legat de azi, de realitatea în mijlocul căreia trăiesc, unii s-au grăbit să insinueze că romanele mele nu vor dura. Dar aceasta este ultima mea grijă. Vorba lui Ștefan Roll: „Vom muri și vom vedea!” Dacă nu vor dura, de vină nu va fi în nici un caz legătura prea strânsă cu realitatea… Sigur, după cum se poate vedea, n-am neglijat niciodată forma, scriitura, dar ea a fost o consecință a conținutului. Hainelor le stă bine pe oameni, nu pe manechine și nici în garderobe, oricât ar fi ele de bogate. Toți scriitorii, din toate timpurile, și-au clădit edificiile spirituale cu „cărămizile” vremii lor. De fapt, nici nu mi-am propus decât să fiu util pe cât posibil azi și aici. Cei ce vor veni își vor crea o artă pe măsura lor. Știu însă că dacă noi nu vom veni s-ar putea să comunice prin semne sau prin focuri aprinse pe dealuri.
- Romanul „obsedantului deceniu” (dacă nu cumva obsedantă este tema și mai puțin dceniul!?!) a preocupat (preocupă?) și pe scriitori și pe cititori, într-o „nevinovată” (?) complicitate. Credeți că s-a scris romanul acelei perioade fără acel „look back in anger”, cu detașare, fără patimă excesivă și cu luciditate artistică?
- Fără îndoială, obsedantă este tema și nu deceniul. Această sintagmă acoperă anumite fapte, un mod de a gândi și de a vedea istoria și relațiile dintre oameni, o anumită mentalitate care, se știe, n-a durat numai zece ani! Din păcate… Dar nu a fost la mijloc numai fireasca tendință de desolidarizare cu anumite metode și mentalități atât de cunoscute. Din partea scriitorilor, „epoca” aceea a fost abordată cu pasiune și din nevoia de a scrie cărți cu conflicte adevărate, adică de a sesiza cunoscutul „realism” impus și expus cu risipă de energie, de punctajul obligatoriu, de conflictul dintre foarte bine și excepțional. Plus că este și o explicație psihologică firească, analizată foarte bine de Fromm, care constă în tendința profundă spre o dramatizare a fenomenelor ultime ale existenței umane – viață și moarte, crimă și suferință, lupta omului împotriva naturii etc. Adică din nevoia de a ieși din rutină, de a-i străpunge straturile superficiale, de a fi cu adevărat literatură. Atunci când sintagma a fost formulată de către Marin Preda, cred, aveam o imagine mult mai „obsedantă” a fiecărui an din acea epocă. Acum lucrurile mi se par a sta cu totul altfel… Când te desprinzi cu avionul de sol, vezi fiecare casă a orașului pe care-l survolezi, apoi, după ce acesta începe să ia altitudine, observi doar străzile, casele devin niște pete omogene, ca până la urmă, întreg orașul să devină o singură pată. Cam același lucru se întâmplă cu anii și deceniile pe care le-am străbătut: avem o viziune de ansamblu asupra lor, putem să privim drumul prin timp cu mai multă obiectivitate. Așa că, în cazul sintagmei respective, corect ar fi s-o analizăm la plural sau deloc. Lumea în care trăim nu o putem judeca pe fragmente, după cum viața unui om nu poate fi judecată excluzându-i anumite anotimpuri ale ei, după cum morții nu pot fi socotiți după numărul crucilor din cimitire. Pentru că există moartea psihică, mult mai groaznică, și ea nu poate fi contabilizată. Acest fel de moarte ar trebui, cred, să ne preocupe în primul rând…
Dar, revenind strict la perioada în discuție sau, utilizând aceeași fragmentare arbitrară, la alte perioade care i-au urmat, nu cred că poate să existe un singur roman despre fiecare, un roman „reprezentativ”, ci mai multe. Fenomenele petrecute, uluitor de complexe, nu pot fi cuprinse într-o singură carte, chiar în a unui autor de geniu. Și cu atât mai puțin cele întâmplate de atunci, de la acel deceniu încoace… Și ca dovadă că încă nu s-a cercetat serios nici măcar perioada respectivă, mulți nu cunosc ecourile ei contemporane. Mai mult: nici zilele de azi, uluitor de generoase în subiecte pentru orice scriitor, nu sunt parcurse de toți cu ochii deschiși. Cu toate acestea însă, cei ce vor veni își vor putea face o imagine aproximativă despre noi, cei ce „am luptat” pe câmpia Maratonului, cum ar spune Eschil, mai ales din cărțile noastre decât din lucrările sociologilor, economiștilor etc. etc. În ceea ce mă privește, am scris și eu despre perioada respectivă, dar nu numai despre ea. Toate cărțile cuprind fapte și gânduri ale oamenilor chiar din ziua în care le redactam. Și nu căutam să „ilustreze” anii, ci dialogul omului cu o retorică grăbită și contorsionată, dialogul mai multor moduri de a gândi și vedea lumea. Am scris despre ceea ce am cunoscut direct sau prin intermediul unor oameni foarte apropiați. Norocul mi-a scos în cale nu numai victime, ci și călăi, nu numai implicați direct, ci și martori. Pe alții, de ordinul sutelor, i-am căutat eu sau m-au căutat ei. Firește, am răsfoit foarte multe documente și despre acea epocă și îmi dau seama că nu este net conturată, că nu poate fi izolată de restul anilor. N-a fost numai un „obsedant deceniu" ...
- Publicați, de o vreme, în Tribuna, un Pseudojurnal. Avem deja, printre aparițiile recente, două volume din Jurnalul lui Rebreanu, alte apariții (Radu Petrescu, Costache Olăreanu) care relevă alte disponibilități (dimensiuni) ale jurnalului. Ce loc credeți că poate ocupa (pseudo)jurnalul în edificarea și configurarea unei opere literare?
- Din moment ce atâția au scris jurnale înseamnă că erau convinși de importanța acestora. Jurnalul este un mod de a te lăsa cunoscut, un mod de a face public un prisos de informații, de sentimente, de gânduri, un mod de ați face dreptate sau aparentă dreptate în fața celor ce vor veni sau, mai rar, un mod de a discuta cu tine însuți în clipele de dureroasă singurătate. Pentru alții - doar un roman cu un singur personaj pozitiv. De fapt, despre jurnal a vorbit recent foarte bine Adrian Marino. Firește, unii au rămas în literatură prin jurnale, nu prin cărțile pe care le-au scris. Pentru mine, Pseudojumalul pe care-1 public în Tribuna nu are foarte mare importanță deși îl scriu cu toată seriozitatea și pasiunea. Este doar un mod de a spune și pe această cale a gazetăriei - prezent, de a încerca marea cu degetul, dintr-o imperioasă nevoie de a fi util și astfel, de a pleda pentru valorile în care cred, pentru ceea ce cred eu că trebuie culturii și oamenilor. Ismail Kadare mi-a povestit, la Tirana, de albanezii solitari care, înarmați doar cu o biată carabină, ieșeau să înfrunte regimente străine. Trăgeau până li se sfârșeau gloanțele sau până erau doborâți. Cam așa visam și eu gazetăria: tragi cât poți împotriva minciunii, umilinței, agresivității, degradării, ignoranței, adică împotriva a tot ceea ce înjosește omul și societatea.
Din păcate, îmi vine tot mai greu, și nici nu mai am timpul și disponibilitățile de altădată, îmi ia foarte mult timp goana după cele trebuincioase vieții de zi cu zi, mi-e tot mai greu să mă informez și să mă documentez, astfel că îmi rămâne prea puțin timp pentru proză, iar timp lucid înainte nu mai am chiar atât de mult. Dacă voi trăi „normal", dacă se vor menține măcar actualele condiții de lucru, dacă, dacă, dacă, în următorii zece ani - cât aș mai avea până la sezonul sclerozelor și ateroamelor care n-au cum să mă ocolească - mai pot scrie încă trei romane. Cam sărac Viaticum - cum ar zice Mircea Zaciu, față de proiectele de azi. Iar acest Pseudojurnal în ceea ce numiți „edificarea operei" nu înseamnă cine știe ce. Oricum, nu peste mult timp îl voi întrerupe. Sunt obosit și vreau să mă ocup numai de Zidul morții. Și nici nu-i prea găsesc rostul, împrejurările te obligă să spui mereu și mereu aceleași lucruri, să explici la nesfârșit rosturile literaturii și ale gazetăriei, să spui ceea ce se știe de câteva mii de ani, că ele nu dăunează, nu, nu, nu, că fără foarte multă cultură un popor dispare de pe harta spirituală - și nu numai! - a lumii, că, fără cultură multă, oamenii devin niște biete popice pe care le poate doborî cea mai neînsemnată bilă, că toate popoarele care au neglijat spiritul, litera scrisă, au dispărut din istorie. Astăzi, niște isteți de doi lei strâmbă din nas în fața unor texte gazetărești de, să zicem, Rebreanu. Dar la urma urmei ce a vrut el, pentru ce a luptat? Exact pentru ceea ce au luptat toți cei ce l-au precedat, până la Inochenție Micu Klein inclusiv. Pentru că așa a vrut istoria: să fie toți obligați să ceară sorții neîncetat aceleași lucruri care pentru unii pot părea bizare, de neînțeles. Iată ce spunea Rebreanu într-un text din 7 iunie 1928, adresat Ministerului Artelor și Cultelor: „în situația actuală însă a producției cărții românești, dacă dezinteresul statului va continua, suntem amenințați să ne pomenim, într-un viitor poate nu tocmai depărtat, și fără scriitori și fără editori, în eternitate nu ne vom putea alimenta numai cu ceea ce s-a produs până azi. Creația continuă e principiul vital al culturii, în împrejurările de azi, energiile creatoare se află într-o clipă de grea cumpănă". Este vina lui Rebreanu că a trebuit să spună ceea ce a spus sau a acelui moment istoric? Și în ce termeni să se fi adresat unor miniștri care, după Camil Petrescu, trebuiau trimiși mai degrabă la Maglavit? Nu-i mare lucru să spui că nu literatura trebuie schimbată, ci viața din care aceasta se inspiră. „Evoluția literaturii - spunea Rebreanu - urmează evoluției vieții. Spre îmbunătățirea vieții trebuiesc ațintite toate sforțările". Dar, care este vina lui Rebreanu că a trebuit să afirme asemenea lucruri răsștiute? Altceva mi s-ar părea interesant de comunicat cititorilor de astăzi: jurnalul unor cărți, maratonul străbătut de autor și de carte până ce acesta ajunge în mâna cititorului. Adică adevărata față a muncii literare, tot ce s-a întâmplat dincolo de literatura scrisă, prețul unor fraze aparent banale, drumurile aiurea prin țară în căutarea unor gesturi, întâmplări, documente, numeroasele dialoguri și monologuri ce preced și însoțesc zecile și sutele de oameni buni sau mai puțin buni care te însoțesc pe acest înspăimântător de dificil drum. Poate că, odată și odată, voi încerca să scriu măcar istoria a două romane. Sunt convins că ar fi cartea mea cea mai reușită, deși unii m-ar învinui de kafkianism.
- Există exemple, unele ilustre, de exersare a condeiului în mai multe genuri literare. Cu unele excepții, între care aș include și Pseudojurnalul (despre care un critic spunea că rămâne tot un gest de narațiune) ați rămas fidel prozei. Credeți că e posibilă existența scriitorului total?
- Există, desigur, numeroși scriitori totali, deși după mine, termenul de total trebuie judecat cu oarecare îngăduință. Unii au încercat de toate, dar au excelat doar într-un singur gen, alții în nici unul ... După mine, un scriitor total ar trebui să exceleze în toate nu să le abordeze pe toate, în ceea ce mă privește, nu-mi place să mă risipesc și nici să-mi secătuiesc resursele. Pe de altă parte, în roman este loc pentru poezie, teatru, eseu, gazetărie, știință, politică, istorie, filosofic, ba chiar și pentru texte muzicale și desene. Sigur, după oarecare experiență literară, nu-i prea dificil să treci de la un gen la altul. Dar nu mi-ar plăcea să fiu judecat cu îngăduință. Dacă nu voi ajunge unde mi-am propus în proză, dacă nu voi reuși să scriu ceea ce vreau și cum vreau, n-am nevoie de circumstanțe atenuante, nu vreau să-mi spun că mi-am pierdut timpul prin alte grădini. Pe de altă parte, am renunțat la atâtea, am pierdut atâtea încât, cu nici un preț, nu am de gând să-mi abandonez aceste ultime proiecte care mi se par realizabile. Sigur, mi-ar fi plăcut foarte mult filmul - scriind scenarii n-am avut senzația că abandonez sau ignor proza, scriam tot proză, dar cu alte mijloace - însă am impresia că ele vor apărea postum, adică vor fi tipărite, nu transpuse pe peliculă ... Am scris împreună cu Lucian Pintilie un scenariu după Ciuleandra. Dacă textele noastre nu erau potrivite, nu ritmau cu gesturile celor răspunzători de peliculă, ne-am gândit că măcar ale colegului nostru mai mare, Liviu Rebreanu, vor face față exigențelor, mai ales că acestea trecuseră și proba timpului. Din păcate, nu am fost noi demni de încredere, nu prezentam suficiente garanții profesionale, nu știu exact, oricum ne-au purtat de ici colo până am renunțat. Și Lucian gândise fiecare secvență, fiecare gest și culoare. Pentru mine însă, munca alături de acest strălucit regizor și om de mare cultură a fost o experiență greu de uitat. Tot cu Pintilie am scris încă un scenariu, după o idee din Fețele tăcerii, dar au trecut exact zece ani de atunci și nici până în zilele noastre nu ne-am dovedit demni de atenție ... Am scris, de asemenea, un scenariu cu un regizor extrem de serios, cu un uimitor simț al actualității, Mircea Danieliuc, și un altul cu Nicolae Mărgineanu, regizor a cărui profesionalitate, talent și gust nu pot fi puse la îndoială de nimeni, dar se pare că port ghinion regizorilor. Nu de mult, am scris, împreună cu Nicolae Mărgineanu, un scenariu după Pădureanca lui Slavici și se pare că, în sfârșit, am primit OK. Cel puțin așa ne asigură tov. Radu Stegăroiu, omul cu care am colaborat foarte bine până în prezent. Dar până la Tiperarry sunt atâtea stații, gări și vămi încât ... Eu sper și cred. Încă. Am reușit un singur film, cu Manole Marcus, dar și aceasta după ce din două serii am ajuns la una și după ce ni s-a explicat cu competență că „altfel sună două palme în carte și altfel pe ecran!" Ceea ce, orișicât, nu știusem! Prin urmare, cercul pare destul de închis pentru scenaristul din mine. Eu, firește, n-am pierdut mare lucru: îmi rămâne cerneala și hârtia; dar ei, regizorii cu viața lor, cu profesia lor cum rămâne? Căci timpul nu iartă pe nimeni și una este să faci filme pentru a exista biologic și cu totul alta pentru a exista intelectual, ca artist. Și vine o vârstă când îți poți da toată măsura talentului, a puterii creatoare. Faptul că unii regizori trebuie să facă lucruri călduțe sau modeste, filmul de protecție a muncii sau mai știu eu ce, este o mare pierdere pentru cultura noastră. Dar funcționarilor ce le pasă? Luna trece, leafa merge, noi cu spor muncim! Nu am nici o îndoială că nu peste mult se va constata că respectivii funcționari nu sunt buni, că s-a greșit etc. etc. S-a mai întâmplat și nu o dată ... Dar asta nu poate să-l consoleze pe Pintilie că până la vârsta care o are n-a făcut decât exact patru flime! Și nici pe alții că n-au reușit să-și dea măsura valorii, a talentului... Talentele mari apar după alte legi încă necunoscute și, dacă nu le dai posibilitatea să fie ele însele atunci când există, se pierd și cine știe când apar altele, oricât de favorabile ar fi condițiile. Plus că mulți nu au tăria sau nervii pentru a tot explica la nesfârșit că nu vor decât să facă bine țării ăsteia, că forța popoarelor mici stă în creație, că numai prin acte de creație se pot individualiza, își pot face cunoscut specificul Shakespeare a cucerit singur și definitiv atâtea teritorii câte n-au fost în stare să viseze toți regii Marii Britanii la un loc! Brâncuși va vorbi întotdeauna lumii despre România. Și oamenii muncii care etc. etc? - ar zice funcționarul profilat pe vigilență și puritate. Oamenii muncii au foarte mult bun simț și simț al valorii. Se înghesuie la filme bune, în librării atunci când sunt cărți bune, umplu sălile de teatru atunci când au ce să vadă și în ziua următoare lucrează mult mai bine! Mai mult, arta adevărată le stimulează și lor energiile, imaginația, nevoia de a se perfecționa.
- Veniți spre literatură dinspre o altă formație, dinspre medicină. Cum s-a produs trecerea și în ce măsură i-a folosit medicul prozatorului?
- Am mai avut ocazia să vorbesc despre subiectul ăsta. Oricum nu e comod să renunți la o profesie care ți-a plăcut foarte mult, în care aveai multe și mari perspective, și să începi o alta de la zero. Am riscat însă, deși pe atunci nu prea aveam idee cam ce este literatura și ce mă așteaptă. Ambele meserii cer totul și încă ceva în plus, or nu puteam să fiu necinstit și nici nu mi-au plăcut vreodată jumătățile de măsură. Oricum, medicina m-a marcat pentru totdeauna. Am învățat să văd omul și altfel de cum se vede, m-a obișnuit cu disciplina muncii și a cercetării, m-a ajutat să-mi cunosc disponibilitățile, dar și limitele, mi-a deschis drumul spre alte sfere ale cunoașterii. Nu știu dacă asta se vede din cele publicate, dar mie, ca om, mi-a ajutat enorm. Sigur, are multe dezavantaje: mi-a redus considerabil numărul iluziilor... Dar cred că tot așa scriam cu sau fără medicină. Oricum, eu acestei meserii îi sunt foarte îndatorat din încă o mie de motive pe care nu are rost să le spun. De fapt, n-am părăsit-o, dacă mă gândesc bine; și ca scriitor încerc să fac și chirurgie și psihiatrie și etc. etc.

Februarie, 1985 *


„A scrie despre actualitate înseamnă a trăi fiecare clipă alături de semenii tăi”

-Ce înseamnă, stimate Augustin Buzura, pentru un romancier, a fi în actualitate, a scrie despre actualitate?
-Înseamnă a trăi fiecare clipă alături de semenii tăi, a le exprima, cu mijloacele tale, bineînțeles, artistice, întrebările, durerile, bucuriile, preferințele. Deci, a arăta lumea cum este, cum ar putea să fie. Și, uneori, cum nu ar trebui să fie.
-Cartea dv., Refugii, ultimul roman pe care l-ați publicat, a fost primită și favorabil dar a fost și contestată. Ce poate reține prozatorul din opiniile criticii? Sau romanele își desfășoară „episoadele” dincolo de gusturile criticii?
- Niciodată nu am scris pentru a culege, pentru a recolta opinii de vreun fel sau altul. Am scris dintr-o necesitate profundă, dureroasă, de a mă exprima pe mine, pe cei în mijlocul cărora trăiesc. Deci, opiniile critice nu mă pot face nici mai bun, nici mai rău, pentru că eu însumi mă străduiesc să fiu cât se poate de bun. Nu mă pot schimba în funcție de ele. Sigur, mă interesează, dar le privesc cu înțelegerea, rezerva sau sentimentul că nu pot fi cum aș dori să fiu. În general, opiniile critice nu mă schimbă în nici un fel. Unele, bineînțeles, mă distrează cumplit. Sunt reviste, dintre cele care și-au dat părerea despre Refugii sau despre alte cărți ale mele, care sunt pentru mine surse continue de umor și bună dispoziție.
- Ce sentimente îl domină pe un prozator la masa de lucru, în momentul în care a finalizat un roman și se gândește, se pregătește să înceapă altul?
- În momentul în care termin o carte am sentimentul că sunt terminat și eu, că sunt sfârșit, obosit. De aceea, în perioada aceasta de cădere, de epuizare nervoasă și fizică, mă străduiesc să fiu cât mai mult plecat, să mă documentez în vederea celei de a treia cărți la care mă gândesc de obicei. Tot acest timp, toată această pauză mi-o petrec citind enorm, ascultând muzică și mai ales umblând pe teren.
- După Refugii și după documentarea pe care ați făcut-o, ce va rezulta? Banala, în aparență, întrebare: la ce lucrați?
- Lucrez la cel de-al doilea roman din ciclul acesta de trei romane, Zidul morții, roman independent, dar care continuă un personaj sau două din Refugii, care însă se poate citi și fără a fi parcurse înainte Refugii(le); deci lucrez la aceasta și sunt gata cu tot ce trebuie pentru cel de-al treilea și ultimul roman al ciclului. Și mă gândesc, de câțiva ani, la o carte, la un microroman despre mineri. M-au impresionat niște întâmplări petrecute în lumea minerilor și mai ales echipele acelea de salvatori de mină. Despre ei vreau să scriu o carte.
- Există teme de roman care, abordate de prozatori de mâna a doua, a treia, au fost compromise. A scrie despre mineri mi se pare foarte delicat, din mai multe motive. Nu aveți rețineri, nu vă este teamă de această temă?
- De obicei, nu încerc lucrurile de care nu mă cred în stare să le fac. Cred că e o lume pe care o cunosc foarte bine. Eu însumi am trăit o perioadă printre mineri, chiar și în mină. Există un miner pe care-l cunoști numai în mină, trăind, mâncând și suferind alături de el. Eu am cunoscut minerul cel adevărat și dificultatea e să găsesc mijloacele literare potrivite. Dar voi încerca și sigur că sper să iasă bine, dar nu exclud și eșecul.
- Cum vedeți implicarea dv. în viața (literară și socială) dincolo de roman? Este publicistica o modalitate eficientă? (Și suficientă?)
- Mi-ar fi plăcut să fac gazetărie. Dacă aș fi avut posibilitatea să fac gazetărie cum doresc eu, cred că n-aș fi scris nici un sfert din proza pe care am scris-o. În tot răul e și un bine însă. Sigur că mi-ar plăcea să scriu mai mult, să fac mai multă publicistică; însă e mai greu să fac publicistica pe care o doresc. Pe de altă parte, sunt foarte, foarte prins cu romanele și de la un moment dat, de la o anumită vârstă, nu te mai poți fărâmița, canaliza pe mai multe direcții. Aș vrea însă să reiau undeva, nu știu încă unde, vechea rubrică de Bloc-notes, pseudojurnalul pe care-l scriam. Îmi făcea plăcere să-l scriu și îl scriu în continuare, fără a mai da ceva la tipar. E un exercițiu zilnic de a mă elibera de unele impresii foarte puternice, fierbinți, pentru ca în roman să fiu cu mintea lucidă și desprins de obsesiile care țin de gazetarul din mine.

Târgu-Mureș, 13 septembrie 1986

*
„Istoria foarte dramatică ne-a oferit subiecte extraordinare”

- Stimate domnule Augustin Buzura, considerați că „vidul de putere” are un echivalent, o variantă și în literatură. Traversăm și un „vid al literaturii”?
- Nu, nu cred că există un... vid de literatură. Avem o literatură foarte bună. Sunt scriitori care ar face cinste oricărei literaturi serioase și am chiar certitudinea că există cărți care ar merita interesul Europei. Sigur că se va scrie altfel de acum încolo, se va scrie poate mai bine. Istoria foarte dramatică ne-a oferit subiecte extraordinare, dar nici ceea ce s-a făcut până acum nu trebuie neglijat.
- Care sunt acum raporturile dintre literatură și publicistică?
- În momentul de față publicistica ocupă pe departe primul loc al interesului general. Adică au trecut patruzeci și cinci de ani de dictatură, dintre care ultimii 24 au fost îngrozitori. Lumea e interesată să cunoască toate fețele și este bine că e interesată să cunoască toate fețele dictaturii, întreaga catastrofă lăsată în urmă de această dictatură, pentru că, cunoscând-o, ea nu se va mai repeta, nu va mai fi posibilă repetarea acestei tragice părți a istoriei noastre. Deci, în momentul de față, publicistica e solistă, de unde și interesul extraordinar pentru ziare. Cele mai serioase cozi pe care le-am văzut, mai mari decât odinioară la carne, sunt în clipa de față la ziare. Hârtia n-ajunge, tipografia nu face față, iar oamenii au o sete de a se informa, de a cunoaște ce-a fost, ce este și, mai ales, căile pe care trebuie să le urmăm. Au o sete formidabilă.
- Nu cumva setea de senzațional, dezvăluirile îndepărtează setea de literatură adevărată?
- Fără îndoială. Adică nu contest că trebuie să scriem și să citim literatură adevărată și că oamenii nu trebuie să se îndepărteze de ceea ce în acești 25 de ani le-a ținut companie, pentru că se știe că neexistând de fapt televiziune, cinematografie, neimportându-se filme, neexistând spectacole ș.a.m.d., lumea s-a legat de carte și asta explică și tirajele care sunt în realitate mari deși sunt considerate mici – zic în realitate comparând de exemplu cu tirajele cărților din alte țări, unde competiția dintre genuri era foarte deschisă, unde televiziunea domină mai ales, deci la noi s-a citit, s-a citit foarte foarte mult. Cărțile erau trase la xerox. Mi s-a întâmplat de sute sau mii de ori să dau autografe pe cărți trase la xerox. Cred că nu trebuie să se îndepărteze nici în viitor de literatură, dar înțeleg momentul și înțeleg să treacă prin acest moment. Trist ar fi ca în viitor, când posibilitățile de alegere vor fi foarte mari, să uite tocmai literatura, deci tocmai ceea ce le-a întreținut speranțele și încrederea în acești ani triști.
- Vorbeați de competiția genurilor. Credeți că vor fi genuri a căror popularitate va crește, în timp ce alte genuri vor avea de suferit substanțial?
- Fără îndoială. Dacă cercetăm puțin țările din vest, care se află înaintea noastră, din păcate, literatura nu stă printre primele locuri ale interesului general. Televiziunea și spectacolele, mai ales acelea care țin de așa zisul loisir, ocupă primele locuri ale interesului general. Literatura nu stă tocmai în față și mă gândesc că ar fi păcat ca în viitor interesul oamenilor să se îndrepte spre genuri mai ușoare, ca să zic așa, adică spre minima rezistență, spre ceea ce se poate asimila fără efort deosebit. Probabil că mulți vor ajunge aici, dar ar fi păcat.
- Revistele, ziarele s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie, răspândindu-se peste tot. Și febra continuă! Cum se va ieși din acest peisaj? Care va fi destinul publicațiilor (ne)literare? Care vor rezista?
- Deocamdată rezistă toate, dar șocul senzaționalului și al interesului pentru ceea ce a fost, pentru ceea ce se descoperă în fiecare clipă va scădea și atunci bineînțeles că foarte multe ziare, reviste care au apărut, vor trebui să dispară; adică vor rămâne cele care au tradiție, cele care au reușit să-și formeze de foarte mult timp cititori și cele care vor ști să se axeze pe direcția interesului general; cele care vor fi mai pe fază cu noul, ineditul, în diverse domenii ale cunoașterii sociale.
- Cum vedeți dumneavoastră normalitatea literaturii române de mâine?
- După ce scriitorii își vor redobândi statutul – în viitor va exista o profesie de scriitor, profesie care a fost scoasă din nomenclatura profesiilor până nu demult – scriitorii vor trebui să scrie, să trăiască din scris, deci nu va mai fi nevoie să se apere prin sindicat, dar nu să trăiască neapărat în grup. Adică fiecare scriitor e o instituție și în măsura în care va reuși să-și mențină cota, va trăi și-și va face meseria așa cum se cuvine, mai ales că acuma nu există nici o piedică, nu putem arăta cu degetul în sus cine-i de vină. Acum fiecare își va putea da măsura valorii și a talentului. Înainte, pe lângă talent și cunoștințe îți mai trebuia și condiție fizică și o rezistență morală deosebită. Acum nu va mai fi nevoie. Deci, cel mai mare succes sper să-l aibă valorile adevărate pe de o parte, iar pe de altă parte sper să existe o lume pentru toți și pentru fiecare în parte.
- Cum își va continua „instituția” Augustin Buzura Zidul morții?
- Din păcate, în foarte mare măsură, Zidul morții e scris, adică și volumul trei. Mai sunt mici corecturi, mai trebuie să transcriu niște benzi de magnetofon și niște note pe care le aveam prin diverse caiete, dar în mare parte romanul e gata. Al treilea volum din acest ciclu. Deci nu vreau să-l rescriu profitând de conjunctură și de libertatea totală pe care o avem acum. Vreau să fie așa cum a fost gândit, cum a fost scris, și probabil că alte romane, cele la care mă gândesc în clipa de față, vor arăta altfel, dar simt că nici în noua conjunctură nu am prea multe să-i adaug acestui roman.
- Sigur, de acum încolo, implicarea scriitorului în viața de toate zilele va trebui să capete alte forme, alte valențe. Cum vedeți acum implicarea scriitorului?
- Acum trebuie să fie în stradă, adică nu numai să cunoască lumea în care va trăi, ci și să o modeleze pentru ca lumea în care vom trăi toți să fie așa cum o visăm. Deci implicarea totală în a arăta drumurile care ni se par cele mai potrivite în a organiza oameni, de la a-și face sindicate, partide ș.a.m.d. până la a le îndruma lecturile potrivite acestui moment de cristalizare a unor direcții în viața socială.
- Din calitatea dumneavoastră de martor și implicat în evenimentele lunii care a trecut de la 22 decembrie, care credeți că sunt câștigurile și erorile tentativelor de asumare a democrației, a libertății?
- Am cercetat foarte în amănunt acest fenomen, am fost în stradă, am fost prin diverse comitete și comisii, veneau zeci de delegații la mine să le spun cum văd eu un sindicat, un partid, cum văd eu viitorul. Bineînțeles că am fost puțin favorizat de soartă, în sensul că m-am gândit că acel regim nu putea să dureze și am studiat destul de în amănunt experiența țărilor vecine, experiența acestei treceri de la teroare, de la dictatură la libertate și deci aveam niște idei destul de limpezi; deci nu mi-a fost greu să le spun ce cred. Mai mult, în revistă, în Tribuna, am început chiar cu aceste texte fundamentale ale rezistenței europene. Adică să publicăm aceste texte. Și cel puțin marea mea bucurie e că primul număr al noii Tribune a început cu Carta drepturilor omului, deci chiar cu începutul începutului. Adică am luat-o și am multiplicat-o, am dat-o oamenilor celor care veneau, am dat scheme, formulare pentru sindicate ș.a.m.d. Mi-era foarte limpede că lumea știa ce să nege, toate energiile oamenilor și ale celor ce au avut curajul dar și ale celor care nu l-au avut și ale celor care au aplaudat (dar au făcut-o în silă, deci nu din convingere), deci toate energiile erau canalizate spre a nega, spre a-și dori să se termine cu această dictatură; dar mult prea puțini s-au gândit ce punem în locul ei, ce trebuie făcut, cu ce o înlocuiești, ori în această situație, nu mulți încercau în condiții noi să lupte cu arme vechi. Perioadele acestea de trecere, postrevoluționare, sunt întotdeauna un rai pentru oportuniști, pentru carieriști. Întotdeauna înaintea celor ce-au luptat sincer, acești oportuniști, carieriști, încearcă să se bage înaintea celor care au luptat cu adevărat. Pentru că adevărații luptători își fac datoria și se retrag. Mi-a fost dat să asist la această invazie de oportuniști, de ambiții oarbe, de oameni care luptau cu uneltele vechiului regim pentru a-și atinge țelurile. De aici se vedea foarte clar că aceștia nu aveau nici cea mai elementară idee despre lumea pe care urmează să o construim. Și, bineînțeles că atât cât m-au ajutat puterile m-am străduit să lămuresc pe unul, pe altul, asupra direcțiilor reale; adică să nu scăpăm din mână momentul, să nu ne lăsăm iarăși în seama acestor oportuniști, a celor ce cu nu puțini ani în urmă candidau pentru posturile de secretari de partid sau de șefi de instituții și care azi sunt mari rezistenți și mari disidenți și mari nedreptățiți; mi-am dat seama că dacă lumea cade în mâna lor sau dacă soarta va depinde de aceștia s-a murit degeaba. Atât cât am putut am pus și eu umărul. Mult-puțin, dar sunt absolut mulțumit de ceea ce am făcut. Nu se vede, n-am scris, n-am publicat, n-am strigat în gura mare, dar mi-a plăcut să fiu eficient.
- Cum vă apare dumneavoastră integrarea României în Europa prin literatură?
- Povestea este destul de complicată. M-am gândit foarte mult la asta. De pildă, între cele două războaie, deci într-o altă perioadă de adevărată democrație, nu am reușit să pătrundem în Europa, deși am avut scriitori de primă mărime. Mă gândesc la Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, la Sadoveanu. Și asta dintr-un motiv foarte simplu. Se poate pătrunde prin bunăvoința altora, prin bunăvoința țărilor care dau tonul în literatură, în cultură. Dar cel mai sigur se pătrunde prin bunăvoința statului căruia-i aparții și prin fondurile pe care le pune acesta la dispoziție pentru difuzarea culturii. Literatura, concret, trebuie sprijinită cu bani pentru a se afirma. Cred în afirmările în grup și nu individuale. După război, de pildă, fiecare țară din răsărit a fost favorizată de câte un moment politic și în urma lui s-au afirmat foarte mulți scriitori. Mă gândesc că după “Primăvara de la Praga” lumea a început să cunoască pe câțiva scriitori cehoslovaci, după apariția “Solidarității” și luptele ei, s-au impus destul de mulți scriitori polonezi, filosofi, economiști, gânditori. Același lucru s-a întâmplat mult mai înainte după Revoluția din Ungaria. Deci acum este momentul nostru în istoria Europei și cred că și în a lumii. Și ar fi păcat să-l pierdem. Și dacă îl vom pierde, numai noi vom fi de vină, pentru că fără îndoială, într-un timp foarte scurt, atenția lumii se va îndrepta spre alte puncte fierbinți ale globului. Nu știm dacă mâine, sigur poimâine va cădea un alt dictator, va cădea un alt regim. Dictatorii mor foarte greu, după cum s-a văzut la noi și lasă urme îngrozitoare. Atenția lumii se va îndrepta spre alte puncte fierbinți și va depinde de noi să menținem foarte strânse contactele pe care le-am stabilit în acest moment. Trebuie să facem acum totul – iertați-mi „să facem totul”, dar cred că e chiar potrivit să rostesc această sintagmă blestemată. Depinde de noi să facem imposibilul pentru a ne afirma, pentru a ne face cunoscuți. Depinde de acest moment să stabilim niște contacte care să nu se mai desfacă vreodată. Și cred că putem. E momentul nostru și nu trebuie să-l pierdem.
- Cum s-ar putea realiza, pe de cealaltă parte, integrarea scriitorilor români care au fost nevoiți din diverse motive să părăsească țara?
- Mie mi se pare normal. Ei scriu în românește, gândesc în românește, sunt români. E o întâmplare foarte tristă că au trebuit să părăsească țara sau că au fost obligați să părăsească țara, dar ei aparțin, vor nu vor, culturii române și cred că România trebuie să fie așa cum a fost, punctul fix al tuturor românilor, indiferent de meridianul pe care locuiesc ei. Și a-i reintroduce în circulație este o obligație firescă a fiecăruia dintre noi. Bănuiesc că și ei vor face acest lucru, adică vor veni spre țara pe care au fost obligați s-o părăsească.

Cluj-Napoca, 20 ianuarie 1990
*
„Literatura nu o judec după vârstă ci după valoare”
- Domnule Augustin Buzura, credeți că se poate delimita pe parcursul unei literaturi o literatură în exclusivitate tânără? Sau a tinerilor scriitori?! Prin ce s-ar remarca ea?
- Pentru moment, se poate judeca din perspectiva: „literatura rămâne literatură”, indiferent că e scrisă de tineri sau de bătrâni. Adică literatura o judecăm după valoare nu după vârstă. Există o literatură a tinerilor, e firesc să existe o literatură a tinerilor, dar privită din alt unghi, literatura este bună sau rea și deci nu are nici o legătură cu vârsta.
- Care sunt tinerii scriitori – poeți, prozatori, critici, dramaturgi etc. care credeți că au adus un suflu înnoitor în literatura noastră de azi?
- Nu-mi vin în minte în clipa de față toate numele pe care aș vrea să le spun, însă, în orice caz, îmi plac foarte mult în proză Groșan, Cristian Teodorescu, Mircea Nedelciu, în critică Ion Bogdan Lefter, în poezie Ion Mureșan, Marta Petreu – în momentul de față nu-mi vin alte nume în minte.
- Cum credeți că va arăta literatura scriitorilor tineri de mâine, la incidența, pe alte coordonate, cu istoria, cu realul?
- Nu știu. Aceasta ar însemna să fac un pronostic la care în clipa de față nu m-am gândit, dar sigur e că vor exista toate genurile, toate tendințele; indiferent de genul în care se va scrie, va exista literatură bună sau rea. Adică acești tineri vor fi mâine bătrâni, cum și noi am fost scriitori tineri și azi suntem scriitori bătrâni. Dar literatura nu o judec după vârstă ci după valoare. Mie mi se pare acesta singurul criteriu adevărat.

Cluj-Napoca, 18 februarie 1990

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!