„Cartea aceasta – declară încă din primul paragraf al Cuvânt(ului) înainte autorul – e o operă de pietate. Nu este nici prima și nu va fi, nădăjduiesc, nici ultima. Cine va căuta în ea valoarea s-o caute mai întâi pe cea afectivă și apoi pe cea documentară. Și într-un caz și în celălalt se vor bucura descoperind bogăția vieții lăuntrice a unor oameni de altădată, farmecul simplității și al vieții curate”.
Scrisă „într-o doară”, după ce cunoscutul scriitor a citit scrisorile Zoei Marinescu, ea este, în același timp, o „datorie față de amintirea unor oameni rari, Zoe G. Frasin și G. Tutoveanu” și, totodată, o „laudă Bârladului etern, oamenilor lui surprinzători și înzestrați”, de care actualul președinte de onoare al Academiei Bârlădene se simte profund atașat.
Structurat în trei părți distincte – Scânteind ca Sirius…, Contribuții documentare la biografia poetului G. Tutoveanu și Addenda –, volumul aduce în prim-plan o corespondență ce ne amintește, prin frumusețe și dramatism, de schimbul epistolar celebru dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu. Deși nu are amploarea acestuia, iar poetul Paradis(ului) pierdut nu arde la aceeași temperatură ca Eminul din Ipotești, dialogul cuplului bârlădean e cel puțin tot atât de incitant la lectură, mai ales prin expresivitatea și trăirile conținute în scrisorile de tinerețe ale Mamei Zoe, care, „asemenea versantelor unui vulcan în activitate, surprind prin neprevăzut, forță și tiranie a energiei interioare”.
Comentându-le, reputatul eseist țese nu doar o poveste captivantă, ci reconstituie aproape din nimic schița biografică a celei care a fost soția lui G. Tutoveanu și poeta Zoe G. Frasin, cu toată încrengătura de rudenii și de întâmplări, ce au contribuit în timp la cimentarea unei iubiri și a unei căsnicii ce nu a fost scutită de convulsii și de evenimente tragice.
„Scrisorile ei – aflăm – sunt stenice, demne, pasionate, pline de istețime”, conturând cu fiecare nou pas o fire complexă, capabilă atât de „entuziasme literare”, cât și de a spori „puterea de a decupa clipa trăită și de a privi prezentul cu trecut, făcând dovada unei lucidități mature, surprinzătoare pentru o tânără îndrăgostită”.
Începută la 5 septembrie 1898, corespondența are suișuri și coborâșuri aidoma sinuoasei vieți a celor doi poeți, siliți o bună bucată de vreme să trăiască departe unul de altul, să îndure vorbele deșarte ale celor ce nu vedeau cu ochi buni prietenia și, mai apoi, căsătoria lor, încercând pe toate căile să-i despartă. Mizerele înscenări și încercările prin care trece o aduc pe Zoe, nu de puține ori, în pragul sinuciderii, stare ce o împărtășește cu franchețe și viitorului soț: „Cei care-mi trimit aceste scrisori au îndoita infamie pe de o parte de a te insulta pe tine, asemănându-te cu dânșii, iar pe de alta de a mă chinui pe mine. Din cauza asta nu știu dacă-i o zi-n care să n-am friguri. Această mizeră stare dac-aș mai duce-o două săptămâni, e ne-ndoielnic lucru că mă va hotărî să-mi pun capăt zilelor. E ceva teribil să-ți vezi otrăvit până și somnul. Nu cunosc animale mai sălbatice decât oamenii. Și mai au nerușinarea să semneze aceste anonime un bun prieten”.
Înarmată cu o răbdare de fier, ea luptă nu doar cu „tulburările acestea nervoase”, ci cu toată lumea, începând cu funcționarii din ministerul de resort și sfârșind cu propriile gânduri, învălmășite uneori de evenimente, dar cel mai adesea doldora de ideile desprinse din lecturi, pe care le discută aprins și cu mult mai puțin expansivul poet, de voința căruia depindea toată „fericirea, viața și nenorocirea” celei ce a animat, ani îndelungi, vestita acum Academie Bârlădeană.
O parte din aceste zbateri se regăsesc și în evocările ce i-au fost consacrate, după moarte, de G. Ursu, Vasile Damaschin, Mircea Coloșenco, Romulus Dianu și autorul însuși, care sporește totodată zestrea de contribuții documentare referitoare atât la ea, cât mai ales la biografia poetului G. Tutoveanu, despre care, până de curând, nu i se cunoșteau nici măcar părinții. Cu acribia-i cunoscută, C.D. Zeletin merge acum cu ascendența paternă și maternă până la strămoși, descâlcind ițele și oferind cititorilor și cercetătorilor date relevante despre fiecare component al familiei celor doi.
Cum stă bine unei atare întreprinderi, nu lipsesc din volumul "Scânteind ca Sirius…" (Editura Sfera, Bârlad, 2004) trimiterile bibliografice și un substanțial album fotografic, provenit din arhiva proprie și care ne facilitează prilejul să lărgim cercul personajelor cu o seamă de alte personalități ale locului, ce au marcat la rândul lor viața spirituală a sfârșitului de secol XIX și a primei jumătăți a secolului al XX-lea.
O restituire care merită, așadar, toată atenția, utilă nu doar iubitorilor literaturii.