Prin recentul volum „Pământ nicăieri”, publicat la Editura Semne, Florian Silișteanu vine în fața cititorului actual de poezie cu un bagaj important de metaforă veritabilă, redeschizînd gustul pentru poezia rafinată care nu se demodează niciodată.

Pe Florian Silișteanu l-am cunoscut în urmă cu câțiva ani la o ediție a festivalului Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș. Îl prindeau bine atât postura de scriitor, cît aceea de jurnalist, pentru că Florian Silișteanu, ca mulți dintre scriitorii români, își câștigă pâinea din scrisul la ziar. Aflu din biografia inserată în recentu-i volum de poezie că uneori cochetează și cu televiziunea și nu mă mă miră deloc, marele atu al lui fiind ușurința de a comunica, precum și o anumită știință nativă de a se face plăcut ca interlocutor în orice situație s-ar afla.

Florian Stoian Silișteanu, autorul pămîntului de nicăieri, pare a găsi poezia oriunde. Nostalgic după o limbă poetică universală, impune cu ostentație rostirea în limba veche cuvântul „pasere”, folosidu-l ca atare în mai multe poeme la rând: „tu în loc să-mi răspunzi duci mâna la tâmplă ca și cum / din ea ultima mea pasere a uitat că trebuie să zboare (se deschid cărțile) sau „de paseri nu mai vreau să vorbesc” (paserea) ori „noaptea iubita mea are tot nume de pasere” (nume de pasere).

Prea dornic de zbor, poetul face loc totdeauna aripilor și cadrului prin care pot trece din lucrurile grele în cele diafane, care și-au pierdut gravitația. Paserea pare a fi unica șansă de izbăvire, chemată totdeauna acolo unde poate fi vorba de un ritual.

Nu știu dacă există vreun poem din această carte fără prezența zborului. „Ce mă fac Doamne cu atâta aer deloc măsurat potrivit / și primenit pământului cu numele meu?”, se întreabă poetul. Și ce răspuns frumos are tot el: „Dacă în inima mea aș putea construi un oraș / mâinile mele ar deveni zburătoare cu una aș citi cu cealaltă / aș îndestula gura flămândă aș respira / aripi”.

Pe alocuri, Silișteanu se lasă sedus de tăietura versului stănescian, aducând însă ceva din propria respirare: „copacul din casă tăiat naște / pătratul luna îl duce la împăiat doamna” (loto).

Poezia lui Florian Silișteanu, prezentă din plin și pe site-ul agonia.ro, mi-a părut totdeauna una dintre cele mai plăcute. Este una tributară metaforei de care unii se feresc în ultima vreme, blamând-o fără să o încerce sau neputând să ajungă la întâlnirea cu ea. Florian Silișteanu nu se teme să se dezlănțuie în toată splendoarea harului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu (pe care îl numește într-un poem din altă carte, „fratele meu”). De altfel, trasncrierea fiorului mistic este pentru poet ceva natural. Are un poem admirabil poe tema aceasta: „Vă spun fraților cu mâna pe inimă / aș fi vrut să fiu ucenicul Domnului. / Nu sunt în stare de nimic / mai bine la birt aș pleca nesătul de viața / aceasta în care îmi fac loc dând din coate / viața în care peste tot doar aer / pământ nicăieri” (pământ nicăieri). Văd aici crezul poetic, firul călăuzitor al acestui volum.

Imaginea femeii iubite, la fel de prezentă ca paserea, începe a fi definită cu un crâmpei de vers cunoscut, dar macazul percepției este înșelat de continuarea poemei: „Ea este frumoasă ca un termometru cu tricolor adus / din ungaria ea este neînchipuit de frumoasă această / femeie pe care nu o mai aștept ci doar trăiesc / infinit” (paserea toată).

Poezia lui Florian Silișteanu pare o colecție de definiții meșteșugite, un sac de imagini aruncat pe podeaua din care zboară libere cuvintele, întâmplările, ca niște paseri, cum îi place lui să numească frumosul. Poezia lui pare să fie un mare semn de întrebare, la care răspunde cu o altfel de numire a tot ceea ce știe că există și i se poate întâmpla.

***

Text apărut și în Jurnalul Național din 6 iulie 2008.