Florin Caragiu (născut în 1969 la Ploiești), absolvent al Facultății de Matematică și al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității București, după ce a publicat un număr impresionant de articole de specialitate și de traduceri, precum și volumele „Cuviosul Gherasie Isihastul” (2004) și „Antropologia iconică” (2008), debutează în poezie cu volumul „Catacombe. Aici totul e viu” (Editura Vinea, 2008). Volumul a fost deja distins cu marele premiu la Galele „Ion Vinea”, ediția a XVII-a, din juriu făcând parte Mihai Gălățanu, Ion Lazu și Nicolae Tzone, ceea ce reprezintă, indiscutabil, o performanță pentru un debutant.
Primele grupaje de versuri au o notă temperat-lirică, ce însoțește meditația asupra condiției umane, în timp ce ultimele grupaje experimentează atât ermetismul de tip barbian, cât și așa-numitul „jam session” / poezie interactivă în care actanți poetici diferiți își împletesc vocile și improvizează pe o temă dată (a se vedea „jam session cu Monica Lassaren”, „jam session cu Dan Cârlea” sau „jam session cu Aida Hancer”).
Discursul pe care-l construiește Florin Caragiu ignoră senzorii actuali de receptare, atâta vreme cât sistemul de semne poetice selectat pentru a deveni limbaj poetic se îndepărtează de banal și argotic, de moda expresivității de tip epidermic / sexual, în favoarea poeticității pure. Obiectul și subiectul poeziei coincid, poetul ca instanță enunțătoare impersonală practic nu există, iar eul liric, pe deplin conștient de posibilitățile lui de expresie / construcție, utilizează inserția autoreferențială ca pe o trecere lirică de la genul proxim la diferența specifică: „o coajă de pâine / și aburul ce se lasă desenat / pe muchiile tălpilor / în casa cu multe camere // în fiecare dintre ele dibui / un semn aproape familiar / legat cu o fâșie de singurătate / frigul împărțit în bucăți mici / înghesuie între noi ființe și lucruri” („pe jumătate îmbrățișați”).
Tematic, iubirea și relația cu divinitatea ocupă locul cel mai important în volum, cu observația că poetul își proiectează simțirea / trăirea nu într-o lume de obiecte, ci într-una a conceptelor, a spiritului, a esențelor. Linia ontologică a eului liric are proiecție ascendentă, dematerializarea / decorporalizarea fiind operațiile fundamentale în construirea discursului poetic: „când totul se prăbușește în ochiul deschis / să te simți iubit de jur-împrejur / fără să ai nevoie de vreo evidență // fără a rupe din scoarța copacilor / o fâșie să-ți acoperi / gaura din piept // ca și cum n-ai face decât // să-l iubești pe cel de lângă tine așa cum e el , / peste tăietura din suflet și trup / adormită // sub un strat de iertare / ca pielea / crescută în urma unei arsuri” („întretăiere”)
Pe de o parte, Dumnezeu este căutat / găsit înlăuntru, ca dimensiune orfică / spirituală, drumul spre el fiind invers celui îndeobște ales de eul comun: „mă deschizi din lăuntru ca pe o rană abia cusută / după un joc cu cioburi colorate / nu știu să mă apăr mă întind doar pe jos / să aud arcușul viorii peste urmele lui Dumnezeu” („răspântii”). Pe de altă parte, în spiritul moralei creștine, potul se simte, împreună cu iubita lui, ca făcând parte din corpul cosmic al lui Dumnezeu, sacralizat prin aspirații și prin viziune, ca și prin intensitatea sentimentelor: „În mâna ta dreaptă și-au făcut cuib / rândunele, dar tu deretici mai departe / văzduhul îngenuncheat, și fără să uiți / să prinzi cu lasoul iepurele de foc, / împământenești nesomnul în rugă. // strivești între palme clarobscurul / și-i porți mireasma în azilul ambulant / în care prima zăpadă înghesuie jivine inocente, / cu fiecare mătănie scoți din dărâmături / irisul înierbit al iubirii” („azilul”). Sacrul poate fi decelat în țesătura oricărui poem, dar, cu deosebire, în câteva elegii cu decorul realizat în manieră impresionistă: „Împrejmuit de șanțuri, cu ziduri crenelate și mașini de război, / inexpugnabil se-nalță castelul sub țipătul scurt al pescărușului / umbra unui copil izbucnind în plâns, obrazul lui șters de vânt / și mâna verzui-înspumată ducând cu ea fără urmă acest nisip - / din toate rămâne doar cât încape într-un pumn ce n-are putere / să se-nchidă, când tălpile goale aprind culorile amurgului. // Þi-am pus în palme lumina ca pe un pui de rândunea / căzut din cuib, sub mângâieri tremurând cu bătăi de inimă iuți / Nu vrea să mănânce, tânjește după cuibul albastru... // soarele zboară aproape de noi cu o neliniște maternă” („castelul”).
Spațiul în care iubirea conotată ca joc, inocentă și zburdalnică, se desfășoară, este unul eteric, al serafimilor / heruvimilor, iar timpul, măsurabil în eoni, este scos de sub povara ciclurilor terestre: „Mă caută furtuna de nisip în brațele tale pe-nserate, / răsucit în nealb ca o filă aprinsă la un colț / Cu răsuflarea tăiată îngropăm lumina în acele brazilor // Câte-o umbră pe-aproape, uitată între buze rumeguș, / suspină după mâna ce i-a desprins aripile. // ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, / până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, / lovind ca o ciută rănită apa” („furtuna”). Într-o „nichitiană”, tensiunea dintre semnificant și semnificat pare a fi redescoperită: „lumea se crăpase ca o coajă de ou, cuvintele fugeau / și ploua cu privirea lui Dumnezeu”. Distanța dintre ochi și inimă, adică dintre două modalități de cunoaștere (empirică, prin analizatorul vizual, și mistică, implicând sentimentele) este distanța dintre credință și tăgadă, dintre speranța în mântuire și teama de neant: „fascinați de vraja nimicului am înghițit moartea / și ne-am dizolvat în propria umbră / nu mai putem umple cu trupul / distanța dintre ochi și inimă” („pogorârea la iad”).
Moartea primește definiții în care metaforele par preluate din vechile cărți bisericești: „moartea-i un bloc de piatră / șlefuit de numele abia rostit” („semn”); „moartea e un fulg de zăpadă / stins între buze și pleoape, când, fără adăpost, / ne ghemuim în palmele lui Dumnezeu” („tunelul”); „moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul” („aurire”). Ca și moartea, viața stă sub semnul curgerii, al transformării în altceva: a trăi înseamnă a scrie, dar și a citi / interpreta un scenariu pregătit anume pentru tine, de la care nu te poți abate: suntem destul de aproape de vechiul motiv ale lumii ca teatru, și de ideea cuprinsă în versul eminescian „alte măști, aceeași piesă”: „viața e adesea o ciornă / pe care mâzgălești frânturi dintr-o lecție / învățată pe jumătate // când și când într-un acces de supărare / o mototolești și o arunci prin preajmă / dar cuvintele ies din ea ca un mușuroi de furnici / și se întorc la tine // iar ea se întinde ca un copil ce se trezește / încă o dată înainte s-adoarmă, / ca să soarbă sfârșitul poveștii / pe care întotdeauna în scrii // direct pe curat” („ciorna”).
Poemele din primul grupaj - cel pe care l-am considerat temperat-elegiac - trădează un efort de limpezire a expresiei și de creare a unui limbaj poetic personal. Desprinderea de simbolurile mistice, de miturile biblice și de tonalitatea – uneori de predică duminicală – se face treptat, pe măsură ce eul liric devine, așa cum era și firesc, centrul propriului univers. Descoperirea sinelui, a profunzimilor și a dinamismului său, dau poeticitate discursului: „uneori ne azvârlim atât de adânc unul în altul / că numai Hristos poate să ne scoată vii / Îl așteptăm juliți la încheieturi / mânjiți de luturi colorate // soarele face bucle în ceața lăptoasă / strada își ondulează intrările // oamenii se uită mirați / la exercițiile noastre de moarte // și aruncă în noi cu nori” („bucle”).
În cel de-al doilea grupaj, cel care experimentează jocul intelectual de tip barbian (uneori frizând ermetismul), Florin Caragiu este mai vulnerabil, poate și pentru că discursul devine arid: „Cantor era convins că numerele transfinite / i-au fost șoptite de Dumnezeu / știa că vor veni asupra lui necazuri / care îi vor adânci bucuria / Kronecker gândea că numerele iraționale nu există // ajuns aici cauți ceva care să te surprindă / un șir de infinituri ascunse după un titlu scris cu roșu, / deliberat inducător în eroare, / care nici măcar nu indică lucrul cel mai semnificativ / puterea continuumului / inconsistența mulțimii tuturor mulțimilor / sau libertatea de a urma Adevărul / oriunde te-ar purta lumina descinsă” („alefuri”).
De cele mai multe ori însă, la confluența dintre religie și matematică poetul știe să găsească un loc geometric numit poezie: „cele mai frumoase poezii apar / după ce poeții își termină de scris versurile / și se întind pe covor / cu fața în jos și brațele desfăcute // tavanul devine albastru transparent ca un cer / neverosimil de aproape / nici nu-și dau seama când camera se umple / de un fum mai limpede ca aerul // se trezesc pe covorul aprins / și-l acoperă cu trupul până ce flacăra se stinge // pe jos nu rămâne decât o gaură / iar în ei un gol în formă de cruce / loc de veci / lui Dumnezeu și lumii / îmbrățișați” („forme”).