agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11253 .



Nicolae Manolescu inversus Liviu Ioan Stoiciu
articol [ Polemica ]
Colecţia: Rahat cu Apă Rece

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PaulBogdan ]

2008-09-12  |     | 



Cum consideră ambasadorul României la UNESCO, domnul Nicolae Manolescu, că ar trebui protejată libertatea de exprimare? Care este misiunea dânsului într-o organizație care funcționează pe principiile drepturilor omului și care are ca scop promovarea culturii, educației, științei... etc.?
Dreptul la educație, la cultură și exprimare liberă sunt activitățile pe care domnia sa ar trebui să le promoveze în fiecare zi în care ocupă un post atât de onorant. Dar, desigur, de pe un piedestal atât de înalt, unde aerul rarefiat și rafinat te poate îndepărta ușor de realitatea în care supraviețuiește scriitorul român, domnia sa se prea poate să se fi repersonificat din dulăul lui G. Alexandrescu, împărțind libertatea preferențial. Este destul de dificil să realizezi că rolul de demnitar poate fi chiar compatibil din punct de vedere etic cu acela de președinte al Uniunii Scriitorilor din România și că ai putea aplica principiile care te fac să strălucești în luminile pariziene și în mocirla Bucureștilor care va intra cât de curând în iarnă. În cazul domnului Manolescu, nu este numai dificil să aplice democrația acasă, printre ai săi, să susțină dreptul la exprimare liberă, ci și neproductiv, chiar distructiv pentru soarta scriitorimii române. Scriitorul român trebuie să-și cunoască locul(!) unde trebuie să stea și să se gudure. Să fie „pus la punct!”(N.M.) atunci când sancționează prin armele proprii, ale scrisului, menirea, lucrarea, truda celor care știu ce este mai binele pentru ei.
Această atitudine nu putea fi mai bine susținută decât printr-un proces de calomnie intentat în numele USR care, odată câștigat, ar crea un precedent ce ar scoate din cap fumurile oricărui scriitor care ar îndrăzni să ridice glasul împotriva conducerii USR. "Pârâtul"? Liviu Ioan Stoiciu. Un tip incomod, care nu a luat în considerare sensibilitatea ilustrului critic-demnitar nici pe timpul când Goma a fost exclus din USR, nici acum, când Nicolae Manolescu se pregătește să modifice statutul USR prin care unii spun că vrea să-și pregătească o mică dictatură.

Am atașat acestei fărâme de opinie articolul din Tiuk, în care LIS îl sancționează pe N.M., citația prin care N.M. îl aduce în fața instanței pe LIS, expunerea de motive și întâmpinarea lui LIS.




Tiuk 11 LIS Tiuk!
Antiteze
Liviu Ioan Stoiciu

Pe mâna cui a încăput Uniunea Scriitorilor


Reiau (rescriu) un contrapunct. Zilele trecute îmi scria un tânăr poet că i s-a rătăcit dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor din România (USR), a întrebat la filială (la București) cum de e posibil, i s-a răspuns că „trebuie să se obișnuiască și cu chestii din astea, că așa e la USR”. Tânărul poet mi-a spus nu mai știe ce să creadă — merită sau nu să insiste să intre în USR, de drept? Câștigă în definitiv ceva că se înregimentează? Îl ajută cu ceva „acest statut, de membru al unei uniuni de creație?” Și a continuat cu (îl citez iar): „Un prieten de la revista Tomis mi-a zis că a auzit o chestie ciudată: în 2008 se pare că USR-ul se va privatiza și va urma o cuponiadă pentru proprietățile sau patrimoniul ei”! Mărturisesc, m-a lăsat cu gura căscată. La orice mă așteptam, dar să aud că se privatizează USR, nu! O fi bine, o fi rău că se privatizează USR? Că fiecare scriitor devine cuponar-acționar pe averea USR? Pe ce lume trăiesc eu, membru al Consiliului de conducere al USR, dacă habar nu am de o asemenea posibilitate, a privatizării USR, „de care se discută” (că nu iese fum fără foc) la nivelul conducerii operative a USR? Iată cum se fac și se desfac peste capul tuturor, complet netransparent, afacerile la USR! O mână de oameni se crede providențială, în frunte cu președintele N. Manolescu… Știam că se rescrie în secret, în Comitetul Director („al celor 11”, complici ai președintelui USR), Statutul USR, dar că s-ar ajunge prin noul statut la privatizarea USR… Noua conducere a USR (aleasă în 2005 prin delegați ai scriitorilor, la o reprezentare de 1 la 40 de membri ai USR, că adunarea generală nu mai poate fi convocată, din lipsă de bani) depășește orice imaginație, e clar. Și nu numai atât: contrariat, am întrebat un scriitor aflat în preajma conducerii operative a USR ce e cu comedia asta a privatizării USR? Până într-atât se schimbă Statutul USR? Răspunsul lui: el știa numai că se regionalizează USR (nu auzise de „cuponiadă”)... Altă bazaconie: acum s-a găsit USR să-și piardă capul de la București, să se regionalizeze (să aibă atâtea capete câte filiale are USR, 15, eventual), când Ministerul Muncii (care dă o jumătate de pensie în plus fiecărui pensionar al USR, conform unei legi care funcționează din 2007) ține cont de USR „ca instituție reprezentativă națională, centralizată”? Numai un USR centralizat fiind cel ce poate confirma anual că membrii USR își plătesc la zi cotizația, că n-au murit și pot primi jumătatea în plus de pensie… Tocmai lăudam abilitatea USR de a se perpetua în structurile democratice ale Uniunii Europene centralizată (în UE nu există decât uniuni regionale, pe landuri sau provincii, ale scriitorilor, după afinități și interese) prin legea jumătății de pensie în plus pentru membrii USR. În condițiile în care USR a devenit extrem de atrăgătoare pentru pensionari din cauza acestei legi (inventate de Adrian Păunescu și reevaluate de Varujan Vosganian, vicepreședinte al USR, la nivel parlamentar și guvernamental): cererile de intrare în USR s-au înmulțit aberant, iar comisiile de validare sunt bănuite de corupție (circulă deja legenda că primirea se face azi pe mii de euro, nu doar pe o sticlă de whisky). Ce o fi adevărat: se va privatiza USR, se va regionaliza? Cum va arăta viitorul Statut al USR, pe care N. Manolescu (căruia i se pare că nu are destule puteri de dominare, deși face ce dorește la USR, arogant cum e în funcție, neîndrăznind nimeni să-l tragă de mânecă) a anunțat din 2005 că vrea să-l schimbe radical, fără să dea amănunte? Personal, nu uit că N. Manolescu a fost acuzat de dictatură cât a condus Partidului Alianței Civice, chiar de către membrii lui scriitori, făcându-se caz în mass-media de o revoltă oficială, în acest sens. Ar trebui să se ia aminte. Cu atât mai mult cu cât N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest și înțelegător cu soarta scriitorului român — azi domnia sa coboară din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul altă condiție de trai (de lux, face parte acum din „lumea bună”, cu venituri amețitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris și se uită de sus la scriitorimea română (nu se mai simte compatibil, am observat, decât cu îmbogățiții și descurcăreții postcomuniști, inclusiv scriitori; nu pot să uit că a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianistă, a Elenei Ștefoi, fostă propagandist PCR, altfel, ambasadoare azi în Canada). N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rând. De altfel, pe acești scriitori (deci, și pe mine) îi va învăța minte cu Istoria sa critică… Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, după ce l-a executat ca antisemit, în mod iresponsabil (Paul Goma trăind de azi pe mâine, din mila statului francez): nici o clipă nu s-a gândit președintele USR să-l umple de onoruri, fiind între puținii scriitori necompromiși de comunism (în schimb îi ține la inimă pe foștii colaboraționiști cu PCR-Securitate). Vreau să cred că până la viitoarele alegeri din USR Paul Goma va fi repus în drepturi cetățenești și literare în România cu ajutorul USR. Și mizez pe bunul simț: până atunci trebuie operată deconspirarea scriitorilor colaboraționiști cu PCR-Securitate! Că e nevoie și de curățenie morală la vârful USR și al revistelor ce apar sub egida ei.
Altfel, USR a găsit soluții de supraviețuire onorabile — ultima dintre ele, aceea a susținerii financiare a revistelor ce apar sub egida USR, m-a luat prin surprindere: la votarea bugetului USR pe acest an s-a anunțat că se vor face cheltuieli din banii timbrului de carte! Salvatoare idee (să nu se uite că, în 1994, USR, condusă de Mircea Dinescu, a dat faliment din cauza cheltuielilor cu multele reviste editate de USR). Că Varujan Vosganian va face tot posibilul să fie modificată legea timbrului de carte, prin ordonanță de urgență, și că banii veniți din timbrul literar vor fi cheltuiți și pe susținerea revistelor literare, nu numai pe ajutorul social. În paranteză fie zis, N. Manolescu are o slăbiciune pentru Noua Literatură (neintrată în conștiința scriitoricească, dar motivată că e reprezentantă a „tinerilor scriitori”), această revistă își acoperă toate cheltuielile de la USR, față de restul revistelor, care primesc bani selectiv, ori pentru plata colaborărilor, ori pentru tipografie, ori pentru salarii și chirii. Interesant, și noua serie a revistei Luceafărul a apărut numai din banii USR, rămâne de văzut cât timp, neavând acordul Consiliului de conducere al USR, care răspunde de fiecare leu al USR cheltuit (Consiliu ignorat cinic; de altfel, nici un redactor-șef numit la revistele ce apar sub egida USR, după ce a fost ales noul președinte al USR, nu a fost votat în Consiliu; N. Manolescu își pune „oamenii” în funcții după propriul plac).
Peste un an vor avea loc noi alegeri la USR. Eu fac parte dintre sceptici, n-aș micșora rolul de sindicat al USR (cum aud că se va întâmpla prin noul Statut la care se lucrează), scriitorul trebuie protejat — fiindcă numai ajutoarele sociale și medicale, plus cele de înmormântare îl obligă moral pe scriitor cu adevărat. În rest, a fi membru al USR înseamnă doar să plătești o cotizație și, dacă ești pensionat, o jumătate de pensie în plus. E adevărat, scriitorii în activitate mai apelează la „Sala Oglinzilor” pentru o lansare, sau mai primește 200 de euro pentru o lectură publică (dacă e în grațiile președintelui de filială). În rest, „clubul” dominant, cel ce conduce operativ nu numai USR, ci și literatura română (acest grup e cel care profită de traduceri și plimbări în străinătate pe gratis, la nivel de reciprocitate, inclusiv în China și Vietnam, de exemplu) își vede mai departe de interesele lui, abuziv…

PS. Apropo de ajutorul de înmormântare și de „gașca Manolescu”. Am citit în presă că „șefia” USR a refuzat să depună, la sediul ei din Calea Victoriei 115, pe catafalc, sicriul cu trupul lui Cezar Ivănescu, Dumnezeu să-l ierte, să poată să se reculeagă prietenii și dușmanii poetului, la căpătâi. Mai mult, nici Muzeul Național al Literaturii Române (condus din 2008 de „un om al lui Manolescu”, Radu Călin Cristea) nu l-a primit pe catafalc – deși majoritatea scriitorilor dispăruți au plecat spre cimitir de aici! Și am mai citit în presă că USR s-a spălat pe mâini, n-a cheltuit nici un leu cu înmormântarea lui Cezar Ivănescu, o personalitate extraordinară a literaturii române (care a murit chiar în ziua în care „elita” USR serba cu fast Centenarul USR, pe 24 aprilie 2008), toate cheltuielile fiind suportate de autoritățile ieșene – la înmormântarea sa neparticipând nici un membru bucureștean din conducerea USR… Așa că trebuie să întreb iar: pe mâna cui a încăput USR? Numai „oamenii lui Manolescu” sunt „serviți”, dezonorant, chiar și când mor scriitorii de prim rang, dovediți incomozi cât au fost în viață?

30 aprilie 2008. București


Citație, Expunere de motive:


Citatie Lis

Expunere 1


Photobucket


Și un text semnat LIS, pentru poezie.ro, care cuprinde întâmpinarea sa, ca răspuns acuzațiilor domnului Nicolae Manolescu în procesul intentat:


Liviu Ioan Stoiciu


O nouă mărturisire – chemat la tribunal fiindcă am opinii critice



M-am trezit în vara anului 2008 „pârât”, dat în judecată de către președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu. În „Întâmpinarea” de mai jos aveți amănunte legate de cauza procesului. Am făcut cunoscută în mass-media toată tărășenia: Citația și Cererea-acțiune a președintelui USR, fotocopiate, apoi textul incriminat (datat 30 aprilie 2008, intitulat „Pe mâinile cui a încăput Uniunea Scriitorilor?”, apărut în numărul 19, iunie 2008, al revistei electronice „Tiuk!”, pe site www.tiuk.reea.net), și „Întâmpinarea” mea, cerută de Judecătorie… Reacția publică? Aproape egală cu zero, consemnări anemice ici-acolo, deși la mijloc e o încercare condamnabilă de „punere a pumnului în gură unui scriitor prin Justiție”! Asta mă obligă să-mi declar azi, 12 septembrie 2008, aici, dezamăgirea. De reținut, N. Manolescu anunță în ziarul Evenimentul zilei (din 9 septembrie 2008, vedeți linkul http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/819904/Manolescu-si-a-dat-in-judecata-un-coleg-din-USR/) că va cere să fiu exclus din USR dacă Justiția nu-i face pe plac! Trăiesc eu pe altă lume? Întreb ca prostul: N. Manolescu își poate permite chiar orice abuz în România anului 2008? În rest, e bine să se ia aminte!

STOICIU LIVIU IOAN, „pârât, în proces cu Uniunea Scriitorilor din România, în calitate de reclamant pentru Fond – obligația de a face” (conform Citației emise la 6 august 2008 / Dosarul 6713/4/2008)

Către Judecătoria Sectorul 4 București

ÎNTÂMPINARE
la cererea-acțiune semnată de Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, „prin avocat Deleanu Ioan”

Domnule Președinte al Judecătoriei,

E primul proces de care am parte de când mă știu, deși scriu continuu și public în presa scrisă, în ziare și reviste, de la Revoluție încoace (am publicat și zilnic opinii critice și articole de atitudine, dar mai ales am publicat și public săptămânal, insistând pe domeniile politic, social și cultural-literar). În ultimii aproape 19 ani, publicistica, redescoperită în libertate, a ocupat și locul întâi la masa mea de scris. E prima oară când sunt acuzat oficial de „calomniere” – în condițiile în care eu nu fac decât să critic abuzuri în funcții, să spun lucrurilor pe nume și să fac observații intransigente pe seama lor. Cel ce m-a chemat acum în instanță (Nicolae Manolescu, care „reprezintă legal” Uniunea Scriitorilor din România; o voi prescurta mai jos USR) confundă din rea-credință critica incomodă, neconvenabilă domniei sale, cu calomnia, trecând, mai nou, și la hărțuirea mea prin Justiție, iată, să mă intimideze. Răstălmăcirile cuvintelor mele și interpretarea că ele ar calomnia numai fiindcă sunt critice, amintesc de reflexele trecutului comunist, de o mentalitate compromisă, neculpabilizată. A calomnia înseamnă a face afirmații mincinoase sau a aduce acuzații false, ceea ce nu e cazul meu. Pentru mine nu contează decât adevărul!

Insist pe al doilea alineat al cererii-acțiune semnată de N. Manolescu: „Să obligați pârâtul să înceteze calomnierea prin presă a Uniunii Scriitorilor din România și a persoanelor din conducerea acesteia, sub sancțiunea unor plăți de daune cominatorii a câte 1.000 lei / zi, pentru toată perioada de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța și până la întreruperea efectivă a calomnierii”! Din start, îmi manifest stupefacția că e posibil numai să se ceară prin Justiție, azi, să i se suspende semnătura unui scriitor independent (cum sunt eu) printr-o hotărâre „de la data… la data”, să fie cenzurat „legal”, să i se închidă gura, cum se spune. Oricât de critic ar fi el la adresa unei persoane sau instituții publice! E împotriva Constituției și a bunului simț. Să citez din Constituție: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Câștigul real principal postcomunist a fost libertatea de expresie! Iată însă că azi, după 19 ani de democrație, sunt amenințat cu plata a 10 milioane de lei vechi pe zi dacă am opinii critice și scriu articole de atitudine!

De ce s-a ajuns până aici, să mi se impună azi tăcerea? Numai dictatura comunistă și Securitatea mi-au mai impus asta, obligându-mă să intru în disidență. Să nu mai critic, azi, USR și conducerea ei operativă, cu orice preț? Vă rog să rețineți (n-am altă explicație): la USR, la nivel de conducere, s-a intrat în campanie electorală, în prima parte a anului viitor vor avea loc noi alegeri în breasla scriitoricească, va fi ales un nou președinte al ei, cu vicepreședinți și secretari, un nou Comitet de conducere (format din 11 membri „executivi”), un nou Consiliu. E clar, dezvăluirile mele din presă „deranjează”, strică jocurile electorale… De fapt, de ce trebuie să-mi justific eu cuvintele, la o cerere-acțiune de tip autoritarist?

Se subliniază în cererea-acțiune concepută „la general”, semnată de N. Manolescu, că în calitatea mea de membru al „Consiliului ca organ suprem de conducere a USR” calomniez USR și „deopotrivă conducerea acesteia” (se referă la conducerea operativă a USR, la cei ce primesc salarii pentru funcțiile deținute la USR, în frunte cu N. Manolescu). Vă rog să rețineți: tocmai fiindcă sunt membru al acestui Consiliu „suprem” de conducere al USR (neretribuit), am responsabilitatea expresă, față de cei ce m-au ales, față de breasla scriitoricească, să fiu critic, transparent, să nu ascund adevărurile care lasă de dorit din activitatea conducerii operative a USR, să o țin din scurt. Mai e ceva de comentat?

Se face caz în întreaga cerere-acțiune de „prestigiul” Uniunii Scriitorilor din România (USR). Care „prestigiu”? Cine l-a determinat? Cine e USR? O instituție „sub vremi”, care nu se respectă. Prestigiu înseamnă „autoritate morală” (conform tuturor dicționarelor) – iar instituția USR nu se poate lăuda cu nici o acțiune publică morală, care să-i fi atras simpatia populației! Din contră, USR a ajuns la paroxism: de când a fost ales N. Manolescu președinte, în 2005, a fost interzisă semnătura lui Paul Goma (deoarece e incomod în tot ce scrie și azi) în revistele ce apar sub egida USR! Paul Goma fiind un simbol al rezistenței anticomuniste românești, un mare scriitor-disident pe care-l are România, refugiat politic și azi în Franța (și pentru care USR nu mișcă un deget să-l aducă în țară, din contră, îl pune la zid cu etichete condamnabile)! Din acest motiv am intrat personal în conflict principial direct cu N. Manolescu și cu „cei 11” din Comitetul de conducere al USR, care au găsit de cuviință să-l compromită și pe plan internațional pe Paul Goma, nu numai în țară! Luându-i apărarea lui Paul Goma și publicându-l în revista Viața Românească, pe care o conduceam, am intrat în… dizgrația conducerii nedemne a USR! Iată urmarea, am fost dat în judecată deoarece apăr Drepturile Omului, începând cu libertatea de expresie.
Se face caz că eu aduc prejudicii imaginii USR, că „defăimez” USR (și conducerea sa, în frunte cu N. Manolescu), care, citez din cererea-acțiune, „în decursul anilor de existență s-a definit cu demnitate și competență în România și în afară, printro (sic!) activitate susținută de promovare a literaturii de calitate” – fals! Care demnitate și competență? Care imagine? USR n-a fost decât o instituție colaboraționistă, care a dezvoltat condamnabil ideologia comunistă și a ridicat pe cele mai înalte culmi dictatura ceaușistă… USR a înfierat public orice „ieșire din rând” a scriitorilor disidenți, ba chiar i-a dat afară din rândurile ei! Exemplul lui Paul Goma, dacă tot l-am pomenit mai sus, e flagrant: nu numai că n-a fost apărat de USR în 1977, dar a fost exclus din USR și lăsat pe mâna poliției politice.
Apropo: sunt acuzat că pot aduce în viitor prejudicii (prejudicii potențiale, deci) prin criticile mele – de când se judecă azi „povești cu calomnii și prejudicii” care se pot întâmpla în viitor? Sunt condamnat preventiv, Doamne ferește, ca „inamic public numărul 1”? Nu se judecă faptele propriu-zise? Iar dacă am adus cumva vreun prejudiciu USR, rog să se evalueze asta oficial, prin firmă autorizată.
Mai mult, sunt acuzat că mă lansez nu numai în calomnierea USR, ci și în „calomnierea altor personalități publice din țara noastră”! Iată motivul pentru care i se cere Justiției să mă execute sumar, să-mi interzică semnătura – și orice cuvânt critic pe care-l voi mai scoate să fie plătit cu 1.000 lei noi pe zi! E incredibil: pe toți îi „calomniez”, deși nu fac decât să consemnez adevăruri neconvenabile!
Vă puteți imagina? Poți critica orice, și Președinția României și orice instituție fundamentală a statului, azi, dar nu poți critica Uniunea Scriitorilor, conducerea ei? E de tot râsul (sau plânsul)…

Nu pun în discuție cererea-acțiune către „Judecătoria 4 București”, întru-totul rudimentară (dactilografiată penibil, cu greșeli de genul „printro” și „întro”, legat, sau „creierea de disensiuni”, cu virgule puse împotriva ortografiei), semnată uluitor de Nicolae Manolescu, imaginându-mi că de vină e numai avocatul său, Deleanu Ioan. Sigur, N. Manolescu nu are nici o scuză că așa compromite Uniunea Scriitorilor din România (USR). Îmi e mie rușine de toată această cerere-acțiune „fără obiect”, jignitoare și agramată (toată e construită pe același calapod, de tip: „acesta, cuprins de febra scrierilor sale”; ultimul paragraf atinge apogeul, în care N. Manolescu cere pedepsirea mea, prin pronunțarea antologică a unei hotărâri în Justiție care să-mi suspende semnătura – întreb: să fiu pedepsit pentru ce n-am făcut?).

Se mai spune în cererea-acțiune că „inventez scenarii” (sic!) – dacă sunt scenarii, deci literatură, nu pot fi incriminate. Apoi, bazaconia că prin aceste articole de atitudine eu îmi fac un „renume”, nu mai trebuie să o demontez, e de ajuns să citiți biobibliografia mea, să găsiți adevăratul „renume”. Nu mai pun la socoteală că se începe, jenant, cu: „În fapt, se constată că pârâtul…” – cine „se constată” (la plural, cu drept de instanță), într-o cerere-acțiune semnată de N. Manolescu, care se transformă astfel în delațiune?
Totodată, cererea-acțiune e plină de neadevăruri și acuzații false (de fapt, ea mă calomniază pe mine): eu n-am pornit nici o „campanie unilaterală de calomniere” la adresa USR și a conducerii sale, pur și simplu îmi fac datoria, îi atrag atenția breslei scriitorilor ce se întâmplă în realitate. N-am apelat la nici un „atac personal”, atac funcțiile publice. Nicăieri n-am afirmat că USR e „un fel de grupare nelegală” (e tendențios argumentul în sine al acestei cereri-acțiune, odată ce și eu sunt unul dintre aleșii structurilor de conducere ale USR, cu drepturi depline, inclusiv de a avea rețineri asupra acțiunilor abuzive ale conducerii USR). O altă aberație: că eu urmăresc și „creierea (sic!) de disensiuni în interiorul uniunii” – de unde până unde? Numai fiindcă spun unor lucruri pe nume și cei vizați se simt descoperiți?

Mă abțin să fac alte referiri. Aștept să văd enumerate „calomniile” de către N. Manolescu și avocatul său, să pot să le demontez minciuna și falsul. Vrea USR să-și spele rufele murdare în instanță? N-am nimic să-mi reproșez, n-am intenționat nici o clipă să discreditez vreodată pe cineva, în nici un context. Repet, mi-am făcut datoria față de mine însumi, dând de gol lucruri reproșabile conducerii USR (cu USR n-am nimic de împărțit, se înțelege, din contră, iau apărarea rolului ei sindical; din păcate, cel ce mă cheamă pe mine acum în judecată a politizat USR, ceea ce e de neacceptat, și nu e numai opinia mea, „oamenii lui Manolescu” au acaparat tot). Repet, nu calomniez pe nimeni, de aproape 19 ani spun doar lucrurilor neconvenabile pe nume. Nu mă interesează dacă e președintele sau premierul României, sau e președintele USR: atunci când am de făcut cunoscută o opinie critică a mea în legătură cu un aspect sau altul, o fac fără prejudecăți, cu onestitate. Nu am nimic de împărțit personal cu nimeni, apăr numai cu sinceritate principiile, adevărul lor. Mă lupt cu bună-credință cu tot ce mi se pare a fi abuz de funcție.

Închei, întrebându-mă naiv: iubitor de confrați cum e, criticul literar N. Manolescu a uitat că înainte de a da în judecată, „deontologic”, trebuie să apelezi pe scurt la Dreptul la replică în presa scrisă, dacă ești nemulțumit de ceea ce s-a scris despre tine, și chiar să apelezi la noile comisii de mediere de pe lângă judecătorii, la mijloc putând fi o neînțelegere? Sau să ai o discuție amiabilă cu cel pe care vrei să-l dai în judecată numai fiindcă îți blamează abuzurile și nu-ți cântă în strună. Știindu-se că polemicile culturale nu intră în Justiție… Domnia sa a ținut cu orice preț să-mi dea cu parul în cap, „prin surprindere”, să mă învăț minte „la Tribunal” („la Tribunal, birjar”, ar spune un mare scriitor român clasic). Doar nu e greu să-i acuzi pe criticii tăi că te… calomniază! Reaua sa credință bate la ochi.

3 septembrie 2008. București

Liviu Ioan Stoiciu



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!