După un manual de campanie electorală ale cărui reguli de bun simț sunt încălcate sistematic de politicieni de ambe sexe și din toate punctele cardinale ale “spectrului”, Marius Ghilezan a cucerit atenția cititorilor cu o carte de veșnică actualitate, bine scrisă și excelent primită de citiori. Îmi amintesc cu plăcere sala plină de la Universitate unde a fost lansat romanul “Furia”, impresionanta sagă a unui suporter polist all time, care a mers drept la inima celor care înțeleg că Timișoara, Poli și culorile alb-violet însemnă mai mult o stare de spirit decât echipa plus galeria vânată de mahării federației. Cred că succesul “Furiei” l-a determinat pe Marius Ghilezan să revină în peisajul literar cu noul său volum “Hoția la români”, publicat la Grupul Editorial “Corint” din Capitală.
Trecerea de la tema fotbalistică la cea de furtișag, ca sport național, nu e una forțată, cum s-ar crede la prima vedere. Este chiar o tranziție lină, firească, dovadă fiind recentele afirmații ale lui Victor Pițurcă, antrenorul naționalei, care spunea că ar fi dispus să trișeze pentru a câștiga la Cazino, ceea ce se pare că a și făcut. Așadar, “Hoția la români”!
Flerul jurnalistului de la BBC și “Evenimentul zilei” s-a dovedit imbatabil și de astă dată, începând cu alegerea temei și a titlului. Nu e de mirare că primul tiraj s-a epuizat în doar 40 de zile, “parte vândut, parte furat”, cum ne anunță un smiley șugubăț sau ‘oț atașat copertei.
Titlul de care facem vorbire este, fără îndoială, o veche sursă de frustrare a românului, așa că cititorul deschide cartea așa cum s-ar așeza un pasager în personalul Lugoj-Timișoara, așteptând să treacă prin șirul stațiilor banale și prăfuite, pentru a ajunge la o destinație previzibilă. Surpriza este că, odată urcat în tren, odată începută aventura lecturii, nu mai poți lăsa cartea din mână, iar trenul personal se transformă pe neașteptate într-un TGV care trece, grație unei scriituri alerte, copleșitoare pe alocuri, prin stații-capitole surprinzătoare, fără a opri în haltele banale ale locurilor comune, care monopolizează îndeobște tema. „Riturile de trecere, furtul miresei și frica de moroi”, „Semnele Apocalipsei printre argouri și jargoane”, „Jocuri bune, jocuri rele” sau „Ce ‘oț e copilul meu” sunt câteva din aceste capitole, care tratează teme mai vechi sau mai noi cu prospețime și agerime de spirit, calități care au cam amorțit în cercul restrâns al analiștilor de pe „sticlă”, unde oameni ca autorul nostru se fac auziți regretabil de rar.
Marius Ghilezan nu se sfiește să „filmeze” realitatea din unghiuri inedite, cu siguranța unui cameraman care știe care sunt cadrele esențiale și ilustrative pentru tema aleasă. Cartea „Hoția la români” este o sumă de astfel de cadre, din care prea puține au trebuit să cadă la „montaj”. Cel puțin așa avem impresia: că este o carte scrisă din prima, fără bâjbâieli și ocolișuri, căci autorul a știut exact unde e rana pe care să pună degetul. Indexul e orientat clar și fără echivoc, în forme comprimate, fără floricele de stil: „ascunderea mizeriei sub covor e un sport național”, „numai un nebun poate să creadă că statuia cade atunci când un moralist, pierdut prin zonă, condamnă nevrednica sa reprezentativitate”, „furtul la români are expresivitate și originalitate” etc.
„Hoția la români” este o carte cu capitole amare, impudice, revoltătoare, ultragiante chiar, care au șansa să fie acceptate de cititor dacă acesta oprește pentru o clipă goana lecturii și cugetă la cele scrise. Atunci când spune, de pildă, că „Dacă toți fură, până și cei ce-ar trebui trebui să dea exemplu, de ce n-aș fura și eu care sunt un amărât?” autorul redă o mostră de gândire sedimentată în conștiința colectivă. Inconștient sau nu, o aprobăm în sine cu toții, considerând-o o formă de haiducie individuală, care mai nou are și excrescențe intelectuale, despre care s-a vorbit prea puțin: plagiatul, pirateria IT sau încălcarea drepturilor de autor.
Acest gen de constatări intrigă, enervează, tocmai pentru că distrug mituri încetățenite încă de pe vremea celor mai buni și mai drepți dintre traci, care scurtau calea spre Zamolxis aruncând-se-n suliți cu conștiința împăcată. Atunci când zdruncini tradițiile păguboase, riști să devii nesuferit. Nu ne sunt de ajuns nutriționiștii care atrag atenția că bucatele tradiționale (sarmale, cârnați înecați în ulei, pălincă etc.) sunt moarte curată, mai vine acum și Marius Ghilezan care pune la zid tradiția peșcheșului, ba chiar și legenda sacrosantă a haiducilor lui Șaptecai, Toma Alimoș și Iorgu Iorgovan! Cine se crede domnule acest Marius Ghilezan să dea cu paru’ în Robin Huzii populari, mă întrebam eu, în clipa în care, la radioul care-mi acompania lectura, izbucniră acordurile neumuritoare ale lui Phoenix: „cine trece-n Valea seacă, cu hangerul scos din teacă și cu pieptul dezvelit” și așa mai departe, cu răspunsul țanțoș „șapte ani cu voinicie și-a bătut joc de domnie/ și tot pradă ne-ncetat/ Andri Popa - hoț bărbat”. Acestei nații de haiduci îi prescrie Marius Ghilezan ceaiul de mușețel al democrației, respectarea legilor ca-n plictisitorul și searbădul Occident?
În realitate, autorul nu dă sentințe, el doar provoacă, cu iscusința jurnalistului, interesul gradat pentru capitolele următoare. Marius Ghilezan e capabil și de nuanțe, atunci când spune că „nu e vorba aici de un determinism al locului, nici de o civilizație ratată”.
El devine grav doar atunci când, cu o rară subtilitate, observă efectul malefic al bagatelizării răului, cuprins în bancuri și aforisme gen „munca l-a creat pe om, dar nici lenea nu l-a omorât” sau „munca e pentru proști, șmecherii se descurcă”. Bagatelizare a răului ilustrată în vanități precum „ce ‘oț e copilul meu” sau în obiceiuri gen furtul miresei.
Ar mai trebui spus că, prin exprimare și stil, cartea are certe valențe literare și se înscrie într-un curent corect sesizat de criticul Lucian Alexiu, care remarca intrarea masivă în actualul peisaj livresc a unor scriitori cu formații diverse - jurnaliști, medici, informaticieni - care vin cu bagajul unor cunoștințe inedite, convertind variile lor experiențe într-o scriitură proaspătă și captivantă. Marius Ghilezan – scriitorul a știut să se folosească cu inteligență de experiența jurnalistului, a specialistului în comunicare instituțională și marketing politic, dar mai ales a sfetnicului unor importanți lideri ai nației.
Alături de „Ghidul nesimțitului” și perlele tranziției adunate cu migală de Radu Paraschivescu, cartea lui Marius Ghilezan, „Hoția la români”, se înscrie în categoria cărților neplăcute, dar necesare. Necesare acelor cititori care, punând întrebarea narcisistă „Oglindă, oglinjoară, cine-i mai așa și pe dincolo din țară”, au tăria de a asculta verdictul nesuferitului obiect, fără să-l facă țăndări.

(*) Marius Ghilezan, “Hoția la români”, Editura „Runa”, Grupul Editorial “Corint” București, mai 2008