agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-03 | | Danei Cuvinte către patru prieteni este testamentul poetic al lui Blaga. El cheamă cititorii avizați și responsabili, pe cei aleși, putini la număr („Voi sînteți patru, nu mai mulți”), să ia în primire și să dea seamă de biografia sa esențială, aceea care riscă mereu să fie concurată, mistificată, camuflată de accidentele nesemnificativa ale biografiei civile. „Mi-e teamă, prieteni, că sfîrșitul n-am să mi-l pot alege singur. S-ar putea să cad cu fața în jos pe un tărîm netrebnic, rușinos. Voi patru însă, pomenind de alte fapte, să mă luați de unde voi fi fost căzut, pe-un drum de seară sau în miez de noapte în satul meu pe umeri să mă duceți întis pe lună ca pe-un scut.” (Cuvinte către patru prieteni) Contemplînd luna în prezența acestor martori privilegiați, Blaga invocă o slujbă ce o așteaptă, nu una a înmormîntării, ci una a renașterii sub forma veșnicei pomeniri: “Voi patru însă pomenind de alte fapte…” Cititorul care și l-a ridicat în suflet pe scutul lunii va trebui să-i împlinească de-abia de-acum destinul liric, asumîndu-și-l, căci biografia lirică este una fără de sfîrșit, rămasă mereu nescrisă sau scrisă și rescrisă mereu cu sîngele celor vii - hemografie, cu vorbele lui Nichita Stănescu. Așa o resimțea dealtfel și Blaga însuși într-un privilegiat moment de Liniște, cînd, auzind “cum se izbesc de geamuri razele de lună”, asculta un cîntec al strămoșilor ce-și împlineau prin el destinul frînt (“și-un cîntec cîntă-n mine-un dor ce nu-i al meu”), presimțindu-și exaltat viitorul, hazardat lăsat în grija noastră: “O, cine știe – suflete-n ce piept îți vei cînta și tu odată peste veacuri, pe coarde dulci de liniște, pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat și frînta bucurie de viață? Cine știe? Cine știe?” (Liniște) Care ar fi însă faptele, faptele ce trebuie pomenite și confirmate în exemplaritatea lor mitică pentru ca viețile noastre să continue printr-o mereu repetată imitatio o nesfîrșită biografie lirică. Vom alege pentru o succintă ilustare trei poeme reprezentative pentru un anume scenariu inițiatic : Haiducul, Veste și Schimbarea zodiei. Sînt trei poeme care par să surprindă chiar hotărîrea fermă a poetului însuși de a miza în primul rînd pe un destin liric, într-o uitare pătimașă și lucidă a celui civil. În degringolada începută cu În marea trecere și continuată în volumele de pînă la Nebănuitele trepte, unde întreaga lume e într-o perpetuă destrămare, iar eul autorului nu ostenește să se dezică de o existență nedemnă, tăgăduindu-și dreptul și vocația existențială, Haiducul pare să vestească o posibilă soluție mîntuitoare. Pardoxală în sine, ea este asumată de nevoie doar de cei proscriși și osîndiți la o virilă însingurare și la un veșnic anonimat. Conștient sau nu de asumarea ei, poate ezitantă încă, Blaga certifică această îndoială prin vorbirea evocatoare la persoana a treia, evitînd o identificare declarată cu haiducia. Încă tatonează, cochetează cu un destin pe care îl mlădiază totuși într-atît încît oricine poate recunoaște în el o soartă marcată de o vocație lirică. Deocamdată el prezintă această soartă, o descrie și o îndreptățește prin transpunere-transfigurare în registrul liric. Din capul locului, este evidentă o anume fatalitate potrivnică, osînditoare, care-l împinge pe haiduc în codru: “Va trebui să taie de-acum potecile toate de-a curmezișul.” Există însă simultan și un dor de ducă și deja o recunoaștere și o asumare a unei misiuni, devenită fermă și mărturisită: “Va să desferece duhul pădurii și șipote negre cari cîntă.” Neîndoielnic acest duh al pădurii este unul al dinamismului spiritual regenerator, iar încrederea în convertirea în cîntec a negrei mîhniri a șipotelor, legate poate de-o vrajă nefastă, este și ea limpede. Dealtfel, exilul semivoluntar al haiducului este recunoscut ca o descălecare în împărăție: “Intră în codru, în patria verde”. Codrul, muntele sînt patria noii vieți dezlegate de povara și reperele vieții anterioare: “S-a pierde în munte, s-a pierde, / uitîndu-și de mumă și moarte”. Tonul elegiac, baladesc, accentuînd ruperea tragică de lume (sau doar de o anume lume, de cea profană): “N-o să-l mai vadă nimeni cu anii. / Numai de sus pretutindeni / l-a dovedi cu țipăt uliul / și buha cu scurte jelanii”, pune în cumpănă două lumi în cadrul unui ritual inițiatic. Asumarea haiduciei este moarte pentru lumea veche și totodată renaștere într-o lume nouă, aceea a poeziei în care singurii martori și însoțitori ai celui ce a îndrăznit sînt ființe la fel de singuratece – șerpii, uliul, buha – de a căror simbolică maiestate și înțelepciune se simte deja contaminat. Clipa ezitantă, “cu mîna în barbă” (“Gîndește aiurea, la aur, la sînge, / și-și face inele din iarbă”), de o nostalgică și totuși ironică nehotărîre, pare, la o citire mai atentă, a inversa conotațiile celor două lumi, lumea profană, socială fiind cea ahtiată de aur și sînge, în timp ce haiducia se mulțumește a agonisi doar delicate și efemere inele de iarbă. Clipa capătă alura unui meditativ moment de convertire, de îmblînzire, de schimbare a înțelesului norocului. Tonul auster, fatalist, elegiac-eroic nu admite încă a percepe în acest destin al unei perpetue rătăciri prin codrii poeziei vreo autentică împlinire existențială. Această proaspătă revelație, cu irizări de auroră, va izbucni intempestiv, în toată splendoarea și strălucirea sa în Veste ca să-și găsească concacrarea apoteotică în Schimbarea zodiei. Îndelungata haiducie, rătăcirea înstrăinată, aparent smintită și nelegiuită, se dovedește totuși un păcat ce merită a fi canonizat: colindul și cutreierul sînt de fapt o îndelungată gestație a unei nașteri mîntuitoare. Și iată că, neașteptat, “din noapte, din miez de pădure”, o solie miraculoasă este purtată înapoi către cetate de către un vestitor precipitat, cu sufletul la gură, sărind “peste prăpăstii în călțuni de poveste”, “atingînd cu fruntea luminile”, stîrnind “curcubeie din pas și din rouă pe pajiște udă”, acompaniat complice de susurul tainic prevestitor la frunzei: “Sculați boieri cu rînduitele bresle, cu sfinții și mucenicii, și voi hoinari, și voi ucencii, ridicați-vă slugi adormite în iesle! Sculați boie, o veste din codru v-aduc – ni s-a născut azi-noapte noul voievod, fiul pădurii, puiul de cuc!” (Veste ) Mesajul e oarecum echivoc, nașterea, poate îndelung așteptată,a acestui ciudat voievod, nașterea salvatorului, a mîntuitorului este toruși una care reneagă atît cetatea cît și socialul. Voievodul (și conotațiile voie, slobozenie, suveranitate, maiestate răsună fastuos, sărbătorește în acest cuvînt) este și rămîne „fiul pădurii, puiul de cuc”. Chiar atunci cînd, în Îndemn de poveste , mesagerul poetului, inorogul, e trimis cu solie de dragoste “la Curtea Frumoasei” și „cu sunet de soartă / lovește în poartă”, el are consemn strict: „C-un muget dă-mi veste – apoi părăsește cetatea și murii spre pacea pădurii.” Voievodul, puiul de cuc, născut în singurătate și menit singurătății, nu poate salva cetatea. Mesajul său parcă ispitește către pădure pe cei ce vor fi dispuși să își asume, asemenea lui, un ciudat și cutezător destin poetic. Dealtfel, adresarea cerenonioasă („sculați boieri”) vizează o vocație aristocratică testată democratic în toate “breslele” și în cele mai umile straturi sociale (“hoinari” și “ucenici”), iar îndemnul de luat în seamă ar fi acesta: “ridicați-vă slugi adormite în iesle!”, vă aflați, fără să știți, în leagănul mîntuitorului, de fiecare din voi ține faptul că veți fi vrednici sau nu să mîntuiți o lume. Revelația destinală este deci aceasta: salvarea colectivă nu mai e posibilă, abia de se mai poate salva cîte un singuratec, și acela menit haiduciei, rătăcitor prin codrii binecuvîntați ai poeziei – voievod și pui de cuc. Dacă această veste, adusă către cetate cu o vie fervoare, nu are menirea de a mîntui cetatea, și Blaga știe deja din mitul lui Zamolxe că profetul e întîi ucis și abia apoi cuvîntul său e pus silnic în slujba credinței oficiale, nu înseamnă că nu are o neprecupețită și reală valoare existențială. Exaltarea pe care o aduce în sufletul celui renăscut prin bunăvestirea ei e de natură să recupereze zădărnicia socială, căci într-o oridine poetică, deși fericirea individului nu poate salva omenirea , totuși cu fiecare om fericit e salvată iarăși și iarăși omenia, iar lumea e mîntuită o dată în plus. Efectul realmente împrospătător al acestei uimitoare vestiri este dimensionat pe măsură în Schimbarea zodiei. Pentu cel renăscut are loc o adevărată prefacere cosmică, o renovare a firmamentului și, implicit, prin schimbarea zodiei, o mutație destinală, un adaos de destin. Deprimarea și renunțarea, în parte conștiente și voluntare, din “imperiul negurii”, unde “sub zarea joasă și fără pățanii / cu jalea pe umeri perindă-se anii”, unde individul e privat de spice și soare, de basm și licoarea ce-ar trebui să-i umple ulcioarele, de stea, de zeu și de floare sînt abolite printr-o minune nu lipsită de aportul unei îndrăznețe asumări ce reneagă defetismul poetic anterior care se îndemna doar să uite Arcadia: “Încă ieri, numai ieri, doar ieri mă apăram cu frică de zodia nouă ce se ridică.” Consimțirea însă, convertirea, preluarea în grijă și intrarea în slujba acestei vestiri miraculoase deschid accesul la o copleșitoare și glorioasă dărnicie a sorții: “Și azi, dintr-o dată, neașteptat, acest răsărit. Ce cîntec nemăsurat! Ca unui orb vindecat lumea-n lumină mi s-a lărgit. Puterile mișcă-n zenit. Deschid porțile: Timp neumblat, bine-ai venit, bine-ai venit!” (Schimbarea zodiei) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate