[Ștefan Bolea - "Război civil", editura Vinea, București, 2005]




După volumul "Ontologia negației. Eseu despre nihilism" apărut la editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004, care reprezintă lucrarea de diplomă a autorului, Ștefan Bolea debutează la editura Vinea în noiembrie 2005 cu volumul de versuri "Război civil". Mi-e imposibil să nu remarc, în calitate de cititor, lipsa reacțiilor în presă în ceea ce privește debutul în poezie al autorului care-a avut loc cu un jumătate de an în urmă, fapt cu adevărat frustrant pentru scriitorul în cauză cît și pentru cititorii capabili de distinge între un volum de poezie autentic și restul aparițiilor obișnuite.

Cartea restrînge mai bine de doi ani de muncă, timp în care a suferit o serie de transformări structural-ideatice pînă la varianta finală, alcătuită din șapte secvențe poetice, fiecare separat individualizată și nuanțînd atît universul poetic cît și o atitudine și personalitate cu adevărat puternică, pregnantă, în ceea ce privește o eventuală comparație cu alți remarcabili autori de poezie.

Sila, oroarea, dezgustul, caracterizează prima secvență a volumului - "Sexiunea de vară" - șocant de sinceră și directă la nivelul limbajului și modului general de abordare a lucrurilor care mai mult, sunt psihanalizabile: "ceva foarte burghez și psihanalizabil/ se declanșează în mine". Fiecare poezie cuprinsă în această parte a volumului repugnă în mod direct, revoltîndu-se asupra cotidianului degradat, infect, sentimentul unic fiind scîrba față de universul imediat: "bă vrăjitoare bătrînă taci/ că-ți iau ochii și ți-i atîrn urgent în ceafă/ și-ți vor sclipi ca două lanternuțe/ sau ca două brichete de veghe" (shut the fuck up) făcînd apel și la redarea monologată a anumitor evenimente: "nu știu dacă am fost șocat sau umilit mai tare/ dar m-am executat/ și mă gîndeam că mecanismul acestul soldățel frustrat/ se bazează în special pe provocarea fricii" (metafizicianul).

Împrumutînd situația "țărăncii venite la oraș", manifestarea va fi printre "gunoaiele" existențiale și lingvistice, ridicate la stagiul unor categorii ontologice: "la o adică nu e o profesune de disprețuit/ aceea de scormonitor și gastropat de gunoaie/ când îmi arunc pungile cu mii de mucuri/ coji de ouă, sticle și badoage" (anxietate burgheză). Din acest punct, Bolea va crea teorii ale urii, profesiuni de credință nihiliste apelînd la o recuzită impresionantă menită de a șoca, scandaliza și resuscita retina lectorului: "după ce am spart o sticlă de bere în capul unuia/ care aspira la legiunea străină/ după ce m-am suit pe acoperișul unei case/ - plănuiam un traseu secret pe deasupra prin sat -/ după ce am ascultat Beethoven transfigurat în cimitir/ - am dormit pe mormântul bunicului meu-/ după ce am stat de vorbă cu dulăii din sat/ - i-am amenințat cu fața mea, m-au amenințat/ cu veninul din colții cu bale -/ după ce am mâncat carne crudă din congelator ca lupii/ m-am îmbarcat în călătoria mea/ ce avea să mă ducă în acel niciunde hărăzit/ de nimeni însumi" (autobiografia un preot nihilist), "vreau să-mi înec spleenul/ în lacrimi de virgine siluite/ vreau să-mi injectez prelung heroină/ să ascult drogat requiemul lui mozart și november rain/ (...) vreau să-mi tatuez pe frunte/ NEFIINÞÃ/ să-mi scot ochii/ să simt apusul orb/ vreau să-mi pierd mințile".

Versurile induc o deplină siguranță de sine în această dezlănțuire energică a omului ce se-mpotrivește jegului cotidian dar și lui însuși, într-o parcurgere solitară a unei altfel de cunoașteri îmbinată cu experimentul și faza palpabilă în mijlocul căreia este așezată persoana scriitorului și credința sa în nihilism, indiferent dacă rezultatul va fi găsirea altor sensuri sau desprinderea de anumite eu-uri din diferitele trepte de evoluție. Starea de insurgență predominantă în lirismul său este accentuată de o luciditate exacerbată pînă la final unde autorul este cel care-și concluzionează consecința propriei religii: "da, nihilismul m-a adus la spital cu psihoză alcoolică/ apoi depresie, apoi schizofrenie". Bolea este însemnul unui suflet deznădăjduit și dezgustat de moarte (specific nihilist) dar nu se numără printre entuziaștii, "fanaticii puritani ai conștiinței care doresc să moară culcați mai degrabă pe un Nimic cert decât pe un Ceva nesigur", ci el are simț artistic, suflu poetic - Bolea rîvnește Dincolo și nu îndărăt.