agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-22 | | Volumul „Mire în geamul oglinzii” (Editura Olimpus, 2008) experimentează o formulă nouă de inserție a plajelor narative în discursul poetic. Petrache Plopeanu pornește de la mitul lui Narcis - cel îndrăgostit în mod tragic de propria imagine - pentru a ajunge la o nuntă-moarte a textului în text. Poeme compuse în dulcele stil clasic, sonete, elegii, satire sunt alternate cu pagini de eseu ori de jurnal, cu documente apocrife, a căror caracteristică este ironia. Ceea ce surprinde în primul rând la lectură este spectacolul verbal, inventivitatea lingvistică, precum și bogăția și varietatea registrului. O artă poetică în răspăr – „Scrib, poemele dezleagă, egalează / fața lumii, iară luna ține-o trează, / alb concept să / rodeze, metereze, / armonia-n sfere-nalte, să-nceteze” („Insuficiență”) este urmată de un popas eseistic spumos, intitulat Din Confesiunea apologetului către învățăcelul lui, scriere apocrifă despre metamorfoza îngerilor în poezie în care, pe un ton doct și serios, este sancționată lupta cu haosul și inutilitatea eforturilor de a ordona sensurile cuvintelor și logica lor în discursul poetic: „El a fost uimit de îndrăzneala mea! Eu nu am priceput însă de unde această uimire, de unde alunecarea de Dincolo, dincoace. De ce oare El a acceptat să-și dezvăluie ceea ce nu dezvăluie, a acceptat să spună ceea ce nu se spune, a acceptat să mă facă să știu ceea ce nu este de știut. Îndrăzneala mea nu era atât de mare și atât de mică, așa încât L-am ascultat atunci când a venit spre mine și mi-a șoptit câteva dintre Cuvintele inexistente. Marele scrib venise spre micul scrib și-l mustra cu haosul lui. Eu ce să mai spun decât ce am avut de spus. Nimic mai mult! Sau poate că da?”. În poeme se regăsesc temele fundamentale ale poeziei dintotdeauna – viața, trecerea, moartea, timpul, relația cu divinitatea, dragostea, dar abordarea în manieră postmodernistă a acestora, o anumită estetică a urâtului și a obscenului (trebuie spus totuși că este vorba despre un obscen bine temperat, care nu vexează, ci predispune la reflecție) accentuează senzația de lume pe dos, în care valorile nu mai pot fi recuperate: „Recuperăm a patosului limbă, / ne adâncim în jetul glandului sprințar, / o surdă avalanșă-i un arțar, / în toamnă. Gura gusturile plimbă, // spre o plăcere veșnică, imundă, / în fibre roșii/albe/vineții e-o lume / ce oncentrează încontinuu sume / și sumele topesc durerea surdă, // a absolutului și relativ, obiect decorativ, / captiv în gura roșie și largă, / cascadă, repetiții pe o targă, / emasculată carne, aici totu-i nativ.” („Obscen adânc negru”). Secvența narativă ce urmează este un ecou al discursului liric și reprezintă un pretins fragment din Cronica la tabloul Pornograful plătindu-și hrana zilnică de Cel Mai Mare Pornograf Al Tuturor Timpurilor: „Pornograful mergea pe stradă, chiar pe mijlocul ei și se gândea chiar la aceste cuvinte, care pentru el aveau o mare încărcătură pornografică. El analiza exact aceste cuvinte, pentru că el, niciodată nu făcea ceva ce nu putea fi transpus în cuvinte pornografice”. Petrache Plopeanu are încrâncenarea artistului inteligent care încearcă să elibereze creația artistică din mundan, să decanteze balastul din ea și s-o determine să-și regăsească perspectiva cosmică: „Poeții știu când trebuie să moară, e datoria lor / să spună sorții, destul cu iluzoriul vis, destul cu rima / ce vine din abis și să gândească dur prezentul, ca și crima. / E datoria lor. Dar eu nu sunt poet, eu pot doar să-i ador. // Poeții știu când trebuie să cadă, e-un dat în chiar structura lor, / habar să aibă de realul pe care chiar și-un orb îl vede penitent, / și să îndoaie acea substanță a lumii ce ziua o îmbălsămează lent./ Dar în structura lor e datul. Eu nu-s poet, cu viața îi implor. // Poeții știu când trebuie să fie un foc în aspra lume-a lor, / să ardă steaua existenței și să transceadă lin căderea, / în spaimele duioase, ce-n miere își preschimbă veșnic fierea. / Iar lumea lor e totul pentru zei. Eu ? Nu-s poet, dar știu să mor” („Poeții știu când trebuie să moară”). Urmează, evident, un fragment dintr-un articol publicat în „Revista de poetică sinucigașă”, al unui autor celebru pentru volumul lui de „Poezii ucise”, trăitor în carnea textului alături de toate ipostazele lirice ale vocii auctoriale. Tragica splendoare a limbii, moartea lentă a poeticității în lupta ei zilnică împotriva kitschului și a golirii de sens reprezintă o temă tratată cu o încrâncenare demnă de uitații poeta vates. Pare ciudat ca un poet postmodernist să-și asume misiunea de glas al cetății, de martor și de judecător al destinului ei, dar poetul râmnicean, rezolvă contradicția cu vervă și cu ironie: „Gunoiul vorbei, rapiță în grâu, nimic în stare brută, / e limba ruptă fără frâu, Indiferență mută. / Și rapița și vorba, gunoiul ca și grâul, amestecate căi, / lipsesc semnificanții, iar dealurile-s văi. // O tragică splendoare, e vorba prinsă-n clește, / atât îndeamnă simțul, nerod, la exhibări, / cuvântul ca și grâul gunoiul îl dospește, / nu comedia gurii ci tragedia vorbei își pune întrebări” („Viață pentru viață”). Confesiunea, satira socială, artele poetice, discursul filosofic, sunt modalități de a crea un univers personal, în care tehnica intertextualității este menită să potențeze stratul ideatic personal. Suculente, dar ridicând oarece bariere la receptarea mesajului, poemele scrise pentru Continentul Brumaru, mai cu seamă, dau dimensiunea inventivității lexicale și a spectacolului verbal pe care, dincolo de intențiile vădite de a contura o lume, o are Petrache Plopeanu. Cetitorul amator de explozii metaforice, de limbaj crud, corosiv și inteligent va savura, desigur, poeme de tipul celui pe care-l vom cita acum: „Nu scriu despre tramvai, doar de-i numit dorință / și nici despre cafea, țigări și sex cu mahmureli / sau despre daraveli, căință, nu scriu despre ființă / ca despre ultimul cuvânt murdar (scris cu fereli). // Nu scriu doar despre ce-mi trece-n zbor prin cap / și mai ales despre ce fuck noaptea sub pătură / iar despre sex, niciodată nu scriu cum îl scap / peste tot, ci despre gândul de dincolo de mătură. // Nu scriu ceea ce vremea mă îndeamnă să scriu / nu știu să înghit pe nerăsuflate banalități, / bunătăți pentru suflete deconspirate, nu, nu știu. / Nu pot și nu vreau să tranșez poezia-n bucăți. // „Imagini”, zișii poeți le spun acelor gongorice zise / ce, prinse din universul nebun, le par mirifice mise” („Banal și ușor poezia se pierde / ce zor au poeții să dea cu ea de pământ”). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate