agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-24 | |
„Eu încerc să scriu cât mai bine, să nu trișez prin scris, străduindu-mă să împodobesc gândul celorlalți cu ceva frumos”
- se confensează scriitorul Florea Burtan- A început să scrie literatură la vârsta de unsprezece ani, dar debutul s-a produs în anul 1966 în revista „Contemporanul”. Primul volum, „Flaut pe răni”, l-a publicat în urma unui concurs național organizat de Editura Cartea Românească, în anul 1979. Un poet care face parte din generația lui Mircea Dinescu, Dan Verona, Mircea Florin Șandru, Dorin Tudoran... Gabriel Argeșeanu (G.A.): Despre Florea Burtan s-a scris foarte mult, chiar dacă autorul creează învăluit într-o modestie citadină, greu accesibilă profanului ce ar dori să tulbure universul poetului. Ceea ce nu s-a scris, aveam să aflu de la scriitorul Constantin T. Ciubotaru, care susține că v-a descoperit calitățile literare la un cenaclu ce se desfășura la Turnu Măgurele . Este acesta momentul în care ați realizat că veți conta ca scriitor? Florea Burtan (F.B.) În general, nu prea cred în descoperiri. Un autor se descoperă singur. La Turnu Măgurele a existat un foarte bun cenaclu literar, condus de regretatul Florian Crețeanu, poet și dascăl. Acolo a participat și domnul Ciubotaru, dar eu aș spune că domnul Crețeanu a fost cel care ne-a îndrumat la acel moment fapt pentru care, mulți din cei care participau atunci s-au afirmat la nivel național. Aș aminti de Lucian Teodosiu, Dumitru Vasile Delceanu, Anton Tianu, Rodian Drăgoi, Florin Costinescu, Constantin T. Ciubotaru. Participarea la cenaclu nu-ți dă talent, vii aici cu talentul pe care îl ai. Pentru adolescenți era un loc ideal, pentru că puteau simți acea stare de spirit, plus că existau îndrumări către lectură. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Constat că omul s-a îndepărtat de el însuși, excluzând frumosul din viața lui. Orice tentativă de a anima un cenaclu se soldează, mai devreme sau mai târziu, cu o decepție intelectuală. Poate că sunt de vină și vremurile, nu tocmai faste, pe care le traversăm. G.A. Dacă omul este pe cale sau chiar a exclus frumosul din viața lui, mai avem nevoie de poezie? F.B. Sigur că avem. Chiar dacă aparent omul lasă impresia că frumosul nu mai face parte din bagajul diurn și nocturn, în interior el rămâne o hrană indispensabilă. Prin poezie îți verifici sentimentele, trăirile, îți îmbogățești spiritul. Viața fără poezie, fără artă, este searbădă. Eu trăiesc prin poezie și în preajma poeziei. Dacă nu aș fi avut această chemare, nu spun talent, poate aș fi fost în situația celor care au ajuns la disperarea existențială. Scrisul îți dă un anumit echilibru. Eu încerc să scriu cât mai bine, să nu trișez prin scris, străduindu-mă să împodobesc gândul celorlalți cu ceva frumos. Cu o rază măcar sau cu un strop de mireasmă. G.A. Să înțeleg că poezia ar fi un refugiu? F.B. Nu, poezia nu poate fi un refugiu. Mai degrabă pot spune că este un refugiu în starea de frumos, care este altceva. Nu neapărat înaltă, ci constantă. Eu încerc să iau din viață și din lumea poeziei partea de liniște, de melancolie și tristețe, de bucurie reținută, încercând să ajung la esență. G.A. Această sensibilitate poetică, i-a determinat pe anumiți confrați în ale scrisului să spună că scrieți o „poezie monotonă, cântată pe o singură coardă”. F.B. Nu știu dacă au dreptate, dar nu mi-am propus să-mi modernizez stilul, adică să vin cu poezia de moment, poezia străzii și a perisabilului, a agresivității verbale. Spre om, poezia trebuie să vină ca o flacără. Nu neapărat înaltă, ci constantă. Cum dealtfel poezia nu ar trebui încadrată într-un anumit spațiu. Și, în consecință, eu nu scriu o poezie a Teleormanului, ci este poezia unui poet cu domiciliul în acest județ. Sunt convins că atunci când îți pică un text în mână, fără semnătura autorului, nu ai putea specifica din ce zonă geografică este. Oricare scriitor încearcă să se raporteze la creația națională. G.A. Înseamnă că vă raportați la centru, excluzând marginea? F.B. Nu știu cât de important ar fi dacă eu aș locui în București! Pentru că aș scrie tot despre lumea mea interioară. Marin Preda a locuit în București și a scris „Moromeții”, Zaharia Stancu a locuit tot în capitală și a scris „Desculț”. Avantajul se rezumă la altceva. Trăind într-un mare centru cultural, intri în contact cu atmosfera specifică, cu marile reviste, creându-se o mediatizare de care noi suferim aici. De aceea, a scrie literatură de un bun nivel este și premisa unei mediatizări prin cititori, tocmai și pentru că este deficitară circulația cărții. G.A. „Câmpia începutului i-a oferit răspunsurile așteptate încă din volumul „Flaut pe răni“ (1979), tonul interogativ a făcut loc lamentației din „Valea plângerii“ (1994), elegiacul tot mai înstrăinat de sine („Înstrăinări“, 2000) a traversat un timp al „Insomnii“-lor (2002) până la momentul obsesiv al labirintului (n.a. „Obsesia labirintului”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007) în care se certifică acest traseu al căutării drumurilor simple, care se dovedesc, în cele din urmă, complicate și dureroase, căci ele par a nu duce nicăieri în actuala sa viziune”, scria în revista Ramuri poetul Florea Miu. Cu toate acestea ne retrimiteți la „Poeme de odinioară” (2008). Aveți nevoie de o reîntoarcere? De un nou început? F.B. Noua mea carte „Poeme de odinioară”, nu se dorește altceva decât o reîntoarcere către tinerețea pierdută, o recuperare și o reconstituire lirică a acelei lumi diafane, pe care o consideram pierdută definitiv. E posibil să fie și un nou început. De altfel, fiecare nouă carte reprezintă un alt început. G.A. Ce personalități au trecut prin biografia dumneavoastră, marcându-vă ca scriitor? F.B. Nu știu dacă m-au marcat, dar am întâlnit oameni admirabili. Când avea puțin peste treizeci de ani, l-am întâlnit pe Nichita Stănescu, în redacția revistei „Luceafărul”, fiindu-i prezentat de poetul Ion Gheorghe. Am stat mult de vorbă cu Grigore Hagiu, l-am cunoscut pe Eugen Barbu, când tipărea „Săptămâna” la Tipografia Informația, unde și noi scoteam ziarul Teleormanul, unde chiar a citit și câteva din poeziile mele. Am primit un sprijin extraordinar de la revista Luceafărul, unde decenii la rînd, am publicat numeroase grupaje de poezii. G.A. Cum se împacă în plan diurn gazetarul și poetul? F.B. Putem vorbi de două persoane. Gazetarul care-și face meseria, cu plăcere, pentru a-și asigura traiul zilnic, și cel care compune, retrăgându-se în singurătatea lui, pentru a scrie. În plan diurn constat că se împacă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate