(acest text este urmarea articolelor:
Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?,
Cît de lesne devine rațiunea cinică ,
Kynismul antic. Diogene din Sinope ,
Cinismul seniorial. Lucian din Samosata,
Cunoaștere științifică și realism. Experiență a vieții și îndrăcire
Cinismul seniorial la Marele Inchizitor al lui Dostoievski
Lecția existențialismului heideggerian
Psihosomatica spiritului vremii
și
Zorii cinismului modern )




Realitatea – o tristă complexitate


Difuzarea cinismului la nivel de mentalitate colectivă a intelectualității este urmarea uriașului potențial reflexiv pus în circulație de Lumini prin scientizare, psihologizare, școlarizare, dispersie a puterii și a științei sale. Departe de acele vremuri eroice ale insurgenței, critica și demascarea – aflate acum ca informație la dispoziția doritorilor – și-au pierdut virulența vitalizantă, nu-i mai impresionează pe cei care uzează de ele, nu mai sînt percepute ca impulsuri la autodeterminare existențială, ci doar ca o contribuție la a cunoaște trista complexitate a relațiilor prezente. Nu mai sînt o ispravă plină de savoare, ci numai zațul rutinier al amărăciunii depus deja pe fundul ceștii.

Cinismul ca disconfort în cultură este unul stătut. El nu mai este rezulatatul unui angajament existențial activ, ofensiv, ci doar o rezistență spăsită, comodă și refractară la a fi interpelată. Cel mult se prezintă ca o clovnerie cochet melancolică.

Trecerea de la speranță la realism, de la revoltă la melancolia înțeleaptă, de la radicalismul politic la calea de mijloc a existenței inteligente mărturisesc o stingere a vitalității, o cumințire rușinată: blazarea. Doar cei curajoși mai resimt lipsa de curaj, bagă de seamă că luminile s-au întunecat, că morala a devenit descurajantă.

Toate frumoasele iluzii (luministe de data asta) despre o lume utopică au fost măcinate și au fost pecetluite sub amprenta crudei realități (fără să mai conteze orientarea ei politică). Realitatea, cînd e vorba de a face o opțiune existențială, nu are culoare politică, ea este bine venită sau nu, suportabilă sau ba. Critica rațiunii cinice recunoaște sau nu datul și demoralizarea consecutivă acestei recunoașteri. Sensul demoralizării poate fi acela că trezirea își așteaptă iluziile (de altă calitate) și poate astfel este o apropiere de un adevăr mereu în mișcare. (Care s-ar putea să fie doar această neliniște plină de ingeniozitate și inițiativă, această înverșunată neresemnare care-l găsește mereu ca să-l piardă iarăși. Căutînd însă neobosit.)


Supraviețuirea blazată


Zorii acestei stranii dezorientări existențiale fac ca morala să nu mai poată fi distinsă de imoralitate – ar fi prea simplu. Luminile devin suspicioase și stau în fața unui sentiment al provizoratului, al indecisului, al înstrăinării față de istorie și de bucuria viitorului. Semnul ambiguu al dimineții este insignifianța și amenințarea unei catastrofe probabile, palida speranță că ai mai putea răzbate. (Viața veșnică are iz de îmbălsămare faraonică – de morți prestigioși locuind în lux superfluu.)

Fraze ca cele de mai jos (parcă extrase din codul malițios al lui Murphy) sînt pe buzele tuturor: Principiul dur al vieții contrazice principiul speranței. N-aștepta vremuri mai bune. Bucură-te, mîine sigur va fi mai rău. Sunt zile în care mi-aș dori să fiu propriul meu cîine. Viitorul va fi contramandat din cauza unei slabe participări. Sîntem cei de a căror existență ne-au avertizat deja părinții noștri.

Supraviețuim cenușiu între un realism deprimat și o reverie necredincioasă. La pămînt sau... departe de tot. Trăim – ne tîrîm – de la o zi la alta. Într-un minorat vital perpetuu cu mici turbulențe private și povești semisuportabile. Ar trebui să se întîmple ceva. Orice. Simțim catastrofal. Și, de ce nu, catastrofil.