agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5924 .



Gellu Dorian, un singuratic alături de absența femeii sacre
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pericle ]

2009-05-27  |     | 



De la un capăt la altul, cartea lui Gellu Dorian, "Elegiile de la Dorweiler" (Cartea Sophiei), apărută la Editura Paralela 45 din Pitești în 2008, este străbătută de fiorul singurătății mascate printr-o gamă nedefinită de mijloace poetice, dar și împrumutate într-o manieră personală din domeniului sacrului. De aceea consider că titlul de mai sus este potrivit pentru ideile pe care le voi prezenta mai departe, dar nu suficient.

Nu poți reduce cele opt elegii doar la contorsionarea materiei umane și supraumane în contact cu singurătatea, chiar dacă prezența sacrului o metamorfozează într-una simbolică, de aici multiple plecări și întoarceri, nenumărate drumuri deschise și închise în aceeași clipă. Spațiul ideatic atât de prezent vederii noastre semnificative îndeamnă la reluări "ad infinitum" pentru toate micile utopii ale ființei umane prezente doar sieși. De asemenea, nu poți reduce un cutremur (de poeme splendide) doar la o ușoară zguduitură (titlul). Este necesară o acribie stăruitoare pentru a decela din gama uluitoare de hărnicii poetice, firul singurătății, aceasta bineînțeles pentru propria noastră folosință – pierderea în cosmosul lui Gellu Dorian fiind una extatică, de aceea cu atât mai periculoasă – dar și pentru urmărirea acelei femei urmărite la fel de stăruitor de gândul bărbatului ce a pierdut-o, iar acest șir de urmăriri fiind instrumentalizat solid prin raportarea neașteptată la temeiul biblic, acela al Mariei Magdalena.

"Elegiile" sunt opt, fiecare cuprinzând grupaje de poeme, diferite ca număr, cea mai complexă elegie fiind a doua, împărțită în două blocuri distincte, EA și EU, iar ultima cu un singur poem, "Fericirile lui Iov". Temele mari ale "Elegiilor" pot fi identificate ușor, singurătatea, absența femeii iubite, rememorarea prezenței ei, identificarea acesteia cu figuri biblice, dar consider că sub acestea se află un al doilea strat, mult mai strălucitor, așa cum sub fața picturilor vechi se găsește o altă pictură, care o neagă uneori pe aceea vizibilă, sau reprezintă o variantă mai strălucitoare a ei.

Dacă m-aș limita doar la conturarea într-o manieră obișnuită a temelor numite, le-aș lipsi de suportul lor intim, acela care de fapt le ține în viață și care, tacit, le dă culoarea profund umană, asumarea edificării, prin repetarea gestului cristic, a înțelepciunii dureroase în trecerea spre moarte. În fraza din urmă s-au întâlnit cuvinte care se ridică din pământ în suflet, înălțându-l și pe acesta ca pe o biserică a luminii iubirii, cuvinte care adastă frământându-se și răstignindu-se și răstignindu-l pe cel ce le rostește zi de zi, cuvinte care se metamorfozează în femeie și Marie Magdalenă, în singurătate și prea plinul iubirii, pentru ca în final poetul să afle de la sine însuși ca de la un repetat Iov că nu-i mai aparține nimic, nici chiar el lui însuși.

O reluare, dintr-un imbold egoist – dorința autorului acestor rânduri de a fura doar pentru el frumusețile profunde ale poemelor lui Gellu Dorian, cu toate că și acest act se supune acelorași canoane ale răstignirii – a elegiilor, de la prima la ultima, ne poate ilustra mai complet asupra intimităților senine, asupra meditațiilor tulburătoare care se constituie într-un background al învățării trăirii vieții alături de ceea ce nu putem uita, alături de ceea ce dorim să ne amintim în fiecare clipă. Și acest act ritualic, al reînvierii după fiecare răstignire, îi este propriu poetului și e clar că efortul său de împănare a lumii cu răstigniri-învieri proprii, oferă și celorlalți participanți la viață, unicitate.

Prima elegie: 1.Un film cu noi – Martie 1975, Casa Veche, Rotunda 13, Apartamentul 5. Prieteniei. Valea Seacă, Apartamentul 8. Centrul Vechi, Gara de Nord. Septembrie 1999; 2.Parfumeria; 3.Terasa. Apare chiar din primul poem tema edificării unui trup mistic al iubirii cu altruiste trimiteri spre Mănăstirea Argeșului cu al său meșter Manole și cu acea Ană-Marie Magdalenă – așa cum o dorește poetul să apară aici – „eu te zideam în mine cu tot cerul ochilor tăi /… / devenisem biserica ta în care Dumnezeu ne-nchina /…”, (Martie 1975); „te scoteam dintre zidurile mele, înviai / erai biserica în care intram, eram numai ziduri goale de sfinți / … / un cuțit tăia pîinea stropită cu vin, / rupeai din mine, / din tine rupeam…”, (Casa Veche) .

E un început al zidirii unul în altul, al devenirii bisericii personale și al unei cuminecări cu ființa iubită care treptat se identifică cu figura biblică a prostituatei „cîntai și uitai de pietrele aruncate în tine, / o să ne oblojim rănile cînd vom avea timp să fugim în lume”. Ne putem opri asupra rostului acestui apel biblic al poetului și identificăm din contextul elegiei, dorința de a ocroti ființa iubită de metehnele lumii, dar pentru a-și justifica actul ocrotirii trebuie să creeze o altă față a lumii, ostilă, banală, vulgară, nesemnificativă, preocupată de măruntele tribulații ale unei vieți vegetale „fă loc acestui nebun să se spînzure de perdele ca frunzele / îngălbenite din parc, / nu-l băgați în seamă, va sta un timp liniștit, apoi / îl voi închide în cămașa mea de forță, de-acolo nu va pleca / decît mort, / o să învie, / va fi frumos ca un înger, / un timp vom putea răsădi peste el floricele, vom putea / lăsa pămîntul înțelenit”, (Rotunda 13). Dar chiar și asumarea ocrotirii ei nu-l poate feri pe nici unul de catastrofele devastatoare și indiferent de regăsirea permanentă, la fel de permanentă era și dărâmarea, doar așa mitul edificării poate rezista examenului vremii și conștiinței umane și supraumane a morții „ne dărîmăm zilnic cîte un pic, / undeva între betoane, singuri”. Edificarea este înțeleasă, este pusă în scenă, ca un miracol al răstignirii, fără acest ritual al zidirii între brațele pline de cuie „erau așternuturi în care nu te găseam, / răstignită între brațele mele pline de cuie”, totul devenind gol, fără ecou în suflete celor două ființe atât de pământești și atât de trecătoare și transcendentale. Punerea în scenă se întîmplă la fel ca în momentul inițial: nimic nu s-a pierdut, nimic nu a căpătat accente livrești, totul e proaspăt și mustește de iubire și durere. Cuvintele de iubire devin icoane „s-a auzit acest vers pe care l-ai prins pe pereți / și-a devenit peste noapte icoană”, (Apartamentul 5. Prieteniei. Valea Seacă), clopotele își au rolul lor în tăcere „în bisericile noastre amuțiseră clopotele”, Cerul îl aduce de fiecare dată aproape pe acel Dumnezeu propriu într-un alt ritual gnostic al închiderii Lui în ființa umană „cînd se prăbușește cerul poți avea în față chiar trupul / lui Dumnezeu adunîndu-se din toate părțile lumii, / poți chiar vedea ce Dumnezeu ai avut în tine”. Fenomenul edificării atinge și timpul, în ambele lui sensuri, ale integrării și dezintegrării, ale trecerii printre lucruri obișnuite „cădeau zilele una peste alta ca niște cărămizi peste mortarul / care nu te zidea ca atunci / în trupul meu trupul tău”, (Apartamentul 8. Centrul Vechi), dar doar pentru a valoriza propriile trăiri, prin frumusețile lumii „dar cîte nu-ți puteam oferi în locul adevăratelor frumuseți / ale lumii pe care începeam să o uităm”, (3.Terasa), dar doar pentru a valoriza propriile frumuseți și propria moarte „zile în șir / zile când mă strecor și mor liniștit în afara lumii”.

A doua elegie este cea mai complexă:EA/ 1.Mușcătura; 2.Risipa; 3.Privirea înapoi; 4.Pustiul; 5.Mănușa plină de musculițe; 6.Umărul meu zdrențuit ca un steag; 7. Muguri gata să zboare; 8.Măr rumen; 9.Sângele ca nisipul pe plajă; 10. Un rest de viață; EU/ 1.[Ea se uita la mine cu ochii altei femei]; 2.[Nu se mai aude nici o picătură de sînge vorbind]; 3.[I se părea că în trupul ei învie un alt trup plin de aer]; 4.[I-am așezat capul între cuvinte…]; 5. [Acel trup al tău ca un măslin înflorit]; 6. [Stau în mine ca într-un schit]; 7.[Mă apropii de tine ca o imagine prin care intru]; 8.[Uită-mă chiar acum]; 9.[Următoarea clipă va fi o lamă de secure]; 10. [Am privit numai înainte]; 11.[Poți fi măcar o clipă Veneție]; 12. [Te învăț să mori în brațele mele];

Aici edificarea, chiar dacă încă mai este prezentă: „ai stat prea mult să vezi cum nu iese nimic din viața / la care ai zidit, prea multe cărămizi sfărîmate alături”, (2.Risipa), lasă loc adorației reciproce a trupului, erotismului, ceea ce prilejuiește acestui vehicul al metaforei și metafizicii poetului să viziteze multiple cotloane ale minții, privirii, simțurilor, neuitând însă nicio clipă de vectorul acceptat ab inițio, pierderea finală. Trupul ei este la Gellu Dorian, în această a doua elegie, un receptacul al plăcerii, al durerii și poetul găsește o minunată cale de a transmite plăcerea prin durere „ce bună sunt cu gustul cărnii tale pe buze, / nici măcar țipătul tău de durere nu geme, / nici măcar tu nu mai poți ieși de sub sîngele tău”, (1. Mușcătura),, iar această cale este aceea a refuzului vorbei și apelul la gestul cuminecător; plăcerea/durere este înțeleasă aici ca o împărtășire din celălalt, din universul său interior și el și ea simțind același fior necesar, dar zadarnic „încă mai molfăi din tine și simt cum te zbați de plăcere / într-un loc pe care-l acoperi cu alte femei /… / cotor aruncat în bătaia gunoierilor care te vor ridica / și te vor duce unde toate devin una și aceeași uitare – ”. Urcușul către celălalt trebuie privit, iar privirea nu poate decât întoarsă să fie – prezentul nu este pentru privire ci pentru zidirea reciprocă – spre ceea ce a mai rămas dincolo de pânză – „Privește înapoi, îmi spui, / prin ochii care aruncă pînza albită de in peste noi”, (3.Privire înapoi), splendidă trimitere aici și la opacitatea treptată a timpului și la pânza giulgiului, retragere a vieți, iar pustiul este cel care apare tot mai des și pune stăpânire pe clipa prezentă, înlocuind zidirea și actul citirii reciproce în pielea bibliotecă a simțurilor și artei apropierilor fizice „Pustietate de cîlți, am văzut și altele, / pline de pleavă, am văzut chiar și locul din care lipsea / pustiul”, (4.Pustiul). Zadarnică este durerea, zadarnică este plăcerea, zadarnică împărtășirea, pentru că totul este supus putrezirii, rătăcirii, pierderii și vidului „te rostogolești între pulpele mele ca niturile de ceară / în urechile lui Ulise, mort vinețiu pe un stîrv de sirenă / … / vidul înghițit de vid”, (6.Umărul meu zdrențuit ca un steag). Proiecția în sublimul ei se face prin vehiculul încărcat cu plăcerea durerii, cu înflorirea putrezirii, cu regăsirea pierderii și umplerea de vid, ceea ce ne îndreptățește să fim permanent în legătură cu raportarea transcendentală a creației „Nu mai exist decît în carnea lăsată la putrezit / … / toată fruntea ta este acoperișul sub care intru să putrezesc”,(7.Muguri gata să zboare)!

El (acel EU din această a doua parte a Elegiei) încearcă reconstituirea trupului ei, dar realizează imposibilitatea acestei dorințe obosite de ea înseși. Timpul îl scoate în afară, dar nu pentru a-i conferi veșnicie, ci pentru a se putea privi în toată efemeritatea sa, indiferent de sclipirile clipei „sunt în afara timpului și nici o vorbuliță nu mai poate / fi luată în seamă”, (2.[Nu se mai aude nici o picătură de sînge vorbind]). Coboară tot mai des în acel spațiu intern al erotismului personal „din miezul acela fierbinte ca un fitil de vulcan, / pare a fi chiar scorbura din care ieși ostenit / ca un miner din măruntaiele muntelui - ”, (3.[I se părea că în trupul ei învie un alt trup plin de aer]) și este cuprins de înălțarea unui alt zid „iar zidul se înălța pînă la buzișoare - / … / toată ziua alegeam cărămizi, seara / îmi lăsam trupul alături, lîngă al ei, dar el / nu mai era nimeni, se vedea pînă la viscere / cum mă pierd, țipînd într-o casă pustie”, (4.[I-am așezat capul între cuvinte…]), celelalte edificate anterior prăbușindu-se între timp, nemairămânând decât acesta care, de data aceasta, nu face altceva decât să-i despartă, nu să-i aducă laolaltă în aceeași biserică a trupului împărtășit în comun. Recolta nu mai poate fi culeasă de mâinile sale în acest timp nou în care faliile îi despart, chiar dacă spațiul a rămas același „Acel trup al tău ca un măslin înflorit și pe care nu l-am văzut niciodată cules de mîinile mele / … / nici n-am apucat să-ți spun că aici nu vom mai veni niciodată, / că tu erai deja în alt loc”, (5.[Acel trup al tău ca un măslin înflorit]) . Un alt univers tinde să apară, un univers în care muzeul să înghită artificial trăirile altădată atât de proaspete „…un trup de piatră imaginat de Fidias / înghițit de muzee ca o perfecțiune”. Erotismul devine astfel o piesă de muzeu, perfectă, dar vetustă. Poetul simte zidul singuratic din el „Stau în mine ca într-un schit, / nu-mi vorbesc, nu-mi caut pricini, poate nici nu exist, / … / și Dumnezeu mă vede cum sufăr, / nu-i pasă”, (6.[Stau în mine ca într-un schit]), plecările din el spre ea nu mai sunt tot atâtea intrări ci doar renunțări și retezarea posibilităților reale „Uită-mă chiar acum, îmi spui / mîine va fi prea tîrziu să mă scoți ca pe o așchie / de sub piele”,(8.[Uită-mă chiar acum]), dar chiar și în această stare de amorțire exclamă – sau nu? – „Te învăț să mori în brațele mele vii ca lăstărișul uscat / peste care cresc volburi pînă cînd poți / presimți cum cazi între ele fără să știi / … / de aici încolo totul poate fi posibil, / să mor, / tu să învii”,(12.[Te învăț să mori în brațele mele])!

A treia elegie: 1.Dama de pică; 2.Neînsingurata; 3.Strigăt de om singur, este o întreită trăire a amintirii ei. Titlurile celor trei poeme ale elegiei sunt simptomatice pentru direcțiile tulburării-ecou care-l îmbracă pe poet cu o cămașă a pre-morții. Frumusețea „Ea a fost atît de frumoasă, încît frumusețea ei / bîntuie prin mine ca o boală oblojită de ceaiuri, / liniștită ca moartea după ce a luat totul și zîmbește / de după gratii”, (1.Dama de pică), libertatea altruistă a ființei „Aripa ei crescuse prea mult în afara zborului - / să i-o tăiem, au zis unii, / alții, iubind-o, au zis la fel, / cîte puțin azi, cîte puțin mîine, / pînă cînd din zborul ei să rămînă un stîrv numai bun de-mpăiat”, (2. Neînsingurata) și încolțirea împreună , iată cele trei concluzii lirice care vin dinspre erotismul regretat spre noi „pe mîinile mele cresc alte mîini care mă mîngîie / din ce în ce mai străin / ochilor mei li se închid alte pleoape sub care nu mai sunt eu”, (3.Strigăt de om singur.)

A patra elegie: 1. Scara; 2. Coborârea; 3.Sophia, este o meditație solitară asupra rosturilor înțelepciunii în acel habitat al pierderii întemeierii ființei ei „acolo unde se termină totul, / poți simți veșnicia ca pe un sat părăsit, - / … / …tu doar începi să exiști”,(1.Scara), legate în timp de iluzie „abia a doua ta înfățișare nu o mai vezi, / … / te rostogolești la nesfârșit în somnul pe care niciodată / nu l-ai trăit pînă la capăt”. Diferitele înfățișări ale acesteia – iubitei – sunt lipite de figură asemenea unor măști cu chip de icoană tristă „același chin al celui care își zidea realitatea / ca pe o icoană în care se închina”, iar fericirea nu se poate susține în acest viitor presimțit ca trecut „nu poți fi fericit cînd din fața ta vine trecutul / pe care alții ți-l scriu”. Rămâne doar mormântul coborât în suflet ca singurul element stabil al înălțării adevărate „și-n toată mistuirea sîngelui numai rana scrisă pe piele / ca un poem pe scoarța copacului a rămas / să se vadă acum ca în urma mormîntului / pasul nesfîrșit, înălțarea”, (2.Coborîrea), iar această stabilitate este ea înseși locul de lângă îngeri „ea rămîne locul în care îngerii cad de pe umeri obosiți”, (3.Sophia).

A cincea elegie: 1.Cuta din cearșaf; 2. Gura de aer; 3.Pânza pe ochi, face o trecere clară spre asumarea planului transcendental „inima Mariei Magdalena ca într-un criptex / locul mormîntului ei, / … / un trup lung și inert, răstignit în sine, cu o mie de cuie / în inimă, cu o mie de cuie în palme, / cu o mie de cuie în tălpi”,(1.Cuta din cearșaf), singurul care se poate invoca și scrie în cuta cearșafului, trimitere spre o ultimă încercare de păstrare a umanului și erotismului „eu stau învelit cu tine pe dinăuntru ca un mort învelit cu sine, / … / gospodinelor care au uitat / că noaptea Dumnezeu se face bărbat / și le umblă prin trup sub privirile îngerilor”, dar de data aceasta transparența spațiilor de dincolo este evidentă, iar erotismul nu mai face parte din materia poetică decât pentru a da tărie celuilalt spațiu extramundan. Prezența divină este acum mult mai persistentă „Sub sărutul tău stă îngerul care mă sărută, / în sîngele meu se varsă sîngele tău, / … / iarăși respir cu gura plină de gura ta glăsuită de îngeri / … / doar sub sărutul tău va sta sărutul meu, / înger înlocuit de un înger ce-a vegheat de o eternitate / … / restul e tărînă, cenușă, / tăcere…”, (2.Gura de aer) și legăturile cu ceea ce a fost altădată sunt în mare parte deșirate „chiar acum în clipa următoare cînd mă așez / peste umbra ta ca pînza pe ochi, / o singurătate peste altă singurătate”,( 3.Pînza pe ochi).

A șasea elegie: 1.Skitoma, este vederea poetului asupra a tot ce el creează cu mintea sa „Ei îi spun femeie și ea mă sărută peste tot trupul / ca o vită-nsetată în fața cișmelei, / ei îi spun haită de lupi și ea mă ține în brațe ca pe un prunc / … / ei îi spun pacoste / … / ei îi spun pustiu și sete / … / ei îi spun miere amară”, asupra a ceea ce el vrea să vadă. Este conturarea iluziei mistice, a „lui” transformându-se în El, a „ei” transformându-se în Maria Magdalena „ei ți-au spus curvă / și eu te-am iubit, / ei au aruncat cu pietre și-n trupul meu au lovit, / ei te-au alungat și-n tine am rămas”. Erotismul se schimbă sub presiunea deznădejdii în altceva pur, dragostea mistică.

A șaptea elegie: 1.În afara așteptării; 2.De azi pe mâine; 3.Deșertăciune; 4.Cântarea în cer, reprezintă acea clipă de trecere de aici dincolo, în care poetul reface întregul drum al erotismului său, al tuturor metamorfozelor sale spre regăsirea sinelui și victoria sa amară asupra acestui sine „Nu voi mai fi niciodată trist, / voi ieși din viață fericit ca lăcustele peste un lan de grîu, / … / și atunci îți aduci aminte cum intrai în viață / bun ca pîinea din care vor rupe toți”, (1.În afara așteptării); „și te privești într-o secundă cum nu te-ai privit o viață întreagă/ … / vei ieși din lume ca dintr-un abator”,

Îi rămâne doar Ultima elegie în care Fericirile lui Iov îl cuprind cu totala fericire a acceptării pierderilor universale „veselește-te, / mîine te vor găsi pe o piramidă de gunoi, / privind tot ceea ce ți-a mai rămas / în cerul pustiu, cupolă plină de sfinți, / veselește-te, / toate cîrciumile sunt pline de icoane / zugrăvind chipul tău, / veselește-te / mîine vei avea totul înmiit, / mîine nu vei mai avea nevoie de nimic - / de nimic, cine să mai aibă nevoie? – „

Elegiile de la Dorweiler sunt edificări ale unui suflet adânc încercat de tentațiile iubirii, ale singurătății și dorinței de pierdere și regăsire. Sunt edificări și totodată zguduiri ale ființei care aduce cu fiecare eon ruine în calea lui, iar el își reîncepe ca un Sisif răstignirea – banală, văzută de ochii apostatici ai vulgului, dar atât de pătrunsă de sensuri și semnificații profunde – pe crucea ridicată chiar de el, cu acele cuie ale ruginei timpului, bătute chiar de el, cu ridicarea pe dealul unei Golgote a permanentei resurecții a durerii și erotismului sublim, chiar de mâinile sale pline de condeie și mângâieri, pline de așteptările ei. Gellu Dorian este un auto-răstignit, dar nu dintr-o pornire nefirească ci dintr-un imbold de ispășire pentru tot ceea ce a pierdut datorită lumii.

Răstignirea sa și mântuirea sa nu sunt gesturi de îndeplinire a unui program sacru, nu este vocea destinului ci actului unui reflexiv pentru care tot ce există aici are legătură cu ceea ce există dincolo, dar nu în maniera mistică a vechilor părinți ai bisericii, ci într-un mod uman până la abandonare în metafizica durerii și a singurătății și a ceea ce ar fi putut să fie alături de femeia sacră prin iubire și atât de absentă!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!