A.G. Recunosc domnule Prepeliță că este un privilegiu al soartei să fii „ ucenic la Eminescu”, ca să parafrazez unul din titlurile volumelor d.voastră. În ce împrejurări l-ați descoperit pe Eminescu?

M.P. Pe urmele lui Eminescu am pornit de foarte timpuriu. În 1962, nu aveam nici cincisprezece ani, când am nimerit la Cernăuți, plecat fiind din satul meu de baștină Bahrinești, din fostul județ Rădăuți, datorită graniței criminale sovietice. Spre norocul meu, probabil că de aici a luat și destinul meu o întorsătură bruscă spre Eminescu, Școala Medie Politehnică nr. 10 din Cernăuți, de tip liceu, era situată chiar pe unul din drumurile bătute cu picioarele goale de copilul Eminescu. Drumul pleca din centru, de la gimnaziul unde a învățat Eminescu, și se oprea la poalele muntelui. Pe poarta stângă a acestui drum se află unica școală medie românească din Cernăuți. M-am îmbolnăvit într-atât de mult de Eminescu încât la prima ocazie am fugit de la internat. Pe atunci aveam voie în oraș numai cu însoțitor. Am fugit atunci cu Emil Loteanu, regizorul de astăzi de la Moscova. Astfel, prima escapadă am făcut-o în centrul orașului, căutând numele lui Eminescu, pentru că nimeni nu îndrăznea să-ți dea detalii, iar părinții noștri nu știau mai nimic. La o răscruce, în piața centrală, am fost observați de un milițian și arestați după toate canoanele vremurilor. Norocul meu și al lui Loteanu, a fost că la câteva străzi distanță locuia fratele tatii, Gheorghe Prepeliță. Pe atunci români locuiau la subsoluri, în beciuri austriece, așa hotărâseră oficialitățile după 1940, iar ucrainieni și rușii deasupra pământului. Fratele tatii a locuit toată viața sub pământ și, ironia soartei, când s-a mutat la apartament a și murit. Deasupra locuinței unchiului meu locuia un avocat bătrân, ovreu, care avea telefon, un lux pentru cei mai mulți în acea vreme, care m-a scăpat de excluderea din școală, susținând că ne-am rătăcit. Așa s-a născut, peste 20 de ani, cartea „Tânguiosul glas de clopot” care a fost depusă la editură în 1982, dar tipărită în 1989 la Chișinău, în 40.000 de exemplare, este drept cu literă rusească, ceea ce pentru mine, expulzat din Basarabia în Rusia, la Moscova, era o victorie. Aceasta este cuprinsă în volumul „Ucenic la Eminescu”, (2000) pe care l-am scos cu mari eforturi la București, împrumutând niște bani de la o biserică și tipărind doar 500 de exemplare.

A.G. Înrâurirea personalității și creației lui Mihai Eminescu nu s-a oprit doar la o carte scrisă după douăzeci de ani și apoi tradusă în românește pentru a fi publicată într-o antologie tipărită în România.

M.P. Eu sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Teatrale din România, membru al Uniunii Scriitorilor de la Chișinău și al Uniunii Scriitorilor din Federația Rusă, pentru că eu m-am repatriat din Federație. Am avut astfel norocul și bucuria să fac călătorii cu Eminescu prin această carte.
În 1993 am realizat o manifestare intitulată „Zilele Eminescu” la cea mai importantă bibliotecă a Federației Ruse, fostă „Lenin”, cu cel mai mare fond de carte, inclusiv românesc. Cunoscând că nu va fi un gest tocmai plăcut față de ambasadorul României, dl. Constantin Gârbea, am recitat pentru prima dată „Doina”. Surprinzător gestul meu a fost bine primit. Trebuie să vă spun că regizorul Silviu Fusu a pus în scenă spectacolul de teatru „Decebal” în chiar noaptea de 15 spre 16 iunie 1989 la Teatrul Epic de Etnografie și Folclor „Ion Creangă” (Chișinău). Acest spectacol, în primăvara anului 1990, a fost prezentat la Moscova în limba română, mie aparținându-mi scenografia. Am realizat ca dramaturg la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălți, în 1983, spectacolul „Călin Zburătorul” care a ținut capul de afiș zece ani. Acesta a fost imprimat pentru televiziune la Cernăuți înainte de 1989 și introdus în fondul de aur, din nefericire distrus de un KGB –ist. Acest fapt a fost constatat de Grigore Vieru care venise special să vizioneze imprimarea. Eminescu are aceeași atracție și pentru alți regizori, bunăoară Silviu Fusu montând dramatizarea mea „Cezara” după nuvela „Cezara” și „Moartea Cezarei”.

A.G. Aproape o viață adusă tribut„uceniciei la Eminescu.

M.P. Da, și nu mă voi opri aici. Mi-am pus în gând să militez pentru Eminescu dramaturg, atât în spațiul exsovietic cât și în lume, pentru că în engleză și franceză este intraductibil. Mă pot lăuda că am cucerit o jumătate de lume cu monospectacolul „Mucenicul” după poemele mele, în care Eminescu este foarte prezent, avându-l ca protagonist pe actorul Vasile Butnaru. Acesta spectacol avea premiera în 1995 la București și tot atunci a devenit internațional la festivalul de monospectacole de la Kiev, și apoi de la Moscova. În 1995 s-a jucat în Grecia timp de trei luni. Din 1997 s-a jucat în Franța și Germania, pentru ca apoi să se joace 14 luni în Italia, inclusiv la Vatican. Acum am o invitație cu „Mucenicul” în Statele Unite.

Bio - bibliografie

S-a născut la 19 octombrie 1947 în satul Bahrinești din fostul județ Rădăuți al României Mari, în prezent regiunea Cernăuți ( Ucraina), într-o familie de țărani români întorși la baștină din locurile de deportare , Siberia și Kazashtan. Din 1954, timp de opt ani, urmează școala generală cu predare în limba „ moldovenească”. Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea de Stat din Chișinău ( 1965 – 1970), studiind în paralel desenul și pictura la Studioul Tineretului de Creație din R.S:S. Moldovenească; dealtfel din 1969, timp de doi ani, este student extern al Facultății de Arte plastice, Universitatea de Arte din Moscova.
Anul 1969 înseamnă debutul ca poet, împreună cu Leonida Lari, în cadrul cenaclului universitar „ Mihai Eminescu”, debutul ca actor de film într-un rol episodic în filmul Această clipă , regizor Emil Loteanu și debutează ca actor de teatru în spectacolul Insula de Mihail Sebastian, la Teatrul „ Flacăra” al Universității de Stat din Chișinău. Anul 1969 este și anul în care debutează ca pictor în cadrul expoziției republicane „ Luceafărul poeziei românești” cu portretele Mihai Eminescu și Veronica Micle, pentru care la 15 ianuarie 1970 obține Premiul I.
Anul 1977 marchează expulzarea sa de la Chișinău. În 1986 este expulzat din Moscova pe Volga ( regiunea Iaroslav), doi ani mai târziu devenind rezident la Moscova, după căsătoria cu poeta armeană Alla Ter – Agopian.
În 1994 obține cetățenia română, prin repatriere stabilindu-se la București.
Din 2003 devine membru al comitetului director al Mișcării Europene, Secțiunea
Națională Română ( șeful Comisiei pentru țările Europei de est) și membru al colegiului redacțional al revistei „ La pensée européenne” ( „ Cugetarea europeană”).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România ( din 1994), membru al Uniunii al Confederației Internaționale a Uniunii Teatrale ( din 1991), membru al Uniunii Teatrale din Federația Rusă ( din !986), membru al Comunității Internaționale a Uniunii Scriitorilor ( din 1991), membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova ( din 1984), membru al Uniunii Scriitorilor din Moscova ( 1988) și al Uniunii Scriitorilor din Federația Rusă ( din 1986).