A.G. Din dicționarul biobibliografic "Județul Teleorman", având ca autor pe Stan V. Cristea, reiese că ați văzut lumina acestei lumi pe 30 ianuarie 1927 în satul Vitănești, comuna Purani. Însă eu știu o altă poveste. Ceva cu o căruță …



P. A. Răspunsul meu la prima întrebare s-ar putea să nu-ți dea satisfacția scontată. Față de locul și data nașterii mele nu există comentarii, ci doar adevăruri. Există date statistice care te urmăresc până "dincolo". Faptul că m-am născut în căruță ar trebui să pară lipsit de senzațional. Pentru vremea aceea când empirismul călărea pe cai albi, mai ales în lumea mahalalei, venirea pe lume într-un atelaj nu stârnea nici un fel de curiozitate. Și de aceea părinții mei mi-au spus, întâmplător, foarte târziu. Născut în palat sau la umbra unei tufe, ursitoarele își vedeau de-ale lor. În legătură cu vârsta pe care o aveam la înscrierea la "primară", de asemenea nu reclamă nici un comentariu interesant. Pur și simplu, ca să nu mai fiu purtat pe la toate muncile câmpului, am fost dus de mână la școală. Directorul școlii a înțeles situația și m-a primit. A fost mai greu când a trebuit să duc, după vreo trei ani, certificatul de naștere pe care nu știam de unde să-l obțin. Dar a trecut și asta pe lângă celelalte.

A.G. Povesteați, într-o seară frumoasă de vară, despre locurile copilăriei și despre o adevărată filosofie de viață pe care ați întâlnit-o la părinții dumneavoastră.

P. A. Mă văd pus în situația de a inventa ceva care să semene cu un lucru care l-am pierdut și pe care nu-l voi mai regăsi niciodată. Copilăria are dimensiunile unui țărm îmbrăcat în nostalgii de aur sau ale unei uliți pe care alergam după miei or îndemnam cele câteva vite la păscut. Descrierea copilăriei fără suport real e un fals. Numai retrăirea ei la dimensiuni înalte rămâne o rană deschisă care n-ar trebui să se vindece niciodată. Venirea primelor berze și a ultimelor zăpezi, constituie tot fantasticul din lumea copilăriei. Când înfloreau sălcioara și cuișorul mă culcam în patul improvizat dintre ele și adormeam în cântatul broaștelor din lacul lui Belitu. Despre filosofia vieții din acea sfântă perioadă? Tot comportamentul dinăuntrul și din afara fiecărei familii era o filosofie pe care o respectam fără să știm că se numește așa. Așezați în liniște la masa măruntă, rugăciunea făcea parte din ritualul obișnuit. Și apoi respectul față de părinți, de învățător, de preot, dusul de sărbători la biserică făceau parte din aceeași simplă educație. Am spus doar o mică parte din ceea ce ar putea fi numit filosofia copilăriei în sânul familiei de atunci. Astăzi?…

A .G. După absolvirea cursurilor liceale v-ați înscris la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic Constanța pe care ați absolvit-o în 1969. Cu toate acestea activitatea dumneavoastră s-a derulat numai pe funcții economice în cadrul instituțiilor de învățământ. De ce?

P. A. Una dintre întrebările provocatoare la destăinuiri, desigur, este perioada școlarității. Aceasta s-a petrecut pe o perioadă mai lungă și cu multe peripeții. Subiectul acesta este atât de vast, iar în ceea ce mă privește mă voi opri doar la esența lui. După școala primară cu peripeții și după o întrerupere din cauza războiului, m-am înscris la Liceul Comercial pe care l-am absolvit în 1951. Am intrat "în producție", apoi m-am căsătorit cu actuala mea prietenă de viață. Mai târziu, ca să fiu egalul soției mele în studii, am absolvit Facultatea de filologie. Însă am rămas să-mi câștig pâinea pe viață din profesia pe care mi-o dăduse diploma, adică, economist. Despre adolescență și tinerețe? În perioada aceasta am făcut multe printre care și sportul care s-a întâmplat să fie de performanță. Acesta a fost atletismul care mi-a dat satisfacția să fiu "sportiv categoria întâi" și doar atât. Pentru vremea aceea era destul. Nu existau remunerații ca acum.

A.G. Ați debutat publicistic sub auspiciile scriitorului Eusebiu Camilar.



P. A. Adevărat, debutul meu publicistic îl datorez scriitorului Eusebiu Camilar care a făcut o vizită Cenaclului roșiorean din vremea aceea, unde și-a prezentat romanul "Temelia". Poezia care am publicat-o se numea "Furtuna" și a apărut în revista "Tânărul scriitor" care era afiliată Școlii de literatură și critică literară "Mihai Eminescu".

A.G. Cum definiți experimentul literar? Este scrisul un experiment existențial?

P. A. Experimentului literar nu i se poate da o definiție decât, poate, doar convențională. El este rezultatul unei munci dublate de ceea ce se numește har, în toate domeniile. Experimentul se dobândește în lupta cu munca și viața, în urma căruia poți avea sau nu satisfacții. Dacă existențialismul este privit ca un curent filisofic idealist-subiectiv nu poate fi numit experiment. Acest din urmă termen este lucrarea umană aproape nedefinită.

A.G. Debutul editorial s-a produs în anul 1986 cu volumul de versuri "Nemărginită zi". De ce atât de târziu ținând cont că ați lăsat încă zece ani distanță față de "Emigrant în singurătate", al doilea volum de versuri?

P. A. Este adevărat, debutul meu editorial s-a produs destul de târziu. Și la întrebarea de ce? se pot găsi diverse motive și cauze mai mult sau mai puțin credibile. Nu vreau să pun pe seama unei cenzuri editoriale. Ar fi prea mult. Mă mulțumesc doar cu un răspuns care m-ar putea scoate din această încurcătură. M-am angajat în lupta cu viața pentru a descoperi filosofia câștigării pâinii de care aveam mare trebuință. Ieșirea din sfera literară era necesară fiindcă din ea nu se putea trăi. Aș evoca și o perioadă destul de lungă, timp în care, alături de Al. C. Popescu și alți câțiva, scoteam Revista "Urzica", revista care ne lua tot timpul liber și nu numai atât. Aș putea pune această apariție târzie pe seama rigurozității? Nu cred.

A.G. Poetul este condamnat să rămână prizonierul lumii sale?

P. A. Dacă aș înlocui termenul "condamnat" (sens figurat) cu acela de "credincios", ar trebui să spun că orice om trebuie să fie dublat de această calitate fiind credincios lumii sale care-l poartă pe brațe în sus și-n jos. Cu atât mai mult poetul, care are menirea să răstălmăcească lumea reală dându-i "înțelesuri noi". Dacă se întâmplă altcumva, asta ține de structura fiecăruia și de buna credință într-un ideal.

A.G. Alexandru Condeescu aprecia la apariția volumului de versuri "Emigrant în singurătate" că « fără să ocolească stridența cuvintelor problemelor actuale, Paul Amet este de fapt un tradiționalist elegiac ale cărui cele mai izbutite poezii ar fi fost publicate cu siguranță de un Maniu, Pillat or Crainic în paginile glorioase ale "Gândirii ortodoxiste și atemporale" ».


P. A. Cunoscutul critic literar Alex. Condeescu face aprecieri destul de apropiate de adevăr, deși unele cam pripite, cu anumite dedesubturi. Regretatul și importantul scriitor Marin Sorescu, într-un dialog cu criticul Nicolae Manolescu spunea: « ...și totuși, poezia elaborează poetul ». În tradiționalismul elegiac invocat, nu văd nici un rău. Faptul că cele mai izbutite poezii le-ar fi publicat Maniu, Pillat, Crainic în Gândirea, mă onorează. Domnul Condeescu rămâne un critic exigent și atât.

A.G. Aveți un sentiment cultural al provinciei? Putem vorbi de o literatură în provincie, scrisă pe zidurile "închisorilor noastre de fiecare zi"?

P. A. Nu am semtimentul cultural al provinciei. În legătură cu asta s-a scris foarte mult. Într-o întâlnire a scriitorilor teleormăneni desfășurată în București, cu ani în urmă, poetul Alexandru Andrițoiu spunea: « Nu există scriitor calificat după locul în care trăiește. Scriitorul este unul care dă posibilitatea cititorului să intre într-o lume aparte, pe care n-o trăiește în cotidian ». Așadar, sentimentul provinciei trebuie să cadă. Actuala mișcare culturală și mai ales literară depășește cu mult nivelul deceniului trecut. În acest oraș sunt aproximativ douăzeci de scriitori cu valoare publicabilă oriunde. Nu sunt de acord cu afirmația că "ultima jumătate de secol s-a scris pe zidurile închisorilor", chiar dacă asta e o simplă metaforă, dacă nu chiar vorbă în vânt.

A.G. Vă place să vorbiți de oameni care v-au impresionat sau pe care i-ați văzut crescând în această « însingurare » a vieții dumneavoastră literară. Adeseori vă opriți la Alexandru Popescu Tair și Nicolae Lupu.

P. A. Mai mulți oameni de litere m-au impresionat, pe unii chiar i-am iubit. Față de poetul Alex. C. Popescu Tair am avut un cult deosebit fiindcă mi-a influențat continuarea unui început ezitant. Mereu a fost realist în legătură cu scrisul meu și, cred, n-a greșit. Cu Nicolae Lupu, omul și artistul dar și scriitorul cel mai prolific de lângă noi, eram un bun amic. Am fost primul om pe care a "pus ochii" când a venit în cenaclu, lucru pe care l-a declarat el însuși. Alături de scriitorul Anghel Gâdea, formam un triunghi al prieteniei. Al. Popescu Tair și Nicolae Lupu rămân în memoria mea toată viața.

A.G. Ștefan Vida Marinescu, editorul volum "Apogeul înfrângerilor", spunea că <<"elegiile" domnului Amet sunt un conciliu mirabil cu timpul, cu viața și moartea, cu dragostea și cu obsesiile de-o viață>>. George Muntean susține un lucru la care subscriu: acest volum este un apogeu al biruințelor.

P. A. Adevărat, publicarea volumului de versuri "Apogeul înfrângerilor" a fost o realizare pozitivă, semnalată de scriitorii și criticii literari George Muntean, Gheorghe Stroe, Ștefan Marinescu, Iulian Bitoleanu și alții. Cartea a fost numită "a biruințelor" poate prin comparație. Editorul și scriitorul Ștefan Marinescu avea dreptate când spunea că elegiile volumului sunt "un conciliu mirabil cu timpul, cu viața, cu moartea și cu obsesiile" fără de care omul ar rămâne șters. A spus mai mult decât volumul în sine. I-am dat subtitlul de elegii în derivă, fiindcă pentru mine elegia este poezia cea mai de lângă suflet și care mi-a marcat, într-un fel, toată existența. Și le-am numit în derivă pentru că toate sentimentele și trăirile se trag din nesfârșitele ratări sufletești. Fără acestea totul ar fi fals.

A.G. Sunteți un adversar al folosirii termenului de "alogen". De ce ?

P. A. Chestiunea despre alogeni cred că a fost o glumă ca între prieteni care s-a "descifrat" de atunci. Cum să fiu eu adversar al alogenilor? Mai ales că într-un fel, toți suntem niște alogeni. Să ne imaginăm cum ar fi capitala țării eliminându-i pe aceștia.

A.G. Cu cine vă recunoașteți afin în literatura română?

P. A. Nu vreau să-i contrazic pe cei care m-au alăturat literar unui Pillat, Voiculescu etc. Chiar mă simt măgulit. După unii, istoriile literare de până acum ar trebui să dispară. Pe acești "unii" Fănuș Neagu îi numea "Urangutani". Rămâne să vorbească viitorul.

A.G. Vorbeați de Nicolae Lupu. Știu că la un moment dat doreați să dați un titlu de carte după o metaforă a acestui poet plecat prea devreme dintre noi?

P. A. Da, ultimul volum de versuri « La țărmuri strigând » aș fi vrut să poarte titlul "Sădindu-mi țărână", titlu inspirat de Nicolae Lupu. Dar editorul de la « Paco » mi-a sugerat pe cel care a dat titlul. Insă metafora lui Nicolae Lupu nu am abandonat-o, acum ea călăuzindu-mă la încropirea unei proze alegorice.