Gelu Diaconu, Fabian, Editura Marineasa, Timișoara, 2006

Am citit romanul „Fabian” dintr-o suflare. M-au prins atît subiectul, cît și stilul autorului. Gelu Diaconu stăpînește foarte bine scriitura descriptivă, este atent la detalii, dar în același timp știe să prindă în cadru și atmosfera. De la bun început, m-am văzut în vagonul de tren cu care călătorea Fabian la București: „într-un ungher întunecos, pe bancheta căptușită cu vinilin, roasă pe la colțuri, aflată între cele două vagoane de clasa a doua ale personalului. Toaleta, a cărei ușă se balansa în ritmul legănat al trenului, emana din interior un puternic miros de urină. Un bec chior, atârnat în două fire, răspândea o lumină difuză, accentuând umbrele fantastice ale călătorilor care se plimbau de colo-colo ca niște somnambuli”.
Acțiunea, desfășurată în cea mai mare parte în București, ne dezvăluie un oraș căruia nu i s-a aplicat niciun tratament cosmetic. Blocurile gri, aleile dintre ele pe care poți foarte ușor să te rătăcești, chiar și aurolacul din Gara de Nord, personaj pe care l-am considerat la început un apendice nedorit în carnea romanului, dar înțelegîndu-i rostul în momentul apariției lui Nea Tomiță ca înger salvator al băiatului.
Romanul reușește foarte bine trecerea de la real la metafizic, Nea Tomiță fiind credibil chiar și în momentul în care ni se dezvăluie ca înger păzitor. Este un personaj cinematografic, pe care, din păcate, Ștefan Ciubotărașu nu-l va putea juca niciodată, dar care pare scris special pentru acesta. Cred, de asemenea, că un regizor ca M. Night Shyamalan ar putea face un film foarte bun ecranizînd romanul.
Fabian, eroul principal al cărții, este copil prin vîrstă, dar maturizat înainte de vreme ca urmare a experienței familiale, respins de tatăl vitreg și chiar de propria mamă. Vine la București să-și caute o mătușă, pe care o găsește cu ajutorul lui Nea Tomiță, acesta devenindu-i cel mai bun prieten. Fabian descinde din Edmondo de Amicis. Un portret sensibil și pur, ca în tablourile lui Tonitza.
Roman atipic prozei contemporane, prin subiectul pe care îl abordează, așa cum bine remarcă Viorel Marineasa, editorul cărții, pe ultima copertă, „Fabian” va cuceri cititorii prin naturalețea și sinceritatea cu care a fost scris, devenindu-i, la rîndul său, autorului, un înger păzitor. Iar Gelu Diaconu va convinge lumea literară că nu degeaba, prima sa iubire este proza.