A. G. Doamnă prof. univ. etnomuzicolog Emilia Comișel care este particularitatea creației orale a teleormănenilor?



E. C. Nu este o problemă ușoară, dar pentru că lucrez în acest județ din 1940, voi puncta câteva elemente. Þin foarte mult să se știe că folclorul teleormănean este o realitate spirituală complexă care aparține tezaurului artistic unitar, specific poporului român. Datorită talentului interpreților din diferite zone s-au creat niște genuri, niște stiluri regionale. În Teleorman se întâlnește o bogăție extraordinară de genuri, putând certifica că în fiecare gen se întâlnesc o multitudine de melodii. În volumul lansat biblioteca județeană „Marin Preda” din Alexandria, „Folclor poetico-muzical din Teleorman”, este vorba de baladă, un gen greu, dar unul din genurile fundamentale ale folclorului românesc. Numai în acest mic spațiu geografic sunt zeci de teme de balade. Din punct de vedere muzical se păstrează extraordinar de bine stilul local. Melodia unei balade este o îmbinare genială care depinde de interpret, ea nefiind mecanică. În Teleorman există creatori-interpreți, această zonă atrăgând atenția intelectualilor încă in secolul trecut. Datorită volumul publicat în 1900, intitulat „Materialuri folcloristice” și având ca autori pe profesorii Ion Þapu și Grigore Tocilescu, avem melodii de baladă de peste 100 de ani. Constantin Brăiloiu spunea că Vlașca și Teleormanul reprezintă o comoară neprețuită care trebuie cunoscută. Aici interpretarea este parlanto, adică foarte aproape de vorbire.

A. G. Spuneați despre doină că este o melopee pe care executantul creator o improvizează într-o nesfârșită variație pe baza unor formule și procedee tradiționale. Sunteți de aceeași părere cu cei care susțin lipsa muzicalității la doină?

E. C. Adevărul este că la început intelectualii s-au îndreptat numai spre texte, deoarece nu aveau educație muzicală. A fost necesar ca inspectorii școlari să ceară, în special la școlile de fete, să se studieze folclorul. Noi trebuie să ne gândim, istoric, că am fost sărăciți din cauza lipsei de pregătire muzicală. De aceea eu țin foarte mult ca folclorul, așa cum se întâmplă în țările vecine, și mai ales în Ungaria, să se studieze de la cele mai mici clase. Dacă urmăriți manualele din Ungaria sau Franța veți vedea câtă importanță se acordă folclorului, pe când la noi aproape că nu se mai știe cum se joacă o horă. În trecut când se făceau taberele mixte, copii din diferite țări știau să joace sau să cânte, pe când românii nu știu.

A. G. Poate fi doina și balada o piatră turnantă a civilizației românești într-un spațiu spiritual globalizat?

E. C. Fără îndoială, mai ales doina tip de dragoste pe care nu o au multe popoare, și de asemenea mai sunt câteva genuri legate de viața familiară, care pot să intre în acest fenomen nou, în care esențial este să intre și folclorul teleormănean.

A. G. Care este mai este rolul lăutarului în crearea și conservarea folclorului teleormănean într-o dinamică socială care în din ce în ce mai puține cazuri mai cuprinde tradiția?

E. C. Þăranul a creat și a cântat din totdeauna, pentru că era vorba despre viața lui. Lăutarii au preluat treptat o mare parte din repertoriul țărănesc, contribuind la amplificarea lui tematică, muzicală și stilistic-interpretativă.
Viața se modifică. Schimbările materiale și spirituale, transformarea satului patriarhal, modernizarea în parte, mutațiile masive de populație, sunt factori care au influențat parțial și mentalitatea oamenilor. Constantin Brăiloiu spunea că oricâte modificări ar fi suferit cântecul popular el își păstrează rădăcinile. De aceea trebuie să dăm aceste cărți, și, susțin eu, însoțite de casete audio, pentru ca cititorul să se familiarizeze și cu muzicalitatea textului, culoarea vocii, modalitatea de interpretare. Prin modificarea stilului de viață s-a dus la dispariția horelor, plecarea la oraș a instrumentiștilor care aveau un rol important în viața sătenilor, dispariția șezătorilor care erau laboratoare de transmitere și creație a unor obiceiuri din repertoriul lor oral, un fel de jurnal oral pentru informație și cântece. Acolo se plămădea cântecul și se îmbogățea.

A. G. Se constată o interpunere tot mai violentă a kitsch-ului în calea autenticului.

E. C. O explicație ar fi că tradițiile nu se mai transmit în școli și nici în familie. Atragerea spre kitsch poate apărea și datorită unui oarecare dinamism al acestuia. Eu sunt sigură că prin maturizare cei tineri vor renunța la ceea ce este nociv.

A. G. Care au fost personalitățile ce v-au marcat biografia?

E. C. În primul rând tatăl meu care a fost profesor și violonist. Apoi Constantin Brăiloiu care a fost profesorul meu și cu care mai târziu am colaborat. De asemenea Harry Sthal, marele nostru sociolog care s-a îndrăgostit de folclor și de sociologia țăranului datorită lui Brăiloiu, aducându-l să asiste la înregistrările noastre. Foarte mult am fost atrasă de Densușianu. Despre acesta foarte puțini știu că la orele lui de filologie vorbea despre baladă. Cum pe atunci oamenii nu știau că balada se cântă, Densușianu îl invita pe Brăiloiu la orele lui pentru a oferi spre audiție asistenței înregistrările sale, astfel că foarte mulți români au aflat că balada nu este o simplă poezie ci este o cântare.
Nicolae Iorga a vorbit primul despre aceste balade care depind foarte mult de interpret, acesta trebuind să cunoască tradiția locului pentru a o putea transmite mai departe. În zilele noastre lăutarii foarte rar mai cântă folclor sau balade. Eu fac parte și din Fundația ”Mihai Viteazu” și am cântat balada „Mihai Viteazu” pe care o mai păstrează Teleormanul și Ilfovul. Atâta timp cât preoții și profesorii vor avea o atitudine pozitivă față de creația populară atunci lucrurile se vor păstra pe un făgaș normal. Și în Teleorman acest lucru este în elementul său. Îmi vine în minte profesorul Gheorghe I. Neagu cu care am colaborat foarte bine și care a publicat un articol despre un obicei numit „Barba lui Dumnezeu”. Apoi trebuie amintiți în context D. D. Stancu, Iulian Chivu, Romulus Toma, Ștefan Marinescu, Antonică Popescu, care au publicat culegeri și studii de valoare.

A.G. Acum, în această perioadă de tranziție am fi avut nevoie de un nou apostolat, dar, din păcate, vremea acestuia a trecut.

E.C. Așa este. Dar mai există și astăzi oameni care fac apostolat. Un exemplu grăitor este Maria Tănase, și ca ea mai sunt.