agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7917 .



\"Marin Preda când mă-ntreba (...)Doamna Fany Rebreanu ...\"
articol [ Interviuri ]
interviu cu prozatorul Florin Savoiu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Titi Cosasu ]

2006-08-16  |     | 



Care a fost parcursul literar al tânărului Florin Săvoiu, născut la Sfințești, ce în 1982 câștiga premiul revistei „Îndrumătorul cultural” la prima ediție a Festivalului-concurs „Marin Preda”, până la debutul editorial din 1988?

Dacă te referi la parcursul literar e simplu de răspuns. Dacă, însă este vorba de parcursul în general e și mai simplu; adică: țin minte că scriam la „Gazeta pionierului” prin 1949-1952 când eram elev al Școlii generale din comuna Săceni. La noi, la Sfințești nu se înființase asemenea școală atunci, imediat după reforma învățământului. După cum vezi, de mic am avut parte de reforme. Dacă am avea spațiu am discuta multe pe tema aceasta până la reforma de-acum pe care o suport nu cu prea multă lejeritate. Dar să ne întoarcem la parcursul literar. După ce am intrat la Liceul Anastasescu (și după aceea) am scris sporadic la „Scânteia tineretului”; mai mult știri și informații. Scriam multă poezie și nu m-am gândit niciodată că nu voi fi poet. În armată (1957-1960) am scris la presa militară. Foarte activ colaborator al ziarelor „Steagul roșu” și „Teleormanul” am fost din 1960 până-n 1990, timp în care am renunțat pe neobservate la poezie și am scris proză scurtă. Îmi place teribil de mult când văd că într-o pagină-două reușesc să așez un subiect care ar putea fi cuprins într-un roman de proporții. Am publicat proză scurtă în „Teleormanul supliment”, „Tribuna Teleormanului”, „Pagini teleormănene”. În 1982, după zguduitoarea moarte a titanului prozei românești contemporane Marin Preda, oficialitățile culturale județene au inițiat festivalul-concurs de proză scurtă „Marin Preda”. Acțiunea s-a bucurat de foarte mare atenție din partea lumii literare și chiar a forurilor politice care „vedeau” și vizau (ori respingeau) toate proiectele. Scriitori mari ai momentului, conduceri ale unor prestigioase reviste și edituri au venit în Teleorman, mai exact la Siliștea Gumești (atunci se numea Siliștea Nouă nu știu după ce idee gogomană aprobată în 1968 la împărțirea teritorial-administrativă, revenirea la județe, după raioane și regiune). Greu de amintit toți. Câțiva trebuie, însă, menționați: Eugen Simion, (azi președintele Academiei), Ioan Alexandru (fie-i țărâna ușoară), Ion Lăncrănjan (idem). Au fost acordate opt sau zece premii (nu mai știu exact). Unul dintre ei am fost și eu, premiat de „Îndrumătorul Cultural” (devenit apoi „Cântarea României”) cu o vizită de documentare în orice localitate din țară (sau mai multe) doream eu: cu cazare, transport, diurnă. Din vina mea n-am efectuat-o niciodată. Pentru că prin natura muncii mele (eram directorul casei de Cultură a Sindicatelor Alexandria, din 1973) am întâlnit mulți scriitori, Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova m-a îndemnat să trimit și la concursul acesteia, debuturile literare în vremea aceea fiind posibile numai prin concurs și în volume colective. Așa se face că în 1988 am figurat și eu în volumul colectiv de proză scurtă „Reliefuri” cu cartea „Cireșii nu înfloresc iarna” editat de „Scrisul Românesc”. Sunt mândru să menționez că lucrările mele i-au plăcut foarte mult regretatului Marin Sorescu, președintele juriului. Așa mi-a mărturisit Florea Miu, pe vremea aceea redactor-șef al editurii. Acesta se consideră debutul meu editorial. Apărusem în multe plachete și culegeri județene și centrale dar acelea nu confereau calitatea de debut editorial.



Cum percepeți influențele din proza postdecembristă?

Proza e proză totdeauna. Numai modalitățile de abordare a subiectelor diferă. Mă refer la proza adevărată că scriitori de duzină au fost și înainte de 1990 care scriau niște bazaconii ieșite din gura „tovarășului cutare” sau „cutare” și, gata, băiatul scria partinic. Le-au putrezit cărțile în librării. Sunt și-acum unii, numai că aceștia nu mai pot fi numiți de duzină ci lichele care scot din pix altfel de năzbâtii despre regimul trecut crezând – ca și cei de-atunci – că „gata, scriem ce se poartă și suntem mari”! În rest ce să mai vorbim, proza bună intră în librărie, trece pragul casei cititorului în orice regim politic.

Nu am pus întâmplător întrebarea anterioară. De curând ați girat un volumul colectiv de proză scurtă, „Festin cu reverii nobiliare”, apărut în colecția „DRUM” sub egida Asociației Culturale cu același nume și a Casei de Cultură. Cum a fost primit de critică?

Deși n-am făcut mare lucru pentru ajungerea acestor lucrări (împreună cu „Festin...” a mai apărut o lucrare asemenea, dar de poezie – „Melancolii la ore princiare”) unde trebuia, am primit câteva semnale pozitive atât din județ cât și din alte zone ale țării (București, Iași, de exemplu) oricum, 19 oameni majoritatea tineri, unii chiar elevi ori studenți, nu-și puteau permite scoaterea cărților respective.



Povestiți frumos, chiar întâmplări al căror inedit sunt fermecătoare. De ce nu v-a tentat un volum de memorialistică până acum?

Totdeauna mi-a plăcut literatura memorialistică și am dorit să scriu așa ceva, aș fi avut și ce să scriu pentru că într-o viață de muncă în care vii în contact cu oameni valoroși și foarte valoroși aduni multe dar nu am scris din frică. Din frica de a nu greși. Am avut deseori discuții cu poetul Virgil Carianopol pe această temă, l-am văzut cum a realizat volumul „Scriitor care au devenit amintiri” și-am înțeles cât travaliu înseamnă. Și-apoi, cu unii aș fi subiectiv, aș denatura adevărul încercând să spun cât mai mult.

Au trecut prin biografia dumneavoastră multe personalități ale culturii românești. Cine v-a impresionat cel mai mult?

Greu de dat un răspuns rapid. Poate Zaharia Stancu când nu-mi îngăduia să-i spun „maestre” și mă-ntreba: „dacă ar fi Sadoveanu, lui cum i-ai spune?” Poate Marin Preda când mă-ntreba ce mai face Alexandru Popescu Tair și dacă mai crește mușețel pe șanțuri în Alexandria, poate Doamna Fany Rebreanu când îmi arăta camera marelui Rebreanu ca pe un sanctuar (am și numit-o „Sanctuarul lui Ion”, într-un articol-interviu publicat în Teleormanul), poate Virgil Carianopol care (iertată-mi fie vanitatea) mă-ncânta când pe plic îmi scria totdeauna „Scriitorului Florin Săvoiu), poate Radu Beligan când îmi zicea „colega, eu și dumneata am prins ultimul tren. Nu se va mai construi curând așa ceva”! (Casa de Cultură Alexandria era nouă, eu eram directorul ei și, implicit, al Teatrului Popular pe care îl înființasem cu sprijinul Teatrului Național al cărui director era domnia-sa, deasemenea construit recent și reconstruit după incendierea sălii mari, poate Alexandru Giugaru care, la aniversarea a 60 de ani de viață și 40 de teatru îmi vorbea cu lacrimi de durere despre unul din copiii săi – nereușit – și de bucurie despre celălalt – avea un băiat și-o fată, nu spun care și ce fel, ar fi păcat și nu folosește nimănui. Doamne! câți mai m-au impresionat! dar nu pot să-i numesc pe toți. Însă nu pot să-l uit pe neobositul Tudor Vornicu ziarist de platină chiar dacă într-o „Antena vă aparține” a trebuit să reluăm filmările pentru că nu i-a plăcut scara primăriei unde amplasasem corul: „e meschin Nae, nu crezi?” (regizorului Nae Cosmescu, prietenul meu de pescuit și de familie). Am trăit clipe deosebite în ani de zile alături de Adrian Păunescu și Tudor Gheorghe dar parcă mai adânc a săpat în sufletul meu impresionantul actor și Om Amza Pelea cu râsul lui molipsitor și darul de povestitor neîntrecut. Când s-a filmat „Nea Mărin și tractoriștii”, ori „Nea Mărin și bicicliștii”, filme de educație rutieră realizate de poliție am trăit zile de neuitat în preajmă-i. Sau în serile lungi de după spectacolele susținute la Alexandria, era fermecător. Ca să nu mai vorbim de înjurătura aceea a lui, oltenească, românească sută la sută (păcat că n-ai auzit-o „la crud”, pe hârtie n-o pot reda decât la modul sugerat), înjurătură care exprima un moment de răgaz, de liniște și nu de năduf ori dușmănie. Dar ce vorbesc eu de dușmănie? nu era capabil de așa ceva. De exemplu, într-o noapte, mergând la Scrioaștea să gustăm vinul lui nea Costică Dițoiu (și el devenit amintire, una frumoasă) în lumina mașinilor, șoseaua, cu crengile pomilor împreunate deasupră-i părea un tunel, și-a dat șapca pe ceafă cu-n bobârnac și și-a rostit celebra-i replică: „bă, ...t-ui ...ru‘ mă-si, parcă e un coviltir!”. Sunt atâtea lucruri frumoase de spus despre atât de mulți oameni de cultură pe care i-am cunoscut mai îndeaproape încât mi-e rușine că am numit doar atâția. Le cer iertare celor pe care nu i-am numit.

După ce un grup de inițiativă condus de Paul Amet, din care a făcut parte și subsemnatul, și a apărut pe piață publicația săptămânală „DRUM”, continuând publicația cu același nume ce a apărut până în 1940 la Roșiorii de Vede, ați făcut demersurile necesare ca acesta să se editeze sub egida casei de Cultură. Mai este un reper cum era publicația din anii 1935 - 1940 ?

Depinde cine-l vede și din ce unghi îl privește. Eu cred că este. Un singur argument ar fi suficient, dar îți voi da două.
Primul: urmează (într-o anumită măsură) revistei culturale cu același nume din perioada 1933-1940 suprimată în aprilie 1940 pentru atitudine îndrăzneață. Și „DRUM”-ul nostru este astăzi, când împlinește trei ani de viață (mersi, la fel!) îndrăzneț. Ba aș putea spune, uneori prea îndrăzneț. Urmează o linie culturală asemănătoare și – mai ales – a lansat foarte multe nume; în majoritate tineri. Zilele trecute, la o dezbatere în cadrul Colocviilor „Meandre” inițiate de Stan V. Cristea, conducătorul și realizatorul acesteia în fața unor participanți din Teleorman, Giurgiu, Vâlcea, cineva pomenea numele cunoscutului scriitor Mihu Dragomir care a debutat în „DRUM”. Peste ani vor spune și scriitorii de-atunci – azi elevi – Mihaela Neațu, Emil-Noni Iordache, Paula Enache, Bogdan Neaga: „DRUM mi-a publicat primele poezii și m-a premiat la concursul de poezie „Alexandru Popescu –Tair”, ori Florina-Cătălina Lică: „volumul meu de proză scurtă „Cavalerul nopții” a văzut lumina tiparului prin „DRUM” ca urmare a obținerii premiului I la concursul „Eugen Delcescu”. Și lista este lungă. Documente supuse uitării prin trecerea timpului în DRUM și-au găsit locul sub semnături valoroase ca Argentin Porumbeanu, Stan V. Cristea, Ion Hogaș, George Muntean, Nistor Teodorescu. Prin DRUM și-au editat și lansat cărțile Liviu Nanu, Domnița Neaga, Cristina Predescu. În DRUM arde cuvântul acid al lui Constantin T. Ciubotaru autor dramatic dar și foiletonist de temut. Aici și-au găsit locul meritat poezia valoroasă. Pe treapta de sus a poetului Paul Amet și fragmente din proza lui Florian Troscot și Mihai Athanasie Petrescu și interviurile „neastâmpărate” ale lui Gabriel Argeșeanu. Profesionalismul doctorului Călin Ștefan Răgălie are locul clar stabilit în chiar pagina a doua, iar pastila lui social-umoristică „Moftangiul român” rivalizează cu cel mai fin umor împletit cu o satiră ascuțită prin inteligență. Aici și-a făcut consemnările zilnice „dimineața”, „la prânz” și „în amurg” de 143 de ori până acum George Tutcălău. Tot DRUM a găzduit și polemici literare (ce-i drept degenerate în acuze...omenești) între doctorandul în filologie Iulian Bitoleanu și membrul Uniunii Scriitorilor Anghel Gâdea. Etc etc. etc.
Al doilea: din 1940 (aprilie) până în 1997 (19 decembrie) orașul Roșiorii de Vede n-a mai avut o publicație proprie. A fost o vreme „Teleormanul liber” dar nu al orașului, ci al Regiunii 14 Teleorman pe când aceasta avea reședința aici. DRUM-ul de astăzi este pur roșiorean. Așadar, stimate domnule Gabriel Argeșeanu, „DRUM” este într-adevăr un reper. Dacă alții nu-l văd sau nu-l vor așa îl am în suflet și așa voi pleca cu el...dincolo. este, pentru mine, una din marile împliniri.

Povestiți-ne despre ceea ce nu mai avem parte la Roșiorii de Vede, despre cenacluri.

Poate exagerezi, poate ești pesimist în această problemă. Va veni din nou vremea lor. Când eram elev în clasele V-VIII, la Săceni (profesor de limba română strălucitul Ion Albulescu) m-am ocupat prima dată de un asemenea cerc. Nu era mare lucru dar parcă aș zice c-a fost bine. Apoi, la liceul „Anastasescu” era secretarul cenaclului, președinte era un alt coleg. Ne înflăcăra marele profesor de română Dumitru Mercaș. Astfel am început. Și așa am rămas. Am inițiat un cenaclu la Grupul Școlar Tehnic din Armășești, județul Ialomița și altul, apoi, în orașul Urziceni după care cenaclul „Nicolae labiș” al tineretului, în Alexandria, în 1968 pe care încetișor l-am tras după mine la Casa de Cultură a Sindicatelor după ce, în 1973, am devenit directorul ei. M-am ocupat mult de el, chiar dacă în unele perioade de timp l-am încredințat unor președinți valoroși, destoinici ca Alexandru Mardale ori Dora Stanciu. Cu acest cenaclu am avut mari satisfacții: lansări de tineri scriitori (Florin Burtan, Anton Tianu, Romulus Brâncoveanu, Ștefan Mitroi) în reviste de prestigiu (LUCEAFÃRUL), întâlniri cu scriitori cunoscuți, cu critici și istorici literari. Într-un timp când am avut atribuții în acest domeniu la nivel județean m-am ocupat cu mult suflet de toate cenaclurile din județ; o perioadă ale tineretului, în altă perioadă ale sindicatelor. Ba, fapt unic până acum, am inițiat în 1968 „Consfătuirea județeană a cenaclurilor literare din Teleorman”. Unde crezi? Aici, la Roșiorii de Vede. Deși lucram la județ, locuiam la Alexandria am ales Roșiorii nu numai pentru că sufletul meu era aici. Mai degrabă pentru că aici fuseseră și erau condiții pentru așa ceva: mulți creatori de literatură, mulți iubitori ai acesteia și respectabilă aplecare spre literatură, spre cultură în ansamblu. La acea primă întâlnire i-am invitat pe Zaharia Stancu – președintele Uniunii Scriitorilor și Ovid Krohmălniceanu – cel mai de temut critic literar al vremii. Și au venit, la a II-a, în 1969, i-am adus pe Fany Rebreanu (soția), Puia Florica Rebreanu (cu soțul său, Radu Vasilescu) – nimeni alta decât fiica marelui Liviu Rebreanu. Împreună cu ele – istoricul literar Mihai Gafița – un om deosebit, erudit. Era cu el soția, o doamnă strălucitoare nu numai fizic ci și comportamental, amândoi răpuși de cutremurul devastator din 4 martie 1977, tragedie care a lovit multe personalități culturale (Toma Caragiu, Florența Albu, Al. Ivasiuc, Doina Badea, Alexandru Bocăneț ș.a.). De la prima întâlnire (ambele au avut loc la Palatul Albina sediul de atunci al Casei de cultură a orașului) țin minte o replică tăioasă a lui Zaharia Stancu: în deschiderea cuvântului său d-l Max Manolescu – Suhaia, din Alexandria (azi are 85-86 de ani și scrie mereu, bravo lui!) s-a adresat președintelui Uniunii cu: „vă mulțumesc că ați coborât din turnul de fildeș...” dar n-a putut continua fraza pentru că Zaharia Stancu i-a replicat scurt: „Scriitorii n-au turn de fildeș”! Acei ochi frumoși (a fost unul dintre cei mai frumoși scriitori, la „rivalitate” peste timp cu Liviu Rebreanu. Doamna Fany Rebreanu arătându-mi fotografiile soțului său zicea: „avea niște ochi extraordinari. N-a mai avut nimeni ochi ca el. Poate doar Stancu”) deveniseră niște lame de oțel. Din a doua întâlnire mi-au rămas în minte două întâmplări interesante, în felul lor, pentru care îmi cer iertare în fața memoriei unui om care dacă n-avea cultură generală avea în schimb o mare voință de a-și face datoria: Anghel Bodârlău, pe-atunci primarul orașului Roșiorii de Vede. M-am dus la el cu d-l Costică Dițoiu să-l informăm și să-i cerem ajutorul în probleme gospodărești. El avea o vorbă cu care se adresa tuturor: „zi, Vasile”! Cum am intrat i s-a și adresat lu‘ nea Costică: „zi, Vasile”! Acesta, cum avea o vorbire blajină, aproape șoptită zice: „știți, am venit cu simpozionul...cu Rebreanu”...Și el de ce n-a intrat? Zi-i să vină-ncoace, vasile! „Lăsați...știți...el a murit în ‘48”!, a răspuns mucalit mai vârstnicul meu prieten. (B.A.-ul, așa-i spuneam noi după cum semna, ne-a rezolvat problema și totul a fost bine) Și, a doua: În timpul consfătuirii, Doamne, ce atmosferă! Costică Dițoiu aflase, de unde, nu știu – că 26 octombrie, este ziua în care Puia Florica Rebreanu s-a căsătorit cu Radu Vasilescu. La un moment dat mi-a șoptit: „lungește-o până mă-ntorc eu”! și a dispărut. S-a înapoiat cam după vreo jumătate de oră cu-n tort foarte frumos încărcat de lumânărele aprinse. Câți ani făceau, nu mai știu. Să fi văzut emoție și lacrimi! Au susținut că nu și-au dat seama că ne aflăm în chiar ziua căsătoriei celor doi.
Vezi, poate d-asta iubesc eu cenaclul. Ce să-ți mai spun? aceste prime două „consfătuiri județene” au rămas și singurele. După unele seisme în viața mea, în 1970, nu s-a mai ocupat altcineva de ele. Dar, să nu râzi, că plâng! După ce am ajuns la „reeducare” la industria locală – unde nu se mai văruise de 9 ani – în puținele luni cât am lucrat acolo (12-15) mai întâi am zugrăvit, apoi am săpat o fântână (nu numai cu indicații la necalificați, ci efectiv cu brațele, aveam nevoie să fac ceva, orice, să nu mă risipesc în interior).și între timp am făcut cenaclu literar cu câțiva muncitori și funcționari. Acolo i-am adus pentru întâia oară în județul Teleorman pe poeții Virgil Carianopol, Mihai Gavril și George Dan. După plecarea mea cenaclul n-a mai trăit dar fântâna o văd și-acum, din tren, când acesta se apropie de gara Alexandria. Va mai fi trăind Vlad, zugravul fost milițian cu care am săpat-o? Cine mai știe?



Ce ne pregătiți editorial la doisprezece ani după debutul din anul 1988?

Mi se pare că am spus mai la-nceput ce am pregătit pentru tipar. Dar deocamdată mă ocup tot de editarea cărților unor prieteni cenacliști tineri. Toți îmi sunteți prieteni. Vezi ce bogat sunt? După ce nu voi mai fi directorul Casei de Cultură a Municipiului Roșiorii de Vede (destul de curând) și voi activa în înalta funcție de pensionar – post pe care nu-l voi părăsi niciodată, adică doar atunci când...) mă voi ocupa și de editarea cărților mele. Sunt atât de frumoase că nu le arăt la nimeni. Fără glumă, le voi tipări. Nu de alta dar vreau să văd dacă succesorul meu și colegii pe care îi voi lăsa aici îmi vor acorda sala pentru lansare.
Mai vorbim la anu‘, în 2001. S-auzim numai de bine!
(interviu realizat in decembrie 2000, anul pensionari interlocutorului)


Florin Săvoiu a publicat în anul 2003, volumul de proză scurtă „Ioana narciselor”. În pregătire are un volum de interviuri.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!