Personalități feminine
în știința și tehnica românească


În cultura fiecărui popor există personalități feminine care au intrat în conștiința publică. Ecaterina Þarina Rusiei, Ioana d’Arc, Marie Sklodovska Curie etc.
La noi foarte cunoscute sunt Veronica Micle, Iulia Hașdeu, Marta Bibescu, Regina Maria, D’Arcle. Prea puțini sunt însă aceia care au auzit de Ștefania Mărăcineanu sau despre Eliza Leonida Zamfirescu.
Personalități feminine cum sunt Eliza Leonida Zamfirescu prima femeie inginer din Europa, Ștefania Mărăcineanu descoperitoarea radioactivității artificiale, Elena Vermont și Felicia Boerescu primele femei astronom din România, Ana Aslan realizatoarea Gerovitalului – un elixir al tinereții, Mariana Drăgescu pilot de avion în timpul celui de-al doilea război mondial, Angela Lefterescu prima femeie căpitan de cursă lungă din Europa, prof. dr. biolog Marioara Godeanu care a pus în evidență comunicarea ce există în lumea vie a plantelor și a demonstrat calitățile ecologice și energetice ale unor culturi de plante în laboratoare pilot arată că inventivitatea nu este apanajul doar al bărbaților.
Rolul pe care intuiția, sensibilitatea, inteligența și puterea de pătrundere de esență feminină le-a jucat pe parcursul veacurilor este copleșitor și rămâne una din temele psihologiei istoriei culturii universale.
Exemplul edificator în acest sens îl constitue celebra pianistă Clara Wieck, a cărei influență binefăcătoare străbate întreaga creație a lui Robert Schumann.
Câteva informații despre Eliza Leonida Zamfirescu.
Ca soră a celebrului inginer Dimitrie Leonida, absolvent al Universității Tehnice din Charlottenburg lângă Berlin, Eliza a vrut să arate că nu e cu nimic mai prejos decât fratele său mai mare.
Al cincilea copil (din cei 11) al ofițerului de carieră Anastase Leonida și Matilda Gill (fiica unui inginer francez), Eliza a urmat liceul la secția umanistă a Școlii Centrale din București. Deoarece o atrăgeau științele exacte și în special chimia, a cerut insistent părinților să o înscrie pentru bacalureat la secția de știință a Liceului „Mihai Viteazu” din București. După absolvirea liceului își propune să urmeze Școala de Poduri și Șosele din București. Era greu să învingă o anumită mentalitate specifică vremii, femeile n-au ce căuta în științele exacte. Cert este că n-a fost acceptată ca studentă.
Eliza nu renunță, mai ales că voia să meargă pe urmele fratelui său devenit inginer în 1908.
Se prezintă în 1909 la celebra Universitate din Charlottemburg și devine studentă la Academia Regală Tehnică. Astfel Eliza a fost prima femeie care a făcut o breșă în cele trei K – Kirche, Kinder, Kuche. Acesta era rolul rezervat femeii la începutul secolului XX, să se ocupe de biserică, de copii și de bucătărie.
Decanul facultății, profesorul Hoffman, care o privise cu destul scepticism în primul an de studii, ajunge să o elogieze la terminarea facultății numind-o „cea mai silitoare dintre silitori”.
Se întoarce în țară în 1914 și se angajează la Institutul Geologic de unde se pensionează în 1963 la 75 de ani.
În primul război mondial funcționează ca infirmieră în cadrul Crucii Roșii, fiind decorată cu medalii românești și franceze.
În 1918, s-a căsătorit la Ghidigeni cu Constantin Zamfirescu, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu.
Eliza a activat și ca profesor de fizică și chimie la celebra Școală de fete „Pitar Moși” precum și la școala fratelui său, Școala de Electricieni și Mecanici din București.
Ca om de știință la Institutul Geologic a efectuat cca. 85.000 de analize a apei potabile, a petrolului, gazului metan, a cărbunilor, a rocilor de construcție.
Tot ea a pus în evidență calitățile bentonitei în filtrarea vinului.
Eliza Leonida Zamfirescu poate constitui un model pentru tinerele de azi, om de știință, voluntar pe front, soție și mamă devotată (a avut două fiice), una din ele Maria Mocanu Zamfirescu, profesoară de engleză, trăiește și azi.
În semn de recunoaștere a activității sale profesionale, s-a dezvelit în 1993 o placă în strada Nicolae Ionescu nr.15, stradă care din 12 noiembrie 1993 poartă numele primei femei inginer din Europa – Eliza Leonida Zamfirescu.
Ștefania Mărăcineanu este descoperitoarea radioactivității artificiale, încă din 1924. Este un merit al Irenei Joliot Curie care a confirmat la 5 iunie 1931 în „Neues Wiener Journal” : „Ne amintim că savanta română, domnișoara Mărăcineanu a anunțat în 1924 descoperirea radioactivității artificiale”.
Ștefania Mărăcineanu, născută la București în 18 iunie 1882, a absolvit Școala Normală „Elena Doamna” din București în 1899. Urmează Facultatea de Științe Fizico-Chimice de la Universitatea din București pe care o absolvă în 1910 devenind profesoară la Școala Centrală de Fete între 1914 – 1920.
Între anii 1919 – 1920 obține o bursă la Paris și a urmat cursurile de radioactivitate ținute de Marie Curie – Sklodovska la Institutul de Radiu din Paris. În 1924 devine doctor în științe fizice a Universității din Paris primind calificativul „Tres Honnorable” cu lucrarea „Cercetări asupra constantei poloniului și asupra penetrării în metale”.
În perioada 1924 – 1930 a lucrat în laboratorul Mariei Curie și apoi la observatoarele din Mendou și Paris.
În țară devine asistentă cu titlul definitiv la Facultatea de Științe din București la 1 ianuarie 1925 în laboratorul profesorului Christache Musceleanu organizând o secție de radioactivitate cu aparate cumpărate din propria leafă și din ajutorul științific acordat de stat.
Într-o comunicare făcută la Academia Română în 1941, Ștefania Mărăcineanu afirmă „se pretindea că razele alfa nu pot să producă transmutare însă transmutările savanților francezi au fost realizate prin bombardamentele alfa, aceiași metodă ca și aceea folosită de mine pentru Plumb”.
În lucrarea „Radioactivitatea”, ea mai afirmă „soții Curie au întrebuințat ca mijloc de dezintegrare a materiei tot razele alfa emise de poloniu”.
Mijlocul folosit de Ștefania Mărăcineanu cu 9 ani mai înainte cât și acela folosit de soții Joliot Curie în 1933 este același, bombardarea cu raze alfa emise de poloniu pentru obținerea radioactivității artificiale.
Ștefania Mărăcineanu a mai cercetat radioactivitatea plumbului, naturală și provocată. Astfel a arătat că plumbul de pe acoperișul Observatorului din Paris de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea expus razelor solare devenea radioactiv.
În cursul său de radioactivitate apărut în 1936 și ținut la Universitatea din București, preciza că „Răsplata pentru cercetătorul devotat științei nu vine din afară, ci sunt fiorii de fericire pe care îi are la descoperirea adevărului. Acești fiori i-am simțit când într-un colțișor întunecat de laborator am văzut pentru prima oară scânteile date de plumb și când mi-a străfulgerat prin minte că ar putea fi Radioactivitatea artificială”.



Nicolae Aurelian Diaconescu