Răpit pe veci plăcerii

În „Sonete 2” (Editura Arania, 2006), Adrian Munteanu cultivă forma fixă dintr-o încredere în „rost”, în capacitatea poetului de a-și organiza ființarea artistică pe criterii estetice, gest care poate părea desuet acum, „când veacuri / De gesturi tandre-au devenit istorii” , când reperele ontice (om, divinitate, natură) sunt spulberate prin „silnice atacuri”, iar locul „visărilor de taină” a fost luat de alunecarea în gol, în „văgăuni cu umbre reci împunse”.
Tematica sonetelor este variată, de la dragostea cântată (oricât ar părea de antipatic acest cuvânt criticii literare și receptorilor de literatură moderniști / postmoderniști, sonetul e potrivire melodică, deci cântec, sau nu mai e nimic) în maniera lui Petrarca sau în cea voiculesciană, până la căutarea / tăgada quasiargheziană a divinității, cu metafore subtil romantice într-o încercare de recuperare a antichității și a miturilor precreștine.
Adrian Munteanu face câteva concesii postmodernismului, care înțelege literatura ca joc, spectacol de cuvinte sub care nu se mai ascunde decât plăcerea diabolică a cultivării artificialului, a lipsei de profunzime, experimentele lui (sonete alcătuite din cuvinte „ce din coadă au să sune”, înșirate după criterii alfabetice, exterioare) având de fapt menirea de a atrage atenția poeților contemporani că te poți juca și altfel decât cum fac ei, obsedați exclusiv de anatomia și fiziologia omului: „Abrupt atac aripa amuțită / Amorfe-accente aspru amputate / Au asfințit abulic amânate / Având alături arma ațintită / Afinități avid algoritmate / Aur ascund alica ațipită / acea arcadă amplu alungită / Ardea alcoave-amar aglutinate / Absent ascult aceeași abordare / A acoladei arcului astral / Aulic ax acoperă altare / Actinii-albastre au ajuns aval / Adeverește-ardentă alternare / Acord adus aproape abisal” -„experiment 1 (litera a). După câteva astfel de tururi de forță lexicală unde, ca cititor, nu ești foarte sigur dacă te afli în fața unor jocuri textualiste ori în fața unei parodii a ermetismului ionbarbian, poetul te mai face partaș unei experiențe, cea a „antisonetului”, prin aceasta el înțelegând respectarea regulilor prozodice (rimă, ritm, măsură), dar coborârea din sfera semantică a transcendenței pline într-o zonă a epicului centrat pe „omul recent”, produs al hedonismului consumerist: „Îmi rup cu dinții pielea dintre țâțe / și-nfig ciosvârta gâfâind nu știe / tăcutul înger calea să-ți ație / nu se agită aripi de nagâțe / stai fă în casă s-a pornit urgie / n-ai minte-n cap îți curg numai tărâțe / și vorba seacă ți-e scuipat de mâțe / îmi ies colaci de fum de sub dimie / atârnă mama rufele să iasă / un iz de carne arsă stai pe brânci / să-ți vină sânge-n țeastă mă apasă / un scâncet surd și monoton de țânci / dintre vecine care-ți e aleasă / de preacurvie rănile-s adânci” („in vitro 1”). Sonetele „in vitro”, clonate, artificiale, pură invenție verbală, la un pas de căderea în verbiaj, nu sunt reprezentative pentru Adrian Munteanu, care nu este un poet sedus de „isme” (clasicism, romantism, modernism etc), ci un poet foarte sigur pe el și cu adevărat îndrăgostit de sonet. Parodiile și „clonele” pe care le presară în volum, dincolo de aspectul ludic al demersului, au probabil și rolul de a-l trezi pe cititor din amorțeală, creându-i falsa impresie că ar avea de-a face cu o simplă inginerie, cu o schelărie ingenios construită, dincolo de care, în spirit postmodernist, s-ar afla nu „catedrala” (Wittgenstein spunea că pentru a o contempla trebuie să dai jos schelele), ci nimicul, neantul.
De fapt lucrurile nu stau așa, pentru simplul motiv că Adrian Munteanu nu și-a programat să distrugă rezistența multiseculară a sonetului prin rescriere parodică, ci, pur și simplu, el scrie aducând în contemporaneitate și încerând să revigoreze o specie literară extrem de dificil de abordat. Înnoirile sunt mai ales la nivel lexical, regulile prozodice fiind respectate (în absența lor nici nu mai poate fi vorba despre sonet, ci despre orice alt fel de poem, astfel că strădania unui mai puțin în vogă poet contemporan de a scrie sonet „în vers alb” este cel puțin comică).
O parte din sonetele care-și merită numele (adică majoritatea) scrise de Adrian Munteanu aduc o imagistică de tip baroc, bazată pe exacerbarea senzorialității, a gustului pentru fantastic și pe un anume rafinament al metaforei trimițând la un fond precreștin: „Degeaba fugi, o Daphne cu păr moale, / Din trist alai, scrutând un cerb prin spații, / Povara mea o voi feri de Grații / Chiar de-ar dori să-mi dea păgân târcoale. // Doar pentru tine vor veghea bărbații / Rămași etern înmărmuriți la poale, / Căci sunt Apollon și-ți voi da ocoale / Până când Marte va pieri-n rotații // Te urmăresc prin jariște, fierbinte, / Când înserarea stinge-o altă zi. / Roiesc în preajmă zodii, să te-alinte. // În ochii calzi de-a pururi te-oi privi, / Să văd cum zeul fluviului, părinte, / Te va preface-n laur, pe vecii” („Mit 1”). Iubirea apare atât în ipostază romantic / barocă, înveșmântată în metafore livrești, cât și în dualitatea senzualitate / conștiința păcatului („Să nu se stingă-n aspre ierni amnarul // Râvnirilor de nestrunit bărbat. / Ascunde-mă în inimă ca darul / Jinduitor de patimi și păcat” – „Așază-mă pe bruma gurii-ncinse”), pentru ca, în final, sonetele să ajungă la o exprimare a sexualității primare, în ton cu tendințele actuale din poezia postmodernistă: „trăiesc gemând prin creierul hipnotic / simt între pulpe fulgere mă strânge / ca fetusul într-un borcan de sânge / golita țeastă în vârtej spasmotic / încolăcita patimă răsfrânge / urlet de voci insinuând despotic / că nu privesc un sân decât erotic / un pui de mierlă-n oul putred plânge / acum ți-ajunge simți răcori prin vene / cu muci la glezne se jelește-un țânc / și-și scarpină eczema din izmene / mă arde-un junghi în plex pe când mănânc / răbdări prăjite s-au întors cangrene / pe ochi pe gând pe limbă în adânc” – „in vitro 2”).
Sonetele de factură voiculesciană spiritualizează combustia erotică punând-o sub semnul eternității și al inocenței (metafora inorogului): „Alerg secunda-n râpi secătuite / Și sap în glod, ca să găsesc topazul / Frământă roibul orelor izlazul, / Și îmi fărâmă vrerea sub copite. // Rupând zăbala, în pământ împlântă / Rărunchiul tihnei care-a-ntârziat, / M-arunc în șeaua zilei ce-nfierbântă / Un ciob de cer în urmă aruncat / Cu coama-n vânt, un inorog se-avântă, / să întărească timpu-nrourat”.
Apelul la miturile precreștine este dublat de o supunere în fața unicului mit care n-a devenit simplă narațiune fără referință, mitul sacrificial-cristic: „Deschide poarta, omule și frate, / Să intre solul jertfei în absidă, / Îl vezi cu pasul blând, să nu ucidă / Smerenia, zvârlindu-te-n păcate. // Te va salva din crâncena obidă / Chemând din spații-nflăcărări uitate / Într-un târziu, la ușă când vei bate, / Uitându-ți trândăvia de omidă, // Va unge rana inimii bolnave / Cu harul sfânt, înmiresmând ardent / Corola tainei pe tăcute nave // Purtând nădejdi spre un etern prezent. / Pe țărmul tău, îndepărtând epave, / Te vei simti eliberat torent” („Deschide poarta omule și frate”). Nevoia unei cunoașteri de tip mistic îl determină pe Adrian Munteanu să inverseze termenii raportului dintre om și divinitate: nu omul trebuie să-l aștepte pe Dumnezeu să-i intre în casa ființei, pentru că, de fapt, Dumnezeu este cel care-l așteaptă pe om să vină la El, să-i bată la ușă: acel te va salva la ușă când vei bate presupune un efort de depășire a antropocentrismului profan, în favoarea celui creștin, dornic de transparența lumii, de punere a ei sub semnul îndumnezeirii.
Sonetele nu merg pe urma „lăcrămosului” Petrarca, ci încearcă o îmbinare a galanteriei cu sfera sacrului, iubirea terestră, patimașă, este spiritualizată până ce devine cumva iubire mistică, poetul neavând conștiința blasfemiei atunci când transformă secvența euharistică într-una pur carnală: „Spune-mi spre seară te iubesc. Odată. / Cum nu mi-ai spus de când te am în sânge, / Nu vezi că-s trist și răsuflarea-mi plânge / Sub coasta ta în chinuri framântată? // Toarnă cuvântu-n mierea ce se strânge / În cupa tainei îndelung păstrată, / Ca să-mi cuminec clipa alinată / Cu azima ce între noi se frânge. // În timp ce ruga n-a sfințit havuze, / Din degete s-au revărsat povești / Și-n peșteră, umbros lăcaș de muze, // Mi-am așezat hotarele domnești / N-ai împlinit un zbucium scris pe buze / Mi-ai arătat cu trupul ca iubești” („Spune-mi spre seară te iubesc. Odată”). Pendularea între sacru, profan și simbolurile precreștine este sugestivă pentru lipsa de coerență a omului modern, care folosește cuvintele fără a mai fi atent la sistemul de referință; de fapt, în estetica postmodernistă, important este jocul, inventivitatea verbală, și mai puțin ceea ce se vede după ce dai jos schelele. În sonetele lui Adrian Munteanu, dincolo de aspectul galant / ludic și de mesteșug, există totuși o ardere intensă, o anumită sinceritate a trăirii care-l îndepartează de moderni și-l apropie de marii creatori – și iubitori - de sonet, căci sonetul scris fără dragoste e orice altceva, în afara de sonet: „Piciorul zvelt, un semn al învierii / Și coapsa blândă, semn de-ngropăciune, / Sânii trufași, uimiri în trup s-adune, / Pântecul cald, răpit pe veci plăcerii. // Ochii supuși, săgeată să-mpreune, / Păr revărsat în unduiri puzderii / Spre vadul calm ce l-au păzit străjerii. / Gura peceți de vreri aprinse pune. // Vinul îl toarnă buzele vlăstare / În șoapte tandre ce nu s-au desprins / Dintr-o prelungă, dulce sărutare // De dincolo de timpul neînvins. / Și ce-nrobire-n sfânta desfătare / De care-am fost, fără răgaz, cuprins!” („Piciorul zvelt, ca semn al Învierii”.