Lucian Alecsa: Între sexualitate și doctrină

„Þinutul Klarei” (Editura Dionis, 2005) este un discurs poetic de (mai) largă respirație, compus în maniera suprarealistă unde, așa cum afirma Nicolae Balotă („Arte poetice ale secolului XX”), „prin punerea în paranteză a înțelegerii, a logicii, a conștiinței, nu se urmărește decât revelarea unor fonduri subliminale pe care o înțelegere, precum și o logică particulară, o conștiință superioară urmează să le exploateze. Automatismele se cer degajate din magma increatului. Misterul se pretinde exploatat cu bună știință” (p.373-374). Balaura cu șapte capete / smintită rău și cam nimfomană apare ca o proiecție imaginară însumând toate relele lumii reale, din viziunea apocaliptică a conglomeratului ei de fenomene psihice, biologice și fiziologice rezultând poeme de o cruzime premeditată. Klara poate fi orice, dar, în primul rând, o imagine sintetică a unei umanități reduse la stadiul psihismului animal, acolo unde reflectarea are un caracter nemijlocit, eminamente perceptiv, cu raportare exclusiv la satisfacerea trebuințelor biologice imediate. În lumea devenită „țarc al perversiunilor” (p. 48) reproducerea ca funcție fundamentală a materiei vii se transformă în doctrină sexuală, combustia erotică provocată de Adolf (Hitler), amantul Klarei, generând un nou delir istoric: „un miros accentuat de pucioasă / întâmpină convoiul de vorbe isterizate și grele / ce-i zbârci sufletul Klarei din toate țâțânile / transformându-l într-o smochină / și totuși câțiva spermatozoizi viguroși / îngenunchiară sfioși în fața plăcerilor / emoții spontane provocară tornade / Adolf / pur și simplu / s-a pierdut în naufragiul / din timpul potopului lui Noe / acum a descălecat pe luciul acestei lumi / din întâmplare și pentrul năravul de-a fi cineva // Ereticii din nopțile nesfârșite ale Klarei / s-au carbonizat de cuvintele ei / plutesc cu burțile în sus / tulburând toate gândurile și făcând valuri / mici bule de aer trimit necontenit mesaje de pace / către zvăpăiații copii din ținuturile astrale / pe care-i va naște femeia / frumoși ca niște sori / blonzi cu ochi albaștri / totul se va întâmpla / peste câteva sute de ani // ce tristă lumină îi bronzează acum / nopțile desfrânate ale Klarei / cu fiecare vârtej erotic / chipul ei se strâmtorează / mai are puțin și atinge circumferința / unui bob de neghină / Adolf speriat îi suflă în ceafă / încercând să-i facă respirație istorică” („Viață dezmoștenită”).
Construită nietzscheean, pe uriașele dimensiuni ale voinței de putere, Klara umblă „cu o falcă în cer și cu una-n pământ”, cu o dionisiacă beție a simțurilor, „descheiată la toate instinctele”, discursul ei fiind centrat pe stimularea forței persuasiv-malefice a cuvântului: „Klara poartă în gușă / numai cuvinte cărnoase, dolofane / sechestrate de la amantul Adolf / mișcă obscen și provocator din silabe / excitând orice gând virgin și-n extaz” („Þinutul Klarei cu prima zi de seducție”). Între ea și autorul „poemelor blestemate” relația este de fascinată subordonare, cu timide încercări de evadare (un firav sprijin părând a veni dinspre mitul cristic, adesea luat în răspăr: „disperat și cu sufletul în gât / exersam mersul pe ape”), încercări evident sortite eșecului: „Îmi strâng catrafusele: / pipa, sufletul, basca, doi ochi împăienjeniți / ceva sentimente gonflabile, olița de noapte / încă vreo două, trei sintagme / adormite într-un poem blestemat / cu botul rozaliu / ca un pisoi de lapte / și tiptil, tiptil, încerc să scap de balaura mea // Șireata s-a adăpostit pe orbita inimii mele / și tot suge la mameloanele visului femelă / rumen și proaspăt / precum un cozonac de Paște / fără să-i pese că mă usucă // Cortina lumii se cască / fantome liliachii perforează aerul / cu mucuri de țigări și lumânări / în fracțiuni de secundă ating extazul / perversa / cu degetele subțiri ca razele de lună / îmi cotrobăie barbăția / gândurile îmi scheaună / și se hârjonesc cu ochiul unui ștreang / de care atârnă un drac împielițat / ce-o face pe translatorul” („Eu și Klara pe balansoarul demenței”).
Volumul este construit simfonic, în trei părți al căror laitmotiv – psihologia abisală a Klarei – amintește de procedeul wagnerian al „melodiei infinite”, urmărind accentele vorbirii, pentru ca, din succesiunea de motive special create, să poată fi desemnate și simbolizate locuri, obiecte, personaje (istorice ori fictive), precum și procesele și însușirile psihice din care se compune „ținutul Klarei”. Titlurile sunt o succesiune de propoziții asertive („Ziua când Klarei i s-a întins pielea și i s-a tăbăcit ființa”, „Klara a încasat lovitura de grație în momentul zero”, „Klara își schimbă chiloții numai în zilele fără soț” ș.a.m.d.) ori sintagme voit pompoase, imitând titlurile de pe prima pagină a ziarelor de scandal („Klara, femeia fantomă consumatoare de bărbați adevărați”, „Pană de anvelopă onirică’, „Împerechere cosmică pe limba unei țepușe”), intenția parodică a lui Lucian Alecsa fiind evidentă.
Prima parte a volumului este o descriere morfofuncțională a Klarei, o „doamnă uriașă” , în vârstă de „peste trei sute de ani / bătuți pe muchie”, care, de fapt, „nu este o femeie oarecare / este o balaură ce scoate foc prin sex / năpârlește o dată la șapte ani / ofilind sufletele celor slabi de înger / așa l-a sedus și pe marele Adolf” (p.11). Plăsmuirea construită la dimensiunile unei târfe planetare trăiește frenetic prezentul și n-are obsesii transcendentale, iar poetul, contaminat, neagă / demitizează și se ține, la rându-i, de blasfemii: „Nu mai înteleg mare lucru / ispită e peste tot / chiar și îngerul meu păzitor / se strofocă la bunul Dumnezeu / cerându-i tot mai multe drepturi civile / și chiar o oră de sex cu femeia Cyborg / să-i transfere surplusul meu de suflet” (p. 13). Moartea este lipsită de conotații moral-creștine și intră în aceeași zănatică revărsare de instincte primare, astfel că, lipsită de reflectarea ei la nivelul conștiinței, poate să se integreze în desfrânarea dionisiac-planetară: „Moartea înflacărată / ca o tânără marcată de acnee / și virusată cu fel de fel de abjecții / imita interjecții viu colorate / să-mi distragă atenția / în timp ce carnea lui Adolf / care mă ocupase chiar pe ultima sută de metri / plesnea sub îmbrățișarea unui sughiț prelung / sângele o luă de-a bușilea pe străzi, pe alee / poposind prin parcuri / zdruncinând de-a binelea harababura verdeții / o muzică de fanfară se împotmolea la căpătâiul meu / Klara îmi sare ca arsă...țuști...în miezul firii / declarându-mi iubire pe vecie” (p.16). Demența ideologiei de tip nazist care pare a lua în stăpânire lumea („ținutul Klarei”, cu alte cuvinte) determină o răsturnare nu numai la nivel ontic și axiologic, ci și la nivelul sensibil al actului de creație, care apare inutil, fals și iluzoriu: „gura lumii e doldora de iluzii / molfăie moarte în stânga și-n dreapta / oamenii de știință joacă șotron pe asfaltul din curtea școlii / hlizindu-se la fiecare clipocit de Cuvânt / lustruit în ultimul timp / prin gesturi tot mai obscene de poeții trubaduri” („De-ale Klarei – Durerea îngerului strâmtorat de eternitate”).
Partea a doua a volumului cuprinde o privire ironică asupra „ținutului Klarei”, desemnat ca plan metafizic, deci locul unde ceea ce scapă uzualei percepții senzoriomotorii se poate transforma, în mod hilar, în acte voliționale și, implicit, în rudimente de gândire. Conceptele și noțiunile se metamorfozează și, prin procedeul personificării obsesive, capătă atribute umane venite însă tot din zona subliminală, incontrolabilă. Elementele vieții psihice (emoții, dispoziții – rareori sentimente și pasiuni - , reprezentări, temperament, interese etc) suferă modificări de substanță: „Resemnarea și moartea nu-i mai strălucesc / în registrul afectiv / doar mândria îi dinamitează o dată pe an hormonii / împrăștiindu-i ca pe niște fluturi de molii / prin toate colțurile ființei” (p.52). Perceput oniric, ținutul este „azuriu și deocheat”, vrâstat cu „spaime și voci răgușite / cu cântece patriotice și răcnete disperate”, unde „sângeră lent câteva sentimente orfane”, „hormonii croncăne”, în timp ce „turbatul de Adolf / gesticulează ca o mahalagioaică de rând / gândurile toate îi sunt numai spumă / adâncind și mai mult noaptea în smoală / Klara ca o isterică / râde și plânge de pasiunile lui / propriul ei suflet / într-o poziție cât se poate de umilitoare / o spală pe picioare” (p. 64).
În ciuda limbajului dezordonat și a lipsei de inhibiții în fața cuvintelor cu încărcătură suburbană, Lucian Alecsa nu pare câtuși de puțin că se joacă ori că preferă registrul obscen numai pentru a cutremura lâncezeala cititorului contemporan și pentru a-i procura acestuia delicii voyeurist-prohibite; volumul este o foarte serioasă luare de poziție față de tot ce înseamnă întoarcerea la un coșmar al istoriei. Seducția nietzschean-cioraniană a unui univers în care Dumnezeu a murit, e bolnav sau are alte preocupari, sacrificarea valorilor fundamentale ale societății și negarea oricărui principiu transcendent înseamnă condamnarea la o existență larvară: „Băltesc turlele bisericilor în saliva lui Nietzsche / fără să-l sufoce / sau să-i dea frisoane / pieptul lui inspiră în voie aer încărcat cu trotil / și vapori de cucută / ușurința cu care stopează avalanșa de cruci / este demențială / se chircește ca un arici / în irisul lui Adolf / își îmbracă cămașa de forță / după care privește detașat la sumbrul spectacol” („Tentativa Klarei de a-i lega picioarele lui Adolf”).
Ultima parte a volumului este un studiu de caz (în accepție psihologică), având ca subiect umanitatea văzută „printre faldurile nopții”, unde „traficul era destul de intens / îngeri și demoni / se accidentau în neștire / chiar și Dumnezeu avea capul spart / alunecase pe-o coajă de gând / putregăios și-n plin delir” („În ziua de 13 pe-o lumină adâncă de toamnă”). „Anomaliile existențiale”, „troglodismul purulent”, „cripta cu sentimente”, instinctele, depresiile și, mai ales, ura care face „și cuvintele să transpire” sunt semnele clinice ale unei maladii incurabile. Ieșirea este negustorie curată, nu trecere filosofică: „Așa s-a tocmit cu moartea, chiar în prag de amiază / Nimeni nu i-a ghicit traseul / Klara dansa între viață și moarte pe un stâlp de telegraf” (v. poemul cu acest titlu).