agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-09-16 | | Florina Ilis: Plăsmuiri virtuale Cartea Florinei Ilis, "Cinci nori colorați pe cerul de răsărit" (Editura Cartea Românească, 2006), are toate ingredientele unui roman de succes: decor exotic, spionaj tehnologic, bani, trădare, intrigi amoroase și sex, între ele țesându-se, ca un liant spiritual, străvechiul joc de societate japonez, uta karuta. Ipostaza de autor omniscient fiind refuzată, se preferă cinci voci auctoriale, aceeași poveste, din cinci perspective diferite (Darie, Lili, Kiyomi, Ken și Qrin, robotul) încercând să atingă marginea nevăzută a lucrurilor, mecanismele ascunse care motivează comportamentul uman și creează puntea de legătură între două universuri, cel real și cel virtual: „fără să stau prea mult pe gânduri, am mizat pe cinci. Am creat o structură cu cinci niveluri de acces, fiecare nivel prevăzut cu o intrare și cu o ieșire unică. Am dat fiecărui nivel o denumire aleatorie, utilizând denumirea celor cinci culori, roșu, albastru, portocaliu, negru și alb, denumire care să reprezinte o parolă independentă de acces” (p. 17). Plecați la muncă în Japonia, cei doi români, Darie, un expert în programe de computer și Lili, angajata unui club select care practică prostituția sub acoperire, se vor confrunta nu numai cu o civilizație ultrarafinată, cizelată până la perfecțiunea supremă, dincolo de care nu mai este decât decadență, dispariție și un nou început, dar și cu un alt mod de a percepe existența, ceea ce provoacă o stare halucinantă de tensiune și dorința de a da un alt curs realității: „mi-aș fi dorit ca realitatea să fi fost unul dintre programele de computer pe care eu le creez și să am posibilitatea să reconstitui în alți parametri configurația originală a realității” (p. 19). Mai degrabă produse ale tenhologiei de vârf, așa cum este Qrin, robotul în stare să-și creeze un sistem aparte de reacție afectivă la real, personajele par niște plăsmuiri virtuale într-un joc pe calculator, un joc inteligent, capabil să simuleze toate detaliile comportamentului social, să creeze hărți mentale ale spațiului construit labirintic (‚locașul modern al minotaurului” – p. 39) și să fie periculos pentru că unica ieșire este moartea violentă, ilogică și gratuită: Kiyomi este ucisă pe tatami, în timpul jocului de uta karuta, de explozia lui Qrin, intrat în comă voltaică indusă de la distanță de un Darie neștiutor. Trădarea lui Ken, inocența lui Darie, ambiguitatea lui Lili sunt greșeli de nivel, care determină sancționarea și sacrificarea unuia dintre jucători, în speță soția lui Ken, selectată aleatoriu, pentru că, așa cum nu există încă senzori speciali pentru frumusețe, nici destinul virtual, urmărind îndeaproape modelul celui real, nu poate fi parametrizat de programele actuale cunoscute. Florina Ilis construiește ingenios și credibil, cu o anumită jubilație interioară izvorâtă din convingerea că-i oferă cititorului modern dependent de computere exact ceea ce-și dorește, adică un univers paralel în care nimic nu este ceea ce pare a fi și unde informația strict științifică se îmbină perfect cu ideile lui Platon, de exemplu, („Plăsmuind roboți după calcule sofisticate de ordin tehnologic, dotându-i cu o rețea complexă de circuite integrate, uitasem că, așa după cum credea Platon, sufletul lumii fusese creat după armonii de ordin muzical” – p. 51) sau cu informația culturală, pentru ca mimesisul să fie perfect. Darie programează roboți care „să conducă orchestra filarmonică din Tokio, interpretând Simfonia a V-a de Beethoven” (p.35), este sensibil la „vuietul imperceptibil al cascadelor vegetale”, la „frumusețea nepieritoare a femeilor pictate de Utamaro” sau la „frumusețea în mișcare a dansatoarelor maiko și geisha de pe scena Teatrului Gion Kaburenjo” (p. 49), dar poate oricând să dispară „din orizontul material al lumii” (p. 64), ca orice utopie realizată de „acordul imoral al producatorilor de imagini”, cei care „sunt adevărații stăpâni ai lumii [...], care ne arată cum să trăim la modă, cum să fim trendy și cum să fim remarcați, fiind în pas cu ce se poartă, în materie de orice, de telefoane, de ringtones, de mașini și chiar de sex. Acum, de pildă, e cool să te filmezi când faci sex și să trimiți pe telefon prietenilor imagini cu performanțele tale sexuale” (p. 82). Suntem foarte departe de Japonia lui James Clavel și de civilizația fascinantă a shogunilor, înlocuită, în pas cu moda, de civilizația omului soft: „Incapabili să stăpânim prezentul și încercând să ne detașăm de barbaria simțurilor, apelăm la imaginile create de ei, preferând să ne vizionăm decât să trăim. Acesta este omul zilelor noastre, omul soft” (p.83). Pentru acest om soft, Dumnezeu pare un programator suprem, la al cărui statut poate râvni, fără teamă de sacrilegiu, orice programator din orizontul lumii materiale complet sărăcită la nivelul percepției cosmicului, sacrului și miticului: „mi-aș fi dorit ca realitatea să fi fost unul dintre programele de computer pe care eu le creez și să am posibilitatea să reconstitui în alți parametri configurația originală a realității” (p. 19). Plăsmuirile din „Cinci nori colorați pe cerul de răsărit” nici măcar nu încearcă o imitație a comportamentului religios, lumea în care se mișcă ele părând cu atât mai artificială, cu cât celelalte comportamente, inclusiv cel cultural, sunt mai serios mimate. Cei doi români par a fi absorbiți într-o imensă rețea computerizată, cumva ca în cunoscutul scenariu Matrix, unde „despicătura în real” demonstrează că suntem niște ființe ținute în viață artificial, visându-și o existență cotidiană ale cărei date pot fi schimbate în funcție de natura intereselor celor care cultivă, în sensul cel mai propriu și mai oribil al cuvântului, o umanitate în eprubete imense. Percepția umană este complet falsificată, datele culese de ea stau sub semnul incertitudinii și al neconcordanței în raport cu precizia necruțătoare a aparatelor electronice: „Colajele concepute din diversele instantanee m-au dus la realizarea unor desăvârșite fotografii, care depășeau cu mult visul oricărui fotograf de a surprinde eternitatea clipei, fotografiile mele, după cum le creasem, crestau breșe adânci în textura invizibilă a realității, scoțând la lumină un ceva unic, inimaginabil, greu de descris. Și totuși, aceste reușite mă țineau încă departe de ceea ce urmăream eu. Acea despicătură în realitate, prin care, în momente speciale, întrezărisem frumusețea, nu izbutisem încă s-o descriu și s-o creez. Convins că acest lucru se petrecea doar în momentele în care planul concret, obișnuit, a vieții intersecta un plan superior, invizibil, activat prin artă, i-am cerut lui Kiyomi, înaintea plecării ei în vacanță, să cânte la koto” (p.67). Trădat de Lili (care-i vinde lui Ken secretul invențiilor și facilitează intrarea în apartament a specialiștilor în furt tehnologic) și de Qrin, robotul cu comportament aproape uman, Darie are manifestări atipice, lipsite de pasiune, amorfe, ceea ce sporește senzația că ne aflăm în fața unui personaj virtual: „L-am lăsat în pace și pe Qrin, comportamentul lui însă dezamăgindu-mă cumplit. Eram ca un tată al cărui fiu se aliase cu dușmanii lui ca să-l detroneze. Trăiam sindromul Shakespeare al lumii virtuale” (p. 70). În același mod, Kiyomi își percepe funcțiile psihice cumva detașat, din exterior, ca pe o rezultantă a unei acțiuni de montaj electronic: „dar memoria noastră este adeseori parțială, funcționând ca un aparat de filmat, luând doar cadre din realitate, pe care ulterior, în urma unui exercițiu mnemotehnic, le redă cu fidelitate din arhiva documentară personală. Dacă însă acele cadre luate în trecut vor fi avut și o anumită încărcătură emoțională, atunci, în mod cert, rememorarea lor nu va fi prea exactă, studioul de montaj al sufletului [s.n.], precum și activitatea laborioasă de interpretare a minții vor face ca imaginile din trecut să capete noi reprezentări” (p. 106). Iubitoare de haiku, Florina Ilis își plasează secvențele evenimențiale în planuri alternative, sonorizându-le, colorându-le, adâncind anumite detalii, stabilind o țesătură care îmbină viziunea dinspre aproape cu un departe inefabil, astfel că plăsmuirile ei au într-adevăr grația caligrafiilor japoneze. Kiyomi, de pildă, jumătate europeancă, jumatate niponă, trece ca o fluturare de aripă dinspre partea vizibilă în cea invizibilă a lucrurilor, pasiunea ei pentru versurile din Hyakunin Isshu nuanțându-i tragic atât conținutul originar și intim al ființei, cât și efortul de „camuflare în lumea japoneză” (p. 123). Cei cinci nori colorați intră în relații de atracție și de respingere ( ecuația se schimbă tot timpul, cuplurile modificându-se proteic: Darie-Lili devine Darie-Kiyomi, tot așa cum cuplul inițial stabil, supus rigorilor prohibitive ale utopiei conjugale Ken-Kiyomi devine Ken-Lili. Kiyomi se construiește cu minuțiozitatea și inefabilul unei ideograme, încercarea ei de identificare cu un univers pe care-l învață treaptă cu treaptă având ceva din truda de esențializare a raporturilor dintre uman și vegetal specifică împătimiților creatori de haiku: „În definitiv, asemenea celor din jurul meu, începusem să mă deprind a exprima apartenența la o lume, în speță, cea japoneză, prin îndeplinirea riguroasă a unui limbaj gestual specific ale cărui coduri le deprinsesem atât de bine, încât diferențele de natură comportamentală deveniseră insesizabile” (p. 123). Romanul pendulează între realitatea reflectată și realitatea metaforizată, jocul de umbre pe un paravan sau jocul de marionete sau jocul virtual aducând în fața cititorului o întreagă colecție de euri în eugenie permanentă. Florina Ilis este o bună povestitoare, scrie alert și cu aplomb, fără prea mari preocupări în privința „mizei” romanului și a expresivității artistice a textului; deocamdată, cărțile ei reușesc să se distanțeze de formula literaturii de consum care l-a făcut celebru pe Paolo Cuelho și care constă în a scrie clar, precis, eficient, presărând ceva filosofie, psihologie și truisme optimiste în construcție, atât cât să nu se spună că scrii numai pentru omul soft sau pentru acei nefericiți hikikomori, „tineri alienați de către societatea modernă [...], dependenți de calculator și de civilizația internetului”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate