Anamaria Beligan: Spații suprarealiste

„Mamabena.com”, carte apărută la Editura Curtea Veche, București, 2005, poate fi considerată un bildungsroman scris cu mijloace moderne, nu liniar, ci în cercuri, „expandat” ca un clăbuc de săpun, aparent fără prea mare respect față de principiile ordonatoare ale narațiunii, știut fiind că acestea nu fac decât să creeze senzația de „previzibil, inutil, artificial”. Cititorului i se pune la îndemână un roman al formării, Maria, fetița din satul Ciulin, înaintând etapă cu etapă de la inocență la abjecție, de la statutul de victimă a nedreptății umane la cel de magnată revanșardă, stăpână pe un imperiu financiar solid, dar dubios, construit în Australia tuturor posibilităților și în care mișună o faună pestriță de imigranți de sorginte carpato-danubiană, în majoritatea lor „studenți” la Academie, adică perfectibili în arta de a face bani, de a jefui cu talent, de a vinde droguri fără a fi prinși, de a ucide cu seninătate și la adăpost de ochiul legii, cu un cuvânt, de a se descurca mai mult decât onorabil într-o lume smintită, imorală și bolnavă incurabil de cancer la suflet. Este lumea pe care o cunoaștem, cea a infernului terestru, în care copiii sunt violați, vânduți, puși să cerșească și să se maturizeze precoce, dacă nu cumva s-au maturizat („îmbătrănit”) încă de la naștere, în care femeile au de ales între prostituție și îngroparea definitivă la bucătărie între oale slinoase, în timp ce bărbații fie că se pierd în universul artificial al fericirii date de stupefiante și băutură, fie că-și păstrează bruma de luciditate și încearcă să se adapteze, schimbându-și cameleonic metabolismul după scenarii soapies care contrazic datele ontogenezei.
Scris cu inteligență și cu un umor negru, romanul are în țesătură un alt roman, de fapt un scenariu de telenovelă, compus de Serafina, cea mai coruptă dintre fiicele mamei Bena (fosta Maria din Ciulin), spre desfătarea și cu finanțarea acesteia, dar și cu o riguroasă documentare „pe teren”, adică în trecutul zbuciumat al bătrânei țintuite într-un carucior cu rotile și care, departe de a fi doborâtă, își conduce familia cu viclenia imperturbabilă a oricărui naș din filmele cu mafioți. Prim-planurile cu fiecare membru al familiei surprind personajul in medias res, din alăturarea ulterioară a secvențelor urmând să se dezvăluie istoria fiecăruia în parte. Intrigi amoroase, urmăriri cu detectivi plătiți, rafinament cosmopolit, deplasări rapide pe mapamond, lux și opulență, dar și un kitsch deconcertant, cam în genul florilor de plastic într-o încăpere cu mobilier Ludovic al XVI-lea, condimentează narațiunea sugerând lipsa de educație estetică și morală a lumii de parveniți incapabili să se înconjoare cu altceva decât cu butaforie de un gust îndoielnic.Căci ce altceva poate să reprezinte ‚reședința” mamei Bena, acareturile, pavilioanele, parcul ei imens (o încercare pe cont propriu de a scoate la lumină, din mâlul subliminal, traumatizantul Cișmigiu din țara de baștină), lacul artificial cu o punte arcuită deasupra, pe care ard lumânari ca în ritualurile de împerechere din filmele turnate în Hong Kong și unde se aruncă fie cenușa morților adusă în borcane pe sub nasul vameșilor, fie cadavre de „artiști’ morți subit și nedeclarați, pentru a evita o nouă descindere a poliției, fie, după luni de efort și o grămadă de bani cheltuiți, degetul mic al fostului amant al mămicii, țiganul proxenet cu reședința în metroul parizian? Impresia este de înghesuială, orașul australian, cu praful și cu aglomerația lui, se transformă subit, datorită sutelor de imigranți români, într-o mahala autohtonă, loc al răfuielilor între găști, al crâșmelor ordinare unde unduiesc depravate dansatoare din buric, al cinematografelor vechi și prăfuite unde se adună indivizi sătui să se pipăie prin tufișuri, un spațiu strident al coșmarului cotidian, unde se zbiară și se înjură savuros, căci „această magică împreunare de cuvinte [este vorba despre binecunoscutul ], această mantră va stârni întotdeauna același simțământ: de identificare și apartenență. Literalmente, expresia nu ascunde nici un fel de mister, înțelesul e cel exprimat pe șleau, chiar dacă oarecum eliptic. Din punct de vedere semantic, e vorba de o înjurătură. Din punct de vedere filosofic însă, expresia oferă variate posibilități de interpretare, referitoare la acest act de fecundare cosmică. Unii o pot lua drept o formidabilă sfidare adusă unui univers potrivnic, inospitalier, indiferent. Alții, dimpotrivă, sunt uimiți de generozitatea ce-o implică: masculul român se oferă să fecundeze pe oricine pentru a-i acorda o a doua șansă. Dar, indiferent de interpretare, românitatea expresiei este indubitabilă, și oricine născut sau crescut pe meleaguri românești devine un involuntar membru al ubicuei fraternități a lui băga-mi-aș” (p. 25).
Vocea naratorului nu se identifică – premeditat - cu cea a scriitorului; încă de la primele pagini există o abordare tipică prezentului nostru computerizat: „Dar dumneavoastră n-aveți decât să emiteți ipoteze referitoare la identitatea mea (un el? o ea? o muscă pe-un perete? o privighetoare pe-o creangă de copac? un microfon în ghiveciul de flori?). Apoi puteți comunica ipoteza unui web site a cărui adresă vă va fi dezvăluită la timpul potrivit” (p.9). Cea care narează își dezvăluie identitatea spre final, cu o nonșalanță boemă: este vorba despre Vasilisa Nikolaevna, chelneriță cu diplomă de absolvire a Academiei de Artă Dramatică din Baku: „Știu, dragă cititorule, că la începutul cărții ți-am promis că-ți dau adresa de e-mail ca să mă poți contacta și să-mi comunici diversele ipoteze la care ai ajuns privind identitatea mea. Dar m-am răzgândit. Toată povestea asta m-a răscolit, m-a dezechilibrat oarecum, și nu mai am nici o înclinație spre un posibil dialog cu dumneata. Fără supărare, dar cine știe ce fel de om ești, ce balast de coșmaruri și obsesii târăști după dumneata, că doar nu există individ pe de-a-ntregul normal pe lume. Iar în momentul de față, îmi ajung propriile-mi idiosincrazii. N-am nimic cu dumneata personal, crede-mă. Bine?” (p.172). Paginile sunt de-o copleșitoare oralitate, iar scrierea - interactivă, cu un „iubit cititor” luat ca martor și coautor al lumii – deloc ficționale, dimpotrivă – și al cărții care se scrie sub ochii lui.
Atât mama Bena, cât și copiii săi (Rhea, rece și calculată, „creierul financiar” al familiei, Cehai, exotică și misterioasă, coborâtă parcă din vechile basme țigănești cu care s-a nutrit în copilărie, apoi gemenii – Serafina, nimfomană cu ușoare înclinații inclusiv spre persoanele de același sex cu ea și Beniamin, ratatul prin excelență, ghinionistul și visătorul familiei) sunt o foarte ciudată îmbinare de gesturi și gusturi mundane cu deschideri șocante spre domenii pentru care apetența pare cel puțin bizară, astfel că discursurile lor (liniuța de dialog este abolită) ar putea deveni sursă de comic prin contrastul dintre esență și aparență. Ar putea, dar nu devin, pentru că paginile în care, de pildă, Cehai vorbește despre arta italiană sunt de-o limpezime, coerență și competență care trădează vocea auctorială, personajul apărând ca simplu purtător de cuvânt, în ciuda modernității scriiturii. Pasajul dedicat lui Lorenzo de Medici este în contrast violent cu limbajul argotic al fumătorilor de ‚jointuri’, care, la nervous breakdown, îl alternează pe bloody shit cu fuck și cu nenumărate expresii neaoș-mioritice: „...dacă aș fi avut privilegiul de a mă naște cu cinci sute de ani mai devreme, m-aș fi îndrăgostit până peste cap de Lorenzo de Medici. [...]. Era frumos, era deștept, era învățat și citise enorm. De cum a deschis ochii pe lume, simțurile lui au avut parte de frumusețe și mintea, de dascăli aleși. Viața i-a fost artă, cunoaștere, rafinament, dorință de perfecționare. Credea cu putere în misiunea lui pe această lume, dar, spre deosebire de orice alt misionar, nu dorea să răspândească vești despre vreun dumnezeu personal: el dorea să răspândească vestea că frumusețea – splendoarea! – este realitatea noastră supremă, unica noastră sursă de împlinire pe acest pământ, singurul lucru pe care-l împărțim cu zeii, singura valoare pe care o putem lăsa în urma noastră.” (p.94).
Atracția artei este una morbidă, personajele din roman, la fel cu cele din lumea reală, au un dezvoltat simț estetic al putrefacției, al cadavrelor laminate, a erosului dezlănțuit și al anatomopatologiei în materie de gust. Fenomenala expoziție a profesorului Gunther von Hagens („Te referi la smintitul ăla care laminează cadavre?”) este apreciată ca o culme a rafinamentului: „Da’ nenorocitu’ fură cadavrele bețivilor ruși lipsiți de adăpost! [...] Bețivilor ucraineni, mai exact. Și ce e rău în asta? Profesorul von Hagens ia un cadavru anonim, al unei epave umane gata să cadă în prăpastia uitării absolute, și îl transformă într-o capodoperă, într-o spectaculoasă desfătare pentru ochi, suflet, spirit! Penetrează cu dragoste, pricepere și competență în intimitatea anatomiei umane, ca apoi să ofere ochiului neinițiat perfecțiunea ei divină, dăruind fiecărei celule în parte atributul nemuririi. Ceea ce face el reprezintă consecința logică și finală a lungului drum deschis de Giotto cu șapte sute de ani în urmă, drumul spre eternizarea imanentului.” (p.67).
Romanul Anamariei Beligan este o privire crudă în oglindă a lumii în care trăim, o lume decadentă, smintită, mare jucătoare la ruleta rusească a cuvintelor, trăitoare într-un „spațiu suprarealist, în care se amestecă bazarurile Stambulului cu iarmaroacele valahe și kitschul exploziv al clipurilor muzicale indiene” (p.122).