Ion Beldeanu: Inițiere în marea liniște bolnavă

Poetică, de un calm olimpian, trecerea despre care vorbește volumul lui Ion Beldeanu, „Indiferența textului” (Ed. Augusta, Timișoara, 2005), nu mai înseamnă depășirea frontierelor terestre pentru pătrunderea într-un ipotetic astral, ci cosmicizarea mundanului prin gestualitate sacră.
Spațiul real își dilată contururile, consistența lui materială se fluidizează până ce el devine sunet, culoare și esență mistică : „Orașul e galben de i se văd clopotele / rostogolindu-se” („Exercițiu de respirație”). Între toamnă și moarte (văzută ca „rezervație de cenușă”) se insinuează exercițiul cu repetiție al plictiselii cotidiene, contemplarea filosofic-detașată a inutilității oricărei interogații, atâta vreme cât ea este generatoare de „liniște bolnavă”, deci de noncomunicare.
Perspectiva devine diacronică, secvențele evenimențial-istorice se condensează în metaforă : „atât de simplu se scrie Istoria / din care nu se aude acum / decât susurul frunzei / la fereastra echinocțiului” („De-a fericirea”). Prezentul în care „atât de neașteptat / se moare // într-un sfârșit de noapte / sfârtecat de haitele asfaltului” este un pretext ludic pentru disimularea tensiunii existente între cuvânt și poetul care-l caută, „chiar dacă frigul / se alintă prin filele de jurnal” (p.13).
Textul poetic resemantizează elementele concrete din universul personal : vinul, pivnița, poarta, proiectându-le într-un alt plan, cel al metaforei, unde sensul lor, profund schimbat, trimite spre aceeași idee de trecere prin „această poartă / zăvorâtă peste fața cealaltă a zilei”. Actul cunoașterii are o continuitate necondiționată de dispariția biologică, viziunea mistică a sufletului condamnat la nemurire implicând o reluare în plan cosmic, o dedublare a tuturor ipostazelor vieții terestre : „Îți fumezi țigara până la capăt / și treci peste copacul / prăbușit de-a curmezișul paradisului zicând : // acum mă voi gândi / la vinul ce va adormi curând / în pivnițele înserării / acum pot desena / pe cerul tolănit în iarbă / numele meu zornăitor” („Cine deschide poarta?”).
Poetul se vede pe sine când îmbrăcat în cămașa lui Iisus, purtând crucea unei realități de cenușă (ca metaforă a morții și a deșertăciunii), gata să fie crucificat ca orice învins în lupta cu păcatele lumii, când în ipostază franciscană, purtând pe umeri poemul așa cum sfântul din Assisi își purta păsările : „Iată poemul îmi ațipește pe umăr / când lumina, liniștea moare / și cineva strigă : <>” („Cămașa trecerii”).
Poemele nu folosesc elementele din spațiul urban pentru nimicirea descriptivă a urâțeniei lui aducătoare de moarte, ci le decantează, trecându-le întâi prin filtrul unui fantastic bazat pe ruptură și pe hiperbolizare : „Deschid fereastra și privesc ploaia neagră / de păsări care plutește / deasupra Parcului municipal / apoi aud detunăturile / vaierul și mirosul înecăcios de pene arse / până când bulgării aceia croncănitori / cad izbindu-se unul câte unul / pe caldarâmul zdrențuit” („Starea de vid”).
Între poet și textul său există o distanțare voită, o indiferență perfect mimată, care duce cu gândul la mitul lui Pygmalion. Poemele, odată desprinse din „menghina memoriei” și a sufletului, capătă o existență proprie, în care creatorul lor este rareori acceptat – fie în ipostază de ocrotitor vremelnic, de gazdă („Eu rămân ținând pe palme / această carte despre căderea frunzelor”), fie dușman vădit, starea de vid fiind înlocuită cu suferința pe care o implică orice chirurgie de sentiment : „ o lamă subțire se cațără peste mine / <> / scâncește și scrâșnește // Eu o aud și mă întreb / ce sunt cuțitele acestei îndoieli” („Cum se face Poezia”).
Creatorul mitic al frumuseții rămâne îndrăgostit de ceea ce a reușit să zămislească, în timp ce creația – textul poetic, în cazul de față – rămâne indiferentă, străină de realitatea care i-a generat semnificația : „ceva se frânge peste indiferența textului / ori poate o fi adormit și poemul // căruia tocmai îi adun componentele / și îi închei toți nasturii // Nu-mi rămâne decât / să-l privesc dintr-o parte și alta / să constat cum arată și să spun / n-are decât să plece / și chiar pleacă / uitând să mai arunce măcar o privire în urmă” („Indiferența textului”).
Solitudinea implică la Ion Beldeanu o contemplare orgolioasă a propriei suferințe și imixtiunea elementelor vegetale capabile să asigure, prin semnificația paradisiacă, un paliativ orfic : „Vine pasărea și-și face cuibul / în singurătatea mea / nici vântul n-o abate, nici vulpea / n-o pândește [...] / Inima mea stă atârnată / de o creangă de cireș și așteaptă / nici eu nu pot spune ce așteaptă / te las deci să cânți / te și rog să cânți” („Cu inima atârnata de o creangă de cireș”).
Ironia de tip romantic nu are căderi în sarcasm și seamănă cu o încercare de detensionare spirituală, gestul penitent alternând cu desacralizarea fățișă, dar fără asumarea laturii demonic-înverșunate a marilor damnați : „Poete, cine mai are nevoie / de vorbele tale? // Întreabă capelanul / de la curtea marelui Mag / în timp ce Afrodita îl așteaptă tolănită / pe-o catapeteasmă de ispite” („Are nevoie cineva de poet?”).
„Vreau să scriu frumos și dur”, afirmă Ion Beldeanu, „primind umilința” și înțelegând semnificația sacrificială a actului de creație, într-o reluare aproape obsesivă a mitului cristic : poetul ar trebui să fie crucificat, prin jertfa lui ispășindu-se păcatele / interogațiile păcătoase ale lumii : „Acum mă voi opri / pentru a-mi găsi locul / de care vă vorbesc / dar nici capul, nici cuiele izbite / în el nu se fac auzite / rămâne loc pentru o nedumerire / mereu ocolită și care sună cam așa : / din ce parte a existenței / se aude și chiar se apropie / glasul stins al ultimei întrebări?” („Întrebări”).
„Poezia sufocată de iubire” îi aglutinează pe Eros și pe Thanatos într-un hibrid fabulos galopând asemenea centaurilor prin „pădurea de cuvinte / prin care seceră moartea” și pervertind realitatea simțurilor în sinestezie : „Ai un țipăt lângă pleoapa stângă / și el îți colorează privirea” (p. 25).
Cetatea / orașul își izgonește îngerii sau îi depravează, timpul ei este unul metaforic, intrat în câmpul semantic al curgerii, între temporal și acvatic asigurându-se un transfer ce include semnificația de fragilitate și de puritate învinsă („o dimineață ce ar părea / să fie chiar licoarea / din care sar fluturi acum / și petale de crin” („Cei alungați din cetate”). Această viziune molatică și senzuală, în ciuda filonului angelic, este în contrast cu semnificația platoniciană a izgonirii : „Trebuie să știi că acesta-i orașul / prin care curge sângele meu / cu toate dramele lipite de zid // citește așadar citește / nu-i nici un secret / este vorba despre moartea sigură / a celor aruncați din Cetate” („Cei aruncați din cetate”).
Volumul „Indiferența textului”, deși poate fi lecturat în orice registru (romantic, neoromantic, simbolist-bacovian etc), este încă un periplu al unui ipotetic / mitic Ulise pe mările lui interioare, o călătorie fabulos inițiatică, uneori deprimată, dar la capătul căreia se află întotdeauna Poezia : „În grădina cu fluturi galbeni / a orașului cântă Penelopa // o amintire cu capătul rupt / și eu mă întreb / despre ce se mai poate povesti / în asemenea seri cu chiparoși / și furii de legănat nemulțumirea / decât poate despre vremea / poemului adânc secționată / de trecerea coconului alb” („Când cântă Penelopa”).